Alte cereri. Decizia nr. 6781/2014. Curtea de Apel GALAŢI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 6781/2014 pronunțată de Curtea de Apel GALAŢI la data de 03-09-2014 în dosarul nr. 2918/113/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL G.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIE Nr. 6781/2014
Ședința publică de la 03 Septembrie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE R. J.
Judecător L. C.
Judecător V. M. S.
Grefier V. M.
.-.-.-.-.-.-.-.
La ordine fiind soluționarea recursului declarat de reclamantul HUBĂ G., domiciliat în B., ., nr.56, ..1, ., împotriva sentinței nr.652/16.04.2014 pronunțată de Tribunalul B. în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, în sensul că recursul este la primul termen de judecată, este motivat, timbrat și că recurentul a solicitat judecarea cauzei în lipsă, după care;
Având în vedere că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, instanța constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra recursului declarat.
CURTEA,
Asupra recursului în contencios administrativ de față;
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe Tribunalului B. sub nr._, reclamantul HUBĂ G. a chemat în judecată pe pârâta ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE B. – (fostă Administrația Finanțelor Publice B.) solicitând, în contradictoriu cu acesta, obligarea pârâtei la înmatricularea autoturismului marca BMW fără plata timbrului de mediu.
În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că pârâta îi refuză înmatricularea fără plata timbrului de mediu, deși acesta este discriminatoriu, nelegal și în contradicție cu normele europene.
Legal citată, pârâta a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată întrucât obligația de a achita timbrul de mediu este o obligație legală și anterioară înmatriculării.
Prin sentința nr.652/2014 a Tribunalului B. a fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată de reclamant.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele.
Reclamantul a achiziționat un autoturism din spațiul intracomunitar și i-a solicitat pârâtei înmatricularea, înmatriculare care a fost condiționată de plata timbrului de mediu.
Prin prezenta acțiune reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la înmatriculare fără plata timbrului de mediu.
Problema supusă analizei este dacă reclamantul datorează această taxă.
Timbrul de mediu a fost instituit prin OUG 9/2013 în vigoare din 15.03.2013.
Din expunerea de motive a acestui act normativ rezultă că scopul adoptării a fost acela de a înlătura discriminările și de a pune în acord reglementările naționale cu cele europene.
Așa fiind, nu se poate reține apărarea reclamantei privind neconformitatea cu legislația europeană.
Obligația de plată a timbrului de mediu, timbru care se plătește o singură dată pentru un autovehicul nou sau rulat, din țară sau străinătate, este prevăzută de art.4 din OUG 9/2013, iar înmatricularea este condiționată de plata acestei taxe, sens în care dispune art.7 din Ordinul MAI 1501/2006.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul, care consideră în esență că în speță este incident Dreptul comunitar, mai exact disp. art. 90 alin. 1 din TCE care interzic orice discriminare între produsele naționale și produsele altor state membre, așadar și o discriminare determinată de o diferență între impozitele aplicate „produselor altor state membre” și impozitele „interne de orice natură care se aplică, direct sau indirect produselor naționale similare”.
A solicitat admiterea recursului și casarea sentinței, cu consecința admiterii acțiunii formulate.
Analizând întreg materialul probator administrat în cauză, Curtea de Apel apreciază că recursul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Curtea observă că cererea de chemare în judecată a fost formulată de către reclamant la data de 30.09.2013, sub imperiul OUG 9/2013 privind timbrul de mediu.
Trebuie examinat în ce măsură dispozițiile OUG 9/2013 sunt în acord cu dreptul comunitar, deoarece actele normative anterioare prin care s-a introdus taxa de poluare au avut deficiențe sub acest aspect.
În hotărârea Curții de Justiție Europene din 07.04.2011, pronunțată în cauza nr. 402/09 (T. c. României), s-a reținut că articolul 110 Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene (TFUE) interzice fiecărui stat membru să aplice produselor celorlalte state membre impozite interne mai mari decât cele care se aplică produselor naționale similare. Aceste dispoziții ale tratatului vizează garantarea neutralității depline a impozitelor interne față de concurența dintre produsele care se află deja pe piața internă și produsele din import. În ceea ce privește, mai precis, impozitarea autovehiculelor de ocazie, există o încălcare a articolului 110 TFUE atunci când valoarea taxei aplicate unui vehicul de ocazie importat depășește valoarea reziduală a taxei încorporate în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate pe teritoriul național.
Curtea a observat că un sistem care instituie o taxă pe poluare care se aplică autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări pe teritoriul național, care ia în considerare, la calcularea acestei taxe, deprecierea autovehiculului prin utilizarea unor bareme forfetare, detaliate și fundamentate din punct de vedere statistic, bazate pe elementele referitoare la vechimea și la rulajul mediu anual real ale acestui vehicul, la care se poate adăuga, la cererea contribuabilului și pe cheltuiala acestuia, realizarea unei expertize cu privire la starea generală a vehiculului menționat și a dotărilor sale, asigură că această taxă, atunci când este aplicată vehiculelor de ocazie importate, nu depășește valoarea reziduală a taxei menționate încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și au fost supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, aceleiași taxe și nu creează, așadar, nicio discriminare indirectă între autovehiculele de ocazie importate și acestea din urmă.
