Alte cereri. Decizia nr. 5344/2014. Curtea de Apel GALAŢI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 5344/2014 pronunțată de Curtea de Apel GALAŢI la data de 28-05-2014 în dosarul nr. 8635/121/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL G.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIE Nr. 5344/2014
Ședința publică de la 28 Mai 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE - V. V.
Judecător - A. B.
Judecător - V. P.
Grefier - M. C.
La ordine fiind soluționarea recursului declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice G., cu sediul în G., ., împotriva sentinței civile nr. 310/20.02. 2014 pronunțată de Tribunalul G. în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit recurenta pârâtă, intimatul reclamant N. C. G. și intimata chemată în garanție Administrația F. pentru Mediu.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că s-a solicitat judecata în lipsă, după care;
Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
CURTEA,
Asupra recursului de față;
Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului G. sub numărul_ reclamantul N. C. G. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice G. restituirea sumei de 2.147 lei achitată cu titlu de taxă pentru emisiile poluante, sumă actualizată cu dobânda legală . A solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Motivându-și în fapt acțiunea, reclamantul a arătat că a achiziționat un autoturism folosit, marca Ford, pentru înmatricularea căruia a fost obligat să achite, în România, o taxă pentru emisiile poluante în sumă de 2.147 lei.
Reclamantul consideră nelegală și discriminatorie această decizie față de prevederile Tratatului Comunității Europene .
În drept, a invocat dispozițiile Legii nr. 544/2004, ale art. 1072 – 1074 Cod civil, ale Constituției României și ale TCE.
În susținerea acțiunii, reclamantul a depus înscrisuri în copii certificate.
Pârâta Administrația Finanțelor Publice G., legal citată, nu a fost reprezentată în fața instanței, dar a formulat întâmpinare prin care a invocat în principal excepția inadmisibilității având în vedere că se solicită restituirea unei sume stabilite printr-o decizie administrativă, pentru care art. 10 și 11 din Legea nr. 9/2012 și art. 207 Cod procedură fiscală prevăd o cale specială de atac. Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
În drept, a invocat dispozițiile Legii nr. 9/2012.
Pârâta AFP G. a formulat și cerere de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu București, solicitând obligarea acesteia la plata sumelor cu care pârâta ar putea cădea în pretenții în prezenta cauză.
În motivarea cererii de chemare în garanție, pârâta a arătat că taxa de poluare nu se face venit la bugetul de stat ci la bugetul chematei în garanție și se gestionează de către AFM în vederea finanțării programelor și proiectelor pentru protecția mediului.
În drept, a invocat dispozițiile art. 60 și următoarele Cod procedură civilă.
Legal citată, chemata în garanție Administrația F. pentru Mediu București nu a fost reprezentată în fața instanței și nu a formulat întâmpinare.
La termenul din data de 06.02.2014, având în vedere modificările intervenite prin OUG nr. 74/2013 și H.G. nr. 520/2013 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, având în vedere și Ordinul nr. 2211/2013 pentru aprobarea competenței teritoriale de administrare, instanța a dispus rectificarea denumirii pârâtei în sensul că în loc de Administrația Finanțelor Publice G. a fost trecut Administrația Județeană a Finanțelor Publice G..
La același termen, reclamantul, prin reprezentant convențional, a precizat că nu mai dorește plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința nr. 310 din 20 februarie 2014 Tribunalul G., secția contencios administrativ si fiscal, a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității invocată de pârâta A.J.F.P. G.; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul N. C. G. în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană A Finanțelor Publice G. și chemata în garanție Administrația F. Pentru Mediu București, având ca obiect restituire taxa de poluare;
- a obligat-o pe pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice G. să restituie reclamantului suma de 2.147 lei reprezentând taxă pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule actualizată cu dobânda legală de la data plății (14.08.2012) până la achitarea integrală; a luat act de renunțarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată;
- a admis cererea de chemare în garanție a Administrației F. Pentru Mediu București formulată de Administrația Județeană a Finanțelor Publice G.;
- a obligat-o pe chemata în garanție să plătească pârâtei Administrația Județeană a Finanțelor Publice G. suma de 2.147 lei actualizată cu dobânda legală de la data plății (14.08.2012) până la achitarea integrală.
