Anulare act administrativ. Decizia nr. 6486/2014. Curtea de Apel GALAŢI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 6486/2014 pronunțată de Curtea de Apel GALAŢI la data de 19-06-2014 în dosarul nr. 6628/121/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL G.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia nr. 6486/2014
Ședința publică de la 19 Iunie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE M. B.
Judecător G. P.
Judecător V. S.
Grefier Filuța E. D.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursului declarat de reclamanta . G., cu sediul în G., ., ., împotriva sentinței civile nr. 160 din 30.01.2014 pronunțată de Tribunalul G. în dosarul nr._ .
Dezbaterile ce au avut loc în ședința publică din data de 17 iunie 2014, au fost consemnate de către grefierul de ședință în încheierea din aceeași zi, când Curtea având nevoie de timp pentru deliberare a amânat pronunțarea la data de 19 iunie 2014.
CURTEA
Asupra recursului de față:
Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului G. –Secția C. sub nr._, la data de 17.08.2012, reclamanta . G., în contradictoriu cu pârâtul P. M. G., a contestat dispoziția nr.107/16.07.2012, decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare stabilite de inspecția fiscală nr._/25.04.2012, conform raportului de inspecție fiscală nr._/25.04.2012.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin RIF nr._/25.04.2012 încheiat de inspectorii fiscali din cadrul Primăriei municipiului G., s-au stabilit în sarcina sa obligații de plată suplimentare reprezentând impozit pe clădiri, în cuantum de 8336 lei ( din care obligații suplimentare 4678 lei 3658 lei majorări).
Reclamanta a arătat că a încheiat două contracte de închiriere cu . ca obiect două module, spații pentru care societatea a efectuat lucrări de amenajare, înregistrate în evidența contabilă a sa, de 2689,08 lei și respectiv 12.202,68 lei.
Reclamanta a precizat că nu a depus declarațiile fiscale privind stabilirea impozitului pe venit pentru valoarea amenajărilor, motiv pentru care inspectorii fiscali i-au stabilit obligațiile fiscale suplimentare prin RIF contestat și decizia de impunere_/2012.
reclamanta a contestat aceste acte, pârâta emițând dispoziția nr.107/16.07.2012 de respingere a contestației.
Reclamanta a susținut că decizia de impunere nu este motivată nici în fapt, nici în drept, fiind dată cu încălcarea art.43 alin.2 C.proc.fiscală, neconținând nici un mod de calcul, defalcat, pe cele două module.
Reclamanta a criticat actele administrativ fiscale și sub aspectul că textul de lege invocat (art.1 pct.224 din Legea nr.343/2006) nu își găsește aplicarea în speță, întrucât obligația depunerii declarației fiscale revine locatorului .>
In al treilea rând, reclamanta a arătat că lucrările efectuate (geam termopan, gresie, rafturi fixe pentru expunere marfă, plafonieră, materiale electrice) erau necesare pentru amenajarea și expunerea corespunzătoare a obiectelor de îmbrăcăminte ce urmau a fi vândute, așadar nu puteau fi de consolidare, reconstruire, modernizare ori extindere, cum eronat a reținut organul de control.
In final, reclamanta a arătat că spațiul comercial ce a făcut obiectul contractului de închiriere nr.704/2004 a fost predat cu amenajarea interioară de 2689,08 lei (gresie și reparații instalație electrică), fiind scoasă din evidența contabilă odată cu rezilierea contractului.
Referitor la cel de-al doilea spațiu comercial, ce a făcut obiectul contractului de închiriere nr.1927/2004, reclamanta a arătat că a fost predat proprietarului fără amenajări întrucât rafturile și geamul termopan au fost recuperate conform procesului-verbal de casare /01.07.2011 (rămânând proprietarului gresia și reparațiile la instalația electrică).
Reclamanta a precizat faptul că procesele verbale de punere în funcțiune a amenajărilor au fost înregistrate în evidența contabilă a societății, în scopul amortizării pe durata închirierii.
In drept, reclamanta a invocat art.218 alin.2 din OG 92/2003, art.253 alin.3 indice 1 Cod procedură fiscală, art.54 alin.4 și 5 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003, Legea nr.554/2004.