Autovehiculele prezente pe piața unui stat membru sunt „produse naționale” ale acestuia în sensul articolului 110 TFUE. Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie importate de același tip, cu aceleași caracteristici și aceeași uzură. Astfel, vehiculele de ocazie cumpărate pe piața statului membru menționat și cele cumpărate, în scopul importării și punerii în circulație în acest stat, în alte state membre constituie produse concurente.
Curtea a arătat că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
Articolul 110 TFUE ar fi golit de sensul și de obiectivul său dacă statelor membre le‑ar fi permis să instituie noi taxe care au ca obiect sau ca efect descurajarea vânzării de produse importate în favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piața națională și introduse pe această piață înainte de . taxelor menționate. O astfel de situație ar permite statelor membre să eludeze, prin instituirea unor impozite interne al căror regim este stabilit astfel încât să aibă efectul descris mai sus, interdicțiile prevăzute la articolele 28 TFUE, 30 TFUE și 34 TFUE.
În această privință, Curtea a apreciat că o reglementare națională care are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală, are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație pe teritoriul național a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre.
Curtea a avut în vedere la pronunțarea hotărârii prevederile OUG 50/2008 privind taxa de poluare.
Potrivit art. 4 Legea nr. 9/2012, obligația de plată a taxei intervine:
a) cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România și atribuirea unui certificat de înmatriculare și a numărului de înmatriculare;
b) la repunerea în circulație a unui autovehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri prevăzute la art. 3 și 8;
c) la reintroducerea în parcul auto național a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto național, i s-a restituit proprietarului plătitor valoarea reziduală a taxei, în conformitate cu prevederile art. 7.
Obligația de plată a taxei intervine și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, conform Legii nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare, sau taxa pe poluare pentru autovehicule și care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării.
Se observă că, spre deosebire de disp. OUG 50/2008, Legea nr. 9/2012 stabilește obligația plății taxei nu numai în cazul vehiculelor second-hand de import, ci și în cel al vehiculelor second-hand înmatriculate deja în România și în cel al vehiculelor noi achiziționate fie din România, fie de pe piața externă.
Așadar, toți cei care doresc să înmatriculeze vehicule sunt obligați să plătească taxa de poluare, indiferent dacă le-au dobândit din România sau din străinătate și indiferent dacă sunt noi sau second-hand.
Sunt exceptați numai cei care au plătit deja taxa, fie în forma prev. de Legea nr. 9/2012, fie în formele anterioare.
Instanța constată că, în forma prev. de Legea nr. 9/2012, după abrogarea OUG 1/2010, respectiv după 01.01.2013, nu se mai regăsește discriminarea/restricția reținută de CEJ în hotărârea sa, deoarece atât vehiculele second-hand din import, cât și cele din România trebuie să plătească o taxă identică.
Așadar, în opinia instanței, taxa de poluare prev. de Legea nr. 9/2012 nu încalcă dreptul comunitar.
Nu există o restricție cantitativă ca urmare a faptului că vehiculele deja înmatriculate în România pentru care s-a plătit taxa într-o formă anterioară și care nu a fost restituită nu datorează taxa de poluare, deoarece, în raționamentul CEJ, taxa deja plătită se include în prețul de vânzare și îl mărește, întocmai ca atunci când vehiculul este adus în România. Nu ar exista, deci, niciun motiv pentru care să se poată considera că actul normativ orientează cererea pe piață spre autovehiculele second-hand din România pentru care s-a plătit și nu s-a restituit taxa.
Potrivit art. 4 OUG 9/2013, obligația de plată a timbrului intervine o singură dată, astfel:
a) cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România și atribuirea unui certificat de înmatriculare și a numărului de înmatriculare;
b) la reintroducerea în parcul auto național a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto național, i s-a restituit proprietarului valoarea reziduală a timbrului, în conformitate cu prevederile art. 7;
c) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării;
d) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat în situația autovehiculelor pentru care s-a dispus de către instanțe restituirea sau înmatricularea fără plata taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, taxei pe poluare pentru autovehicule sau taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.
Se observă că, spre deosebire de dispozițiile OUG nr. 50/2008 și ale Legii nr. 9/2012 în forma în vigoare înainte de 01.01.2013, OUG nr.9/2013 stabilește obligația plății timbrului nu numai în cazul vehiculelor second-hand de import, ci și în cel al vehiculelor second-hand înmatriculate deja în România și în cel al vehiculelor noi achiziționate fie din România, fie de pe piața externă.