În motivarea hotărârii s-a reținut că prin Decizia de calcul a taxei de poluare pentru autovehicule nr._/13.08.2012 ( fila 5 ), AFP G. a stabilit în sarcina reclamantului obligația achitării sumei de 2.147 lei cu titlu de taxă pentru emisii poluante în vederea înmatriculării autoturismului marca Ford, . WFO5XXGBB51P19898, categoria M1, norme de poluare E4.
Față de motivele invocate în susținerea cererii de chemare în judecată, instanța a apreciat că, în cauză, urmează a se stabili dacă există discriminare între autoturismele second-hand achiziționate într-un alt stat comunitar și înmatriculate pentru prima oară în România și autoturismele deja înmatriculate în România, pentru care la o revânzare nu se mai aplică această taxă.
Astfel, conform jurisprudenței consecvente a Curții de Justiție a Uniunii Europene, contribuabilii au dreptul la restituirea taxei prelevate de un stat membru cu încălcarea dreptului european și, corelativ, statul are obligația de a o restitui.
Conform principiului autonomiei procedurale, regulile care guvernează rambursarea sumelor în discuție sunt regulile naționale.
Principiul existenței unor remedii naționale adecvate și efective a fost dezvoltat și explicitat mai ales în hotărârea pronunțată asupra afacerilor reunite C-397/98 și C-410/98, Metallgesellshaft Ltd. și alții și Hoechst UK Ltd., în care Curtea de la Luxembourg a punctat în sensul că rambursarea taxelor prelevate nelegal nu poate fi condiționată de contestarea reglementării naționale ori a actelor fiscale la momentul plății.
În esență, Curtea a arătat că autoritățile fiscale naționale nu pot invoca o culpă a contribuabililor care nu au apelat la un remediu național ineficient, în condițiile în care ele însele sunt culpabile pentru aplicarea unor norme naționale incompatibile cu dreptul european.
Aceste reguli sau proceduri, la rândul lor, trebuie să respecte principiul echivalenței (neputând institui condiții mai puțin favorabile decât pentru cererile similare bazate pe încălcarea dreptului național) și principiul efectivității (procedura națională nu trebuie să facă excesiv de dificil sau chiar imposibil exercițiul drepturilor conferite de Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene).
În cauză, rambursarea taxei pentru emisii poluante se circumscrie procedurii „restituirii de sume" prevăzute de art. 117 alin. 1 lit. d din Codul de procedură fiscală, respectiv „aplicarea eronată a prevederilor legale", reglementare care, de altfel, respectă cele două principii enunțate anterior, al echivalenței și al efectivității.
Problema vizează admisibilitatea utilizării directe a acestei căi ori, dimpotrivă, parcurgerea obligatorie, în prealabil, a procedurii reglementate de art. 10 și 11 din Legea nr. 9/2012 ( aplicabilă în speță față de momentul achitării taxei), raportat la dispozițiile art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală.
Acțiunea judiciară având ca obiect restituirea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule nu poate fi condiționată de parcurgerea procedurii de contestare a deciziei de calcul al taxei, cele două proceduri fiind distinct reglementate de Codul de procedură fiscală.
Din această perspectivă, se impune a se preciza că existența art. 117 alin. 1 lit. d din Codul de procedură fiscală nu ar mai avea nicio justificare logică dacă restituirea sumelor nelegal plătite nu s-ar putea obține decât atacând direct decizia de calcul al taxei de poluare. Or, un text de lege trebuie interpretat în sensul în care produce efecte și nu în sensul în care n-ar produce niciunul.