Reclamanta a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
La dosar aceasta a depus înscrisuri.
Legal citat, pârâtul P. M. G. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, arătând că reclamanta avea obligația de a înregistra în contabilitate îmbunătățirile/modernizările și de a le declara la organul fiscal competent, pentru a plăti impozitul aferent.
Pârâta a arătat că după 01.07.2007, modificarea art.253 din Legea nr.571/2003, locatarul are obligația de a comunica locatorului valoarea lucrărilor executate, pentru depunerea unei declarații fiscale, însă acest nou text de lege nu este aplicabil reclamantei pentru lucrările efectuate în perioada 2004-2005.
Pârâta a solicitat și judecarea cauzei în lipsă.
În drept, pârâta a invocat art.254 alin.6 din Legea nr.571/2003, HCL nr.462/24.11.2011.
La dosar pârâta a depus în copie înscrisuri.
Prin precizările depuse de reclamantă la data de 21.02.2013, reclamanta a arătat că denumirea corectă a societății este . GALATI și nu . GALATI cum eronat a fost dactilografiat în cuprinsul cererii de chemare în judecată.
In ședința publică din data de 25.04.2013 instanța a dispus rectificarea citativului în privința denumirii societății reclamante, în sensul precizărilor depuse de aceasta la dosar.
La data de 12.09.2013, reclamanta a depus la dosar precizări prin care a invocat excepția prescripției extinctive a dreptului pârâtului de a stabili obligațiile fiscale înscrise în decizia de impunere nr._/25.04.2012, arătând în esență că pârâta a stabilit aceste obligații fiscale suplimentare (pentru 2004 și 2005) cu încălcarea termenului de prescripție de 5 ani prev. de artr.23 și art.91 din OG nr.92/2003.
Pârâta a formulat întâmpinare la aceste precizări, solicitând respingerea excepției ca inadmisibilă întrucât nu a fost invocată pe cale administrativă. Totodată a solicitat respingerea excepției prescripției ca nefondată, arătând că termenul de prescripție în cazul de față se calculează din momentul efectuării inspecției fiscale.
La data de 29.10.2013 reclamanta a solicitat suspendarea executării silite, iar la termenul de judecată din data de 28.11.2013 instanța a anulat cererea de suspendare ca netimbrată.
Părțile au depus la dosar concluzii scrise.
Prin sentința civilă nr. 160/30 01 2014 a tribunalului G. au fost respinse excepțiile inadmisibilității și excepția prescripției ca nefondate,a fost respinsă cererea reclamantei.
Cu privire la excepția inadmisibilității s-a reținut că este nefondată. Astfel, chiar dacă în contestația administrativă reclamanta nu a invocat excepția prescripției, accesul liber la justiție, astfel cum este garantat de art.6 din CEDO, trebuie să fie efectiv, iar neinvocarea unei astfel de excepții în procedura recursului grațios nu poate lipsi partea de garanțiile unui drept efectiv la apărare.
Referitor la excepția prescripției extinctive a dreptului pârâtului de a stabili impozitul pe clădiri suplimentar, s-a reținut că:
Prin Raportul de inspecție fiscal nr._/25.04.2012 (încheiat la data de 14.05.2012) (file 9-14), urmare a inspecției fiscal efectuate în perioada 02.05._12 pentru intervalul de timp ianuarie 2007 – martie 2012, inspectorii fiscali din cadrul Primăriei municipiului G. – Direcția Impozite, Taxe și alte Venituri locale au stabilit în sarcina reclamantei . G. un impozit suplimentar pe clădiri pentru perioada 2007-2011 de 4676 lei. La baza stabilirii acestui impozit suplimentar inspectorii fiscali au avut în vedere următoarele aspecte:
. G. în calitate de locatar, a încheiat cu . calitate de locator) două contracte de închiriere – nr.1927/31.12.2004 (având ca obiect un spațiu comercial în suprafață de 70 mp, reziliat la data de 01.07.2011) și respectiv nr.1927/31.12.2004 (având ca obiect un spațiu comercial în suprafață de 20 mp, reziliat la data de 20.06.2009).