Așadar, toți cei care doresc să înmatriculeze vehicule sunt obligați să plătească timbrul de mediu, indiferent dacă le-au dobândit din România sau din străinătate și indiferent dacă sunt noi sau second-hand.
Sunt exceptați numai cei care au plătit deja taxa, fie în forma prevăzută de OUG 9/2013, fie în formele anterioare și nu au obținut restituirea ei.
Instanța constată că, în forma prevăzută de OUG nr.9/2013, nu se mai regăsește discriminarea/restricția reținută de CEJ în hotărârea sa, deoarece atât vehiculele second-hand din import, cât și cele din România trebuie să plătească o taxă identică.
Așadar, în opinia instanței, timbrul de mediu prevăzut de OUG nr.9/2013 nu încalcă dreptul comunitar.
Nu există o restricție cantitativă ca urmare a faptului că vehiculele deja înmatriculate în România pentru care s-a plătit taxa într-o formă anterioară și care nu a fost restituită nu datorează timbrul de mediu, deoarece, în raționamentul CEJ, taxa deja plătită se include în prețul de vânzare și îl mărește, întocmai ca atunci când vehiculul este adus în România. Nu ar exista, deci, nici un motiv pentru care să se poată considera că actul normativ orientează cererea pe piață spre autovehiculele second-hand din România pentru care s-a plătit și nu s-a restituit taxa.
În orice caz, instanța nu s-ar putea pronunța asupra neconformității unei astfel de situații cu dreptul comunitar, deoarece o astfel de competență o are numai Curtea de Justiție Europeană.
Cererea reclamantului este, așadar, neîntemeiată, deoarece, în acest caz, timbrul de mediu nu încalcă dreptul comunitar.
Curtea reține că, în cauza C-97/13, S. G. C. împotriva Administrației Finanțelor Publice a Municipiului Mediaș, CEJ a fost sesizată cu o trimitere preliminară pentru stabilirea compatibilității Legii nr. 9/2012 cu dreptul comunitar.
În eventualitatea constatării unei incompatibilități, partea reclamantă va putea formula o cerere de restituire a taxei plătite sau va putea declara revizuire împotriva prezentei decizii, în baza art. 21 alin. 2 Legea nr. 554/2004.
Recursul este calea de atac prin intermediul căreia părțile sau Ministerul Public solicită, în condițiile și pentru motivele determinate limitativ de lege, desființarea unei hotărâri judecătorești pronunțate fără drept de apel, în apel sau de un organ cu activitate jurisdicțională.
În raport cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, articolul 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil nu include dreptul la un al doilea grad de jurisdicție (cu excepția cauzelor penale unde este incident art. 2 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenție) și nu obligă statele să creeze curți de apel sau de casație (de ex., hotărârea Curții din data de 10 iulie 1984 pronunțată în cauza Guincho împotriva Portugaliei). Totuși, în măsura în care astfel de proceduri au fost create în statele părți la Convenție, ele sunt supuse exigențelor articolului 6 în ceea ce privește garanțiile oferite (hotărârea Curții din data de 17 ianuarie 1970 pronunțată în cauza Delcourt împotriva Belgiei, hotărârea Curții din data de 22 ianuarie 1984 pronunțată în cauza Sutter împotriva Elveției ș.a.). De asemenea, o astfel de plângere la instanța superioară reprezintă un recurs care trebuie epuizat în aplicarea articolului 35 din Convenție. În examinarea garanțiilor incidente, trebuie ținut cont de particularitățile pe care procedurile de apel sau de recurs le au în sistemele de drept din care fac parte. În funcție de întinderea competențelor (doar probleme de drept nu și probleme de fapt sau doar proporționalitatea pedepsei cu fapta săvârșită nu și stabilirea vinovăției), garanțiile oferite de articolul 6 pot fi susceptibile de o aplicare mai limitată.
Examinând prezenta cauză prin prisma aspectelor enumerate mai sus, Curtea apreciază că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală, care nu se impune a fi reformată.
Având în vedere cele expuse, Curtea va respinge recursul conform art. 496 C.proc.civ. ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
RESPINGE, ca nefondat, recursul declarat reclamantul HUBĂ G., domiciliat în B., ., nr.56, ..1, ., împotriva sentinței nr.652/16.04.2014 pronunțată de Tribunalul B. în dosarul nr._ .
D E F I N I T I V Ă.
Pronunțată în ședința publică de la 03 Septembrie 2014.
Președinte, R. J. | Judecător, L. C. | Judecător, V. M. S. |
Grefier, V. M. |
Fond.M.S.
Red. R.J./08.09.2014
Z.E. 08 Septembrie 2014/4 ex.
| ← Anulare act administrativ. Decizia nr. 7238/2014. Curtea de Apel... | Pretentii. Decizia nr. 4135/2014. Curtea de Apel GALAŢI → |
|---|
