Litigiu cu Curtea de Conturi. Legea Nr.94/1992. Decizia nr. 6678/2014. Curtea de Apel GALAŢI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 6678/2014 pronunțată de Curtea de Apel GALAŢI la data de 01-07-2014 în dosarul nr. 289/44/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
C. DE APEL G.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIE Nr. 6678/2014
Ședința publică de la 01 Iulie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. R. M.
Judecător L. G. T.
Judecător V. M. D.
Grefier Maghița D.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursurilor declarate de reclamanta S.C. E. S.A. B., cu sediul în B., B-dl Independenței nr. 136, jud. B. și de către pârâta C. DE C. A ROMÂNIEI, cu sediul în București, sector 1, .. 22-24, împotriva sentinței nr. 2288/27.11.2013 pronunțată de Tribunalul B. în dosarul nr._ .
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 23 iunie 2014, consemnate fiind în încheierea de dezbateri din aceeași dată, care face parte integrantă din prezenta, când instanța a amânat pronunțarea asupra cauzei la 1 iulie 2014.
CURTEA
Prin cererea înregistrată inițial la C. de Apel G. sub nr._ contestatoarea Societatea Comercială „E.” S.A. B. a contestat unele măsuri impuse prin Decizia nr.29/22.08.2011 emise Camera de C. B. și Încheierea nr.381 din 07.11.2011 pronunțată de Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul Curții de C. a României.
Contestația a invocat excepția lipsei calității Camerei de C. B. de a efectua control la o societate comercială. În concepția contestatoarei, numai instituțiile de stat pot fi controlate nu și societățile comerciale.
Intimata prin întâmpinare a solicitat respingerea excepțiilor, deoarece conform legii de organizare a Curții de C. (Legea nr.94/1992) sunt supuse controlului societățile comerciale ce dețin capital majoritar de stat, cum este și contestatoarea.
Prin sent. civ. nr. 2288/27.11.2013, Tribunalul B. a admis în parte contestația de C. administrativ și fiscal privind pe reclamanta Societatea Comercială „E.” SA B., în contradictoriu cu pârâta C. de C. a României București.
A anulat măsurile I.1 lit."a" și lit."f", II.3 și II.4 din Decizia nr.29/22.08.2011 emisă de Camera de C. B..
A anulat în parte Încheierea nr.381/07.11.2011 pronunțată de Camera de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Curții de C., pentru aceleași măsuri.
În motivare, a reținut că excepția invocată, nu este întemeiată deoarece Societatea Comercială „E.” S.A. B. are ca acționar majoritar Consiliul Local B., aceasta beneficiind de fonduri publice, astfel că este supusă controlului Camerei de C..
O primă măsură contestată a fost aceea de a reevalua imobilizările corporale.
Contestatoarea arată că această reevaluare este opțională și nu obligatorie, așa cum a impus organul de control și aduce în sprijinul acestei măsuri dispozițiile O.M.F.P. nr.3055/2009.
Instanța analizând această măsură constată că nu este legală. Reevaluarea imobilizărilor corporale nu este obligatorie. Agenții economici care nu au evaluat imobilizările corporale plătesc un impozit majorat aplicat la valoarea bunurilor, conform Codului Fiscal. Lipsa reevaluării nu prejudiciază bugetul local sau central. Această măsură urmează a fi anulată.
A doua măsură impusă prin actele de control de către cele două instituții a fost aceea de la pct. I.1 lit. f din actul de control, contestatoarei i s-a impus luarea măsurii de elaborare și dezvoltare a sistemelor de control managerial, ținând cont de particularitățile cadrului legal, organizațional personal și alte elemente specifice cât și de anexele ordinului MFP nr. 946/2005, republicat.
Contestatoarea susține că cele reglementate prin OMFP nr. 946/2005 nu îi sunt aplicabile, deoarece nu este o entitate publică așa cum este reglementată în acel ordin.
Intimata consideră că prin OG 37/2004 ce a completat Legea 672/2002 privind auditul public intern, dispozițiile OMFP 946/2005, se extind si asupra soc comerciale cu actionariat majoritar de stat.
Instanta analizand aceasta masura prin prisma Ord 946/2005, republicata in 24.02.2011, constata ca actul normativ invocat foloseste termenul de entitate publica.
Cele cinci categorii de standarde se refera la institutii de stat, functionari publici si legile dupa care se organizeaza si functioneaza aceste institutii. (Legea 188/1999, Legea 7/2004, Legea 161/2003).