Organul fiscal a reținut că din evidența contabilă a societății-reclamante a rezultat că aceasta a efectuat lucrări de amenajare la ambele spații comerciale închiriate, în valoare de 2689,08 lei (înregistrate în contabilitate în ianuarie 2004 și scoasă din evidența contabilă în august 2009 și respectiv de 12.202,68 lei (înregistrate în contabilitate în februarie 2005 și scoasă din evidența contabilă în decembrie 2011).
Potrivit disp. art.4 lit.a din Legea nr.15/1999, sunt asimilate mijloacelor fixe și se supun amortizării, investițiile la mijloacele fixe luate în chirie.
Art.254 alin.6 din Legea nr.571/2003 (în forma în vigoare la data efectuării îmbunătățirilor spațiilor închiriate în baza contractelor încheiate de reclamantă cu .), prevedea că „persoana care îmbunătățește (…) o clădire existentă, depune o declarație în acest sens la compartimentul de specialitate al administrației publice locale în termen de 30 de zile de la data la care s-au produs aceste modernizări”.
Chiar dacă reclamanta a înregistrat în contabilitate aceste lucrări, aceasta nu a depus la organul fiscal competent (Direcția de impozite și taxe locale din cadrul Primăriei mun. G.) declarația prevăzută de textul legal citat.
Analizând apărarea reclamantei sub acest aspect, prin care aceasta invocă disp. art.253 alin.3^1 din Legea nr.571/2003 în forma în vigoare la această dată (dispoziții potrivit cărora locatorul are obligația de a depune aceste declarații fiscale), instanța o reține ca nefondată întrucât la data efectuării modernizării de închiriere această dispoziție nu era în vigoare, astfel că nu poate fi încălcat principiul neretroactivității legii.
Referitor la critica adusă de reclamantă cu privire la prima decizie de impunere nr._/25.04.2012 (fila 7-8), emisă în baza RIF nr._/25.04.2012, în sensul că aceasta nu ar fi motivată în fapt și în drept, s-a reținut că au fost respectate disp. art.43 alin.2 c.p.fiscală (OG nr.92/2003), în sensul că această decizie de impunere cuprinde atât motivele de fapt (pct.2.1.2.), cât și temeiul de drept (pct.2.1.3), motive amplu detaliate în RIF nr._/25.04.2012 care a stat la baza emiterii ei.
Împotriva acestor acte fiscale, reclamanta a formulat contestație (file 17-20), contestație respinsă ca neîntemeiată prin Dispoziția nr.107/16.07.2012 emisă de pârâtul P. mun. G. (fila 21-23.
Referitor la prescripția dreptului pârâtei de a stabili aceste obligații fiscale suplimentare, instanța a reținut că nu este fondată, întrucât pentru lucrările de îmbunătățire efectuate de reclamantă la spațiul ce a format obiectul contractului de închiriere nr.704/16.06.2004, obligațiile suplimentare au fost stabilite pentru anii 2007-2009, iar pentru spațiul închiriat în baza contractului de închiriere nr.1927/31.12.2004 pentru anii 2007-2011.
Conform disp. art.91 din OG nr.92/2003 „dreptul organului fiscal să prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel, iar conf.art.2, „termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin.1 începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală potrivit art.23, dacă legea nu dispune altfel (…)”.
Inspecția fiscală s-a derulat în perioada 02.05._12, iar obligațiile fiscale au fost calculate, așa cum s-a arătat, pentru perioada 2007-2011, așadar în interiorul termenului de prescripție de 5 ani.
Referitor la modul de calcul, nu a adus nici o creanță vizând cuantumul impozitului astfel stabilit cu titlu suplimentar, ci doar a contestat existența acestuia.
Împotriva acestei sentințe civile a declarat recurs reclamanta criticând-o ca fiind nelegală conform art. 304 pct 7,9 Cod procedură civilă.
Astfel,sentinta recurata nu răspunde exigentelor impuse de legiuitor prin cuprinsul textului de lege surprins in art. 261 pct. 5 C. proc. civ.
Hotărârea pronunțata de câtre instanța de fond nu a lămurit toate împrejurările de fapt, ceea ce a condus la pronunțarea unei hotărâri, cu greșita aplicare a legii (art. 309 pct. 9 C. proc. civ).