Ca urmare, soluția admisibilității unor asemenea acțiuni se impune mai ales prin prisma jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care recunoaște contribuabilului dreptul de a solicita rambursarea unei taxe plătite cu încălcarea dreptului european, independent de orice contestare a actului administrativ prin care această taxă a fost stabilită.
În fine, această soluție se impune și prin prisma Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, respectiv a art. 13, potrivit căruia statele trebuie să asigure un recurs efectiv, prin care o persoană să se poată plânge de încălcarea drepturilor sale.
Or, parcurgerea procedurii administrative de contestare a deciziei de calcul al taxei pentru emisii poluante, cu consecința previzibilă a respingerii contestației, fie ca tardiv formulată, fie ca nefondată, nu poate constitui un remediu național efectiv în sensul Convenției, ci, dimpotrivă, reprezintă un obstacol în calea recuperării prejudiciului cauzat particularilor prin aplicarea unor norme naționale incompatibile cu dreptul european, obstacol interpus chiar de autoritățile fiscale naționale aflate în culpă.
Pe de altă parte, instanța a reținut că într-un sens similar s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii prin Decizia nr. 24 din 14 noiembrie 2011 dispunând că „procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanța de urgența a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205-218 din Codul de procedura fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. 1 lit. d din același cod”.
Pentru aceste considerente, instanța a constatat că excepția inadmisibilității formulării acțiunii este neîntemeiată, urmând a fi respinsă ca atare.
Pe fondul cauzei, instanța a reținut că reclamantul a achiziționat un autoturism second-hand marca Ford, . WFO5XXGBB51P19898, care face parte din categoria M1, înmatriculat pentru prima dată în Germania, la data de 30.04.2001 (filele 6, 27, 29).
În vederea înmatriculării acestui autoturism în România, pârâta AFP G. a emis decizia de calcul a taxei pentru emisii poluante nr._/13.08.2012 ( fila 5 ) stabilind ca reclamantul să plătească suma de 2.147 lei cu titlul de taxă pentru emisiile poluante provenite de la autoturisme.
Ca urmare, pentru înmatricularea acestui autoturism în România, reclamantul a achitat în contul Trezoreriei G. suma astfel calculată, aspect dovedit cu chitanța . nr._ din 14.08.2012 (fila 4).
Organele fiscale din România au invocat legalitatea taxei, ca urmare a aplicării dreptului intern, respectiv a Legii nr. 9/2012.
Reclamantul a invocat nelegalitatea acesteia ca urmare a aplicării directe a reglementării comunitare.
Instanța a constatat că, într-adevăr, în cauză sunt aplicabile în mod direct dispozițiile din dreptul comunitar, care au prioritate față de dreptul național.
Astfel, potrivit Legii nr. 9/2012 pentru instituirea taxei pentru emisiile poluante pentru autovehicule, se datorează această taxă pentru autovehiculele din categoriile M(1)-M(3) și N(1)-N(3). Obligația de plată a taxei intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România (art. 4 lit. a), fără ca textul să facă distincția nici între autoturismele produse în România și cele în afara acesteia, nici între autoturismele noi și cele second-hand.
Deoarece Legea nr. 9/2012 a intrat în vigoare la data de 10 ianuarie 2012, rezultă că taxa de poluare este datorată numai pentru autoturismele pentru care se face prima înmatriculare în România, nu și pentru cele aflate deja în circulație înmatriculate în țară .
Așadar, se creează astfel o diferență de tratament fiscal între mașinile second-hand înmatriculate în România după . Legii nr. 9/2012, în funcție de proveniența acestora, în sensul că pentru cele provenind dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene se datorează taxa de poluare, iar pentru cele provenind din România nu se datorează această taxă.
Conform dispozițiilor art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene ( fost art. 90 TCE), se interzice statelor membre să aplice, direct sau indirect, produselor altor state membre, impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect produselor naționale similare, fiind interzisă și aplicarea produselor altor state membre de impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producție.