Cat privește excepția prescripției extinctive a dreptului paratei de a stabili obligațiile fiscale înscrise în decizia de impunere nr._/25.04.2012 privind obligațiile fiscale suplimentare stabilite de inspecția fiscala, decizie contestata pe cale administrative si soluționata prin dispoziția nr. 107/16.07.2012 instanța fondului a interes sa o unească cu fondul si nu sa o analizeze cu prioritate, iar prin sentința recurată instanța, potrivit dispozițiile art. 137 alin. 1 Cod Procedura Civila a soluționat aceasta excepție in sensul respingerii neluând in seama concluziile expuse de către reclamanta prin reprezentant convențional privitor la antemenționată excepție.
Reclamanta . a invocat excepția prescripției extinctive a dreptului paratei de a stabili obligațiile fiscale înscrise in decizia de impunere raportându-se la momentul in care s-a constituit baza de impozitare, respectiv in anii 2004 si 2005 împrejurări si date ce atesta ca sumele cu titlu de impozit suplimentar sunt prescrise.
Conjugând momentul in care s-a constituit baza de impozitare, respectiv 2004-2005 cu dispozițiile art. 91 și ale art. 23 din O.G. nr. 92/2003 concluzia ce se desprinde este ca, sumele surprinse-n decizia de impunere contestata sunt prescrise.
Recurenta a precizat că baza de impozitare este cea care generează: (1) creanțe fiscale pentru stat; (2) obligații fiscale pentru contribuabili, (3) acte de administrare fiscala; (4) data începerii si data terminării perioadei de prescripție.
Baza de impozitare este singurul „element" fiscal în funcție de care se poate stabili: nașterea creanței fiscale; emiterea de acte de administrare fiscala; data începerii si data terminării perioadei de prescripție.
Baza de impozitare este cea care generează un act administrativ fiscal, si nu invers, fapt pentru care începutul oricărei perioade de prescripție trebuie legat numai si numai de momentul în care s-a constituit baza de impozitare, lucru prevăzut clar, precis si la modul imperativ prin art. 91 si art. 23 din O.G. nr. 92/2003.
Legiuitorul a statuat cu titlu imperativ prin prevederile antemenționatelor articole din evocatul act normativ ca, termenul de prescripție a dreptului organului fiscal de a stabili si a determina obligația fiscala datorata se prescrie in termen de 5 ani si începe sa curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a constituit baza de impunere care a generat creanța fiscală.
Instanța fondului a preluat întocmai apărarea paratei, apărare fără temei legal calculând începutul prescripției in funcție de „momentul in care s-a emis actul administrativ fiscal contestat", si nu, așa cum legiuitorul a stabilit, in funcție de „momentul in care se constituie baza de impozitare".
Modalitatea de calcul expusa de către parata si îmbrățișată de către instanța fondului este una ce excede prevederilor legale precizate si nu poate fundamenta soluția adoptata.
Instanța fondului retine in mod corect ca, nașterea creanței fiscale s-a produs in anii 2004-2005 însă calculează termenul de prescripție de la momentul efectuării inspecției fiscale. Inadmisibil si-n contradicție flagranta cu normele de drept incidente in materie.
Atât timp cat creanța fiscala surprinsa in decizia de impunere contestata s-a născut in anii 2004-2005, rezultă fără dubiu ca obligațiile fiscale suplimentare nu au fost stabilite in cadrul termenului de prescripție de către organele de control fiscal.
Mai mult,prin dispozițiile art. 23 si art. 91 din OG nr. 02/2003 legiuitorul a stabilit in mod imperativ momentul in care se nasc creanțele si obligațiile fiscale, respectiv termenul de prescripție si momentul de la care începe sa curgă termenul de prescripție a dreptului de stabilire a obligațiilor fiscale.
Indubitabil, obligațiile fiscale stabilite cu titlu suplimentar pentru lucrări executate in 2004 si respectiv 2005 ( procese verbale de punere în funcțiune din 28.01.2004 si din data de 20.02.2005) nu au fundament în lege, iar perioada 2004-2005 este in afara termenului de prescripție de 5 ani ceea ce impunea admiterea excepției prescripției extinctive .
Instanța fondului a reținut pe câte zile că s-a derulat control fiscal și ca obligațiile fiscale au fost calculate pentru perioada 2007-2011 ,ignorând însa ceea ce era de substanța în analiza excepției, respectiv momentul nașterii acestor obligații.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor invocate, dar și din oficiu sub toate aspectele, conform art. 3041 C.proc. civ., Curtea constată că recursul este fondat din următoarele motive:
Printr-o incorectă și insuficientă apreciere a materialului probator administrat în cauză, tribunalul a pronunțat o soluție nelegală și netemeinică a cărei reformare se impune, nestabilind adevăratele raporturi juridice dintre părți, instanța a dat o incorecta dezlegare pricinii.
Conform art. 23 din OG nr 92/2003 „ Nașterea creanțelor și obligațiilor fiscale
(1) Dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează.
(2) Potrivit alin. (1) se naște dreptul organului fiscal de a stabili și a determina obligația fiscală datorată”.
În speță,recurenta a efectuat lucrările de amenajare conform contractului de închiriere nr. 704/16 06 2004 în valoare de 2689,08 lei ,recepționat conform procesului verbal de punere în funcțiune din data de 28 01 2004 și înregistrat în contabilitate in luna ianuarie 2004, precum și a contractului de închiriere nr. 1927/31 12 2004în valoare de_,68 lei și recepționate conform procesului verbal de punere în funcțiune din data de 20 02 2005, așa cum s-a reținut în raportul de inspecție fiscală din 14 05 2012
Astfel ,în mod indubitabil ,momentul de la care s-a constituit baza de impozitare, și pentru care recurenta începe să datoreze obligații fiscale îl reprezintă anii 2004-2005,când s-au efectuat înregistrările în contabilitatea recurentei a proceselor verbale de punere în funcțiune.
Pe de altă parte ,conform art. 91 din OG nr 92/2003 „ Obiectul, termenul și momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului de stabilire a obligațiilor fiscale
(1) Dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel.
(2) Termenul de prescripție a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel.”
Astfel,termenul de prescripție începe să curgă de la1 ianuarie a anului următor celui momentului constituirii bazei de impozitare ,conform art 91 din OG nr 92/2003, anii 2005,respectiv 2006 ,iar prescripția dreptului de stabilire a obligațiilor fiscale fiind împlinită în 2010 și 2011.
Cum ,în speță controlul fiscal s-a efectuat în perioada 2 05_ ,ulterior împlinirii prescripției prev de art. 91 din OG nr. 92/2003 ,va aprecia ca fiind întemeiate criticile recurentei sub acest aspect,fiind sancționată astfel conduita intimatei care nu a emis actele fiscale în termenul prev de legiuitor.
Astfel, în baza art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă și art. 312 alin 1,2,3 Cod procedură civilă, va admite recursul declarat de reclamanta . G., cu sediul în G., ., ., împotriva sentinței civile nr. 160 din 30.01.2014 pronunțată de Tribunalul G. în dosarul nr._, casează sentința civilă nr. 160/30.01.2014 a Tribunalului G. și în rejudecare, va admite cererea și dispune anularea Dispoziției nr. 107/16.07.2014 și a Deciziei de impunere nr._/25.04.2014 emise de pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta . G., cu sediul în G., ., ., împotriva sentinței civile nr. 160 din 30.01.2014 pronunțată de Tribunalul G. în dosarul nr._, casează sentința civilă nr. 160/30.01.2014 a Tribunalului G. și în rejudecare:
Admite cererea și dispune anularea Dispoziției nr. 107/16.07.2014 și a Deciziei de impunere nr._/25.04.2014 emise de pârâtă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 19 iunie 2014.
Președinte, M. B. | Judecător, G. P. | Judecător, V. S. |
Grefier, Filuța E. D. |
Red.MB/25.06.2014
Tehnored.FED/25.06.2014/2ex.
Fond – D.M.
| ← Alte cereri. Decizia nr. 4639/2014. Curtea de Apel GALAŢI | Alte cereri. Decizia nr. 5707/2014. Curtea de Apel GALAŢI → |
|---|