Instanța a reținut, în aceste condiții, că scopul general al art. 110 TFUE este acela de a asigura libera circulație a mărfurilor. Acest articol se referă la impozitele și taxele interne care impun o sarcină fiscală mai consistentă produselor provenite din alte state membre, în comparație cu produsele interne.
De la data de 1 ianuarie 2007, România este stat membru al Uniunii Europene iar conform dispozițiilor art. 148 alin. 2 și 4 din Constituție, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare iar Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din acestea.
De altfel, prin Legea nr. 157/2005 de ratificare a Tratatului de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană, statul nostru și-a asumat obligația de a respecta dispozițiile din tratatele originare ale Comunității, dinainte de aderare.
Prin Decizia în cauza C./Enel (1964), Curtea de Justiție Europeană (CJE) a stabilit că legea care se îndepărtează de Tratat – un izvor independent de drept – nu ar putea să ducă la anularea lui, dată fiind natura sa originală și specială, fără a-l lipsi de caracterul lui de lege comunitară și fără ca baza legală a Comunității însăși să fie pusă la îndoială.
Mai mult, aceeași decizie a definit relația dintre dreptul comunitar și dreptul național al statelor membre arătând că dreptul comunitar este o ordine juridică independentă care are prioritate de aplicare chiar și în fața dreptului național ulterior.
De asemenea, în cauza Simmenthal (1976), CJE a stabilit că judecătorul național este obligat să aplice normele comunitare, în mod direct, dacă acestea contravin normelor interne, fără a solicita sau aștepta eliminarea pe cale administrativă sau a unei alte proceduri constituționale.
Prin Hotărârea Curții de Justiție Europeană pronunțată la data de 07.04.2011 în cauza C – 402/09 T. împotriva Ministerului Finanțelor și Economiei s-a decis, răspunzând unei întrebări preliminare privind interpretarea articolului 110 din Tratat referitoare la faptul dacă taxa de poluare instituită prin O.U.G. 50/2008 este sau nu contrară legislației comunitare, că ”Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă de poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și uzură de pe piața națională”.
În acest context, prin instituirea taxei de poluare pentru autoturisme, legiuitorul a încălcat în mod direct dispozițiile menționate din tratat, instanța urmând să constate că prevederile Legii nr. 9/2012 sunt reglementări contrare Tratatelor la care România este parte și care, așa cum s-a argumentat anterior, potrivit Constituției, au prioritate față de legislația internă.
În consecință, se va da prioritate normelor de drept comunitar și se va înlătura de la aplicare dispozițiile Legii nr. 9/2012, în prezenta cauză.
Față de aceste aspecte, tribunalul a constatat că potrivit legislației comunitare, taxa pentru emisii poluante stabilită în sarcina reclamantului prin decizia de calcul a taxei de poluare nr._/13.08.2012 emisă de pârâta AFP G. este nelegală.
În consecință, instanța a constatat că potrivit legislației comunitare invocată anterior suma plătită de reclamant nu a fost datorată, astfel impunându-se restituirea taxei. Faptul că reclamanta a achitat voluntar această taxă este irelevant întrucât, în caz contrar, nu ar fi avut posibilitatea înmatriculării autoturismului în România.
Pentru toate aceste motive instanța a admis capătul de cerere privind obligarea pârâtei AFP G. la restituirea către reclamantă a sumei de 2.147 lei reprezentând taxă pentru emisii poluante.
În ceea ce privește acordarea dobânzii legale, a constatat că reclamantul, creditor al unei obligații având drept obiect restituirea unei sume de bani, poate pretinde drept echivalent al prejudiciului încercat prin întârzierea la executare dobânda stabilită prin lege .
În aceste condiții, apare ca fiind justificată și cererea de acordare a dobânzii legale, astfel că a admis acest capăt de cerere, cu obligarea pârâtei AFP G. actualizarea sumei datorate cu rata dobânzii legale de la data plății taxei ce se solicită a fi restituită, respectiv 14.08.2012 și până la data restituirii, potrivit Hotărârii CJUE din data de 18.04.2013 pronunțată în cauza C – 565/11.
Văzând dispozițiile art. 246 Cod procedură civilă, instanța a luat act de renunțarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
Referitor la cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu București formulată de pârâta AFP G., s-a reține că, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. 2 din Legea nr. 9/2012, taxa de poluare nu se face venit la bugetul de stat, ci constituie venit la Fondul de Mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, în vederea finanțării programelor și proiectelor pentru protecția mediului.
Având în vedere că taxa de poluare a fost doar încasată de pârâta AFP G. și vărsată la bugetul Fondul de Mediu, gestionat de Administrația F. pentru Mediu, instanța a apreciat că cererea de chemare în garanție formulată este întemeiată.
În consecință, în temeiul prevederilor art. 61, 63 Cod procedură civilă, instanța a obligat-o pe chemata în garanție să plătească pârâtei AFP G. sumele cu care aceasta a căzut în pretenții, respectiv 2.147 lei reprezentând taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule și dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data plății – 14.08.2012 și până la achitarea integrală a debitului .
Împotriva menționatei hotărâri, în termenul legal, pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice G. (AJFP) a declarat recurs invocând netemeinicia și nelegalitatea .
Recurenta-pârâtă a susținut că:
- prima instanță a depășit atribuțiile puterii judecătorești, prin aceea că a creat ad-hoc o nouă lege, pe lângă cea imperativă.
- cererea de chemare în judecată formulată de reclamant este inadmisibilă având în vedere dispozițiile art. 5 alin. 2 din Legea 554/2004 conform cărora „nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară”.
- în mod greșit prima instanță a respins excepțiile inadmisibilității și prematurității cererii de chemare în judecată. Prima instanță nu a avut în vedere Legea nr. 554/2004 care menționează, fără echivoc, la art. 7 faptul că înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său printr-un act administrativ, trebuie să solicite autorității publice emitente revocarea în tot sau în parte a actului. Art. 8 din același act normativ precizează, de asemenea, că obiectul acțiunii judiciare în contencios respectiv îl constituie răspunsul la plângerea prealabilă. Instanța supremă a decis că, în acest caz, când nu s-a parcurs procedura prealabilă, cererea va fi respinsă ca inadmisibilă, deoarece procedura prealabilă este o condiție specială de exercițiu a dreptului la acțiune (dec. nr. 4125/2006). În mod greșit instanța de fond a apreciat că reclamantul a promovat acțiunea cu respectarea disp. art. 7 și art. 8 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, atât timp cât din actele depuse la dosar și din susținerile făcute rezultă fără echivoc faptul că acesta nu a îndeplinit procedura prealabilă.
- Normele metodologice privind taxa de poluare sunt conforme cu normele europene, așa cum rezultă din Infograma nr. 5899/26.06.2008 transmise de Reprezentanta Permanentă a României pe lângă UE – Bruxelles și că prin Decizia nr. 802/2009 Curtea Constituțională a decis că O.U.G. nr. 50/2008 pentru instituirea taxei de poluare este constituțională, respingând excepția de neconstituționalitate ridicată împotriva acesteia.
În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței civile nr. 310/20.02.2014.
Recursul nu este fondat;
Verificând sentința recurată prin prisma criticilor aduse, Curtea constată că prima instanță a stabilit corect situația de fapt și că a interpretat și aplicat corect dispozițiile Legii nr. 9/2012, ale Tratatului de Instituire a Comunității Europene și că a pronunțat o sentință temeinică și legală care va fi menținută. Prima instanță a reținut corect că intimatul reclamant a achitat la data de 14 august 2012 suma de 2.147 lei cu titlu de taxă de poluare pentru autovehiculul achiziționat și că nefiind datorată se impune restituirea acesteia.
Recurenta a criticat în primul motiv de recurs „depășirea atribuțiilor puterii judecătorești”, însă nu a precizat în ce constă situația gravă de natură a încălca principiul separației puterilor în stat. Altfel spus, recurenta nu a detaliat cum a interferat judecătorul cauzei în activitatea puterii legislative și care este textul de lege pe care l-a creat și aplicat la soluționarea cauzei dedusă judecății.
Nici criticile referitoare la soluționarea greșită a excepțiilor inadmisibilității și prematurității cererii de chemare în judecată nu sunt întemeiate.
Sesizarea instanței de judecată cu o cerere de chemare în judecată având ca obiect restituirea taxei de poluare nu este condiționată de parcurgerea procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, în recursul în interesul legii, prin decizia nr. 24/14 noiembrie 2011 că procedura de contestare a actului administrativ fiscal, prevăzută de art. 7 din Legea 554/2004 și de art. 205-207 alin. 1 Cod procedură fiscală (prealabilă sesizării instanței) nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art.117 alin.1 lit. a din Codul de procedură fiscală.
În ceea ce privește susținerea recurentei că normele metodologice privind taxa de poluare sunt conforme cu normele europene, Curtea constată că taxa de poluare instituită prin disp. O.U.G. nr. 50/2008 a fost considerată nelegală de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin pronunțarea la data de 07.04.2011 în cauza T. contra României.
Din considerentele deciziei arătate mai sus rezultă că „Dreptul Uniunii interzice fiecărui stat membru să aplice produselor celorlalte state membre impozite interne mai mari decât cele care se aplică produselor naționale similare, această interdicție vizând garantarea neutralității depline a impozitelor interne față de concurența dintre produsele care se află deja pe piața internă și produsele din import…”Totodată, prin aceeași hotărâre, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a apreciat că „dreptul Uniunii se opune ca un stat membru să instituie o taxă de poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat a unor autovehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor autovehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură pe piața națională…”.
Curtea Europeană de Justiție și în cauza C./Enel a stabilit că legea care se îndepărtează de tratat – un izvor de drept – nu ar putea să ducă la anularea lui dată fiind natura sa originală și specială, fără a-l lipsi de caracterul lui de lege comunitară și fără ca baza legală a Comunității însăși să fie pusă sub îndoială.
Mai mult decât atât aceeași decizie a definit relația dintre dreptul comunitar și dreptul național al statelor membre arătând că dreptul comunitar este o ordine juridică independentă care are prioritate de aplicare chiar și în fața dreptului național ulterior, în speța de față taxa pentru emisiile poluante fiind introdusă în legislația internă în anul 2012, deci ulterior ratificării Tratatului și de către România.
De asemenea, în conținutul Deciziei din cauza Simmenthal (1976), Curtea de Justiție Europeană a stabilit că „judecătorul național este obligat să aplice normele comunitare, în mod direct, dacă acestea contravin normelor interne, fără a solicita sau aștepta eliminarea acestora din urmă pe cale administrativă au a unei alte proceduri constituționale.”
Potrivit dispozițiilor art. 148 alin. 2 din Constituția României, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene precum și celelalte reglementări comunitare au caracter obligatoriu și au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne iar alin. 4 din același text de lege menționează faptul că Parlamentul, Președintele, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării.
Față de cele arătate mai sus, Curtea urmează, în temeiul art. 312 alin. 1 din codul de procedură civilă din 1865,( aplicabil în cauză, conform art. 3 alin. 1 din Legea 76/2012), să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice G., cu sediul în G., ., împotriva sentinței civile nr. 310/20.02. 2014 pronunțată de Tribunalul G. în dosarul nr._ ca fiind nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 28 Mai 2014.
Președinte, V. V. | Judecător, A. B. | Judecător, V. P. |
Grefier, M. C. |
Red. VP/MC/ 13.06.2014/ 5 ex.
Fond: C. L.
| ← Alte cereri. Decizia nr. 1992/2014. Curtea de Apel GALAŢI | Anulare act administrativ. Decizia nr. 1638/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