F. de cele aratate instanta a anulat aceasta masura.
A treia masura contestata a fost aceea prevăzută la pct. II.1 privind recuperarea unui prejudiciu in valoare de 166.071 lei provenit din perioada 1998-2002, reprezentat tarif de salubrizare.
Contestatoarea arata ca independent de vointa sa aceas suma s-a prescris si nu mai poate fi recuperata. Analizand apararile contestatoarei privind imposibilitatea recuperarii sumei, instanta urmeaza sa le respinga si sa mentina masura luata de intimata. Recuperarea sumelor pentru serviciile prestate reprezinta o obligatie a administratorului societatii. Contestatoarea nu poate invoca lipsa unei proceduri de recuperare care ar fi trebuit sa fie reglementata de o HCLM .
A patra masura contestata a fost aceea prevazuta la pct. III.3 din decizie si se refera la masura de recuperare a sumei de 141.992 lei reprezentand cheltuieli suplimentare cu personalul pe anul 2010.
Aceasta cheltuiala suplimentara a fost efectuata in cursul anului 2010 in suma de 141.992 lei si este datorata majorarii salariului minim pe economie.
Intimata sustine ca au fost incalcate dispozițiile art. 26 din Legea 11/2010, suma de 141.992 lei reprezentand diferenta dintre cheltuielile cu personalul efectuata pentru 2010 fata de cea efectuata in anul 2009.
Instanta analizand masura impusa la punctul II.3 constata ca nu este legal deoarece cresterea cheltuielilor cu personalul s-a datorat cresterii salariului minim brut pe tara, iar o alta cauza a fost reluata activ la punctul de lucru Cariera M. jud. Tulcea.
Aceasta masura a fost anulata de instanta.
A cincea masura contestata a fost aceea a impunerii de catre organul de control de a se recupera suma de 50. 689 lei reprezentand indemnizatii pentru concediul de odihna neefectuat. Organul de control arata ca au fost incalcate dispozitiile art. 139 si 144 din Codul Muncii, concediul de odihna neefectuat se plateste doar atunci cand inceteaza contractul de munca.
Contestatoarea sustine ca nu a putut acorda concediul de odihna datorita specificul activitatii de salubrizare. Contestatoarea a avut in vedere si o eventuala depasire a numarului scriptic de personal.
Instanta a apreciat ca data fiind natura specifica a serviciului public de salubrizare contestatoarea nu a produs un prejudiciu in urma platii concediului de odihna, aceasta avand acoperire legala in dispozițiile art. 149 din Codul Muncii (motive obiective).
F. de cele arata instanta a admis in parte contestatia, a dispus anularea masurilor prevazute de pct. I.1 lit. a si f; pct. II.3, pct. II.4 din Decizia nr. 29/_ emisa de Camera de C. Braila și a dispus anularea in parte a Incheierii nr. 381 din 07.12.2011 pronuntata de Camera de Solutionare a contestatiilor din cadrul Curtii de C., pentru aceleasi motive.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recursSC E. SA B. criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.
În motivare, recurenta a arătat că obligația instanței era de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluția respingerii excepției bazată pe o simplă apreciere și a respins proba respectiv concluzia expertizei, potrivit căreia . o entitate publică, nu a gestionat fonduri publice, fiind doar o persoană juridică de interes public care nu intră sub incidența L. 94/1992, privind C. de C..
Prin capătul de cerere de la pct. 3 din plângere a solicitat anularea măsurii privind recuperarea sumei de 166.071 lei de la eventuale persoane culpabile pentru prescrierea încasării ei, aceasta având vechime cu mult peste termenul de prescripție de 3 ani, astfel că nu mai pot fi stabilite persoane culpabile pentru recuperarea sumei și care nu poate constitui prejudiciu.
În baza documentelor puse la dispoziție expertului contabil, la obiectivul 3 al expertizei, acesta concluzionează că nu pot fi identificate persoane culpabile pentru nerecuperarea creanței de 166.071 lei, pentru că serviciul de salubritate a fost gestionat din anul 1998 atât de UAT B. cât și de instituții subordonate, DAGL B. care au avut atribuții de încasare și gestionare a taxei de salubritate urmând ca ulterior să vireze sumele încasate către operatorii care prestau serviciile de salubrizare.
Prin capătul de cerere de la pct. 4 din plângere a susținut că suma de 45.930 lei plătită Directorului General al societății cu titlu de remunerație și alte drepturi salariale nu constituie prejudiciu, cum eronat a considerat organul de control fiind acordată cu respectarea legislației în vigoare, după cum prevede OUG 79/2009.
Având în vedere Anexa nr. 3 la raportul de expertiză care evidențiază componența veniturilor lunare brute acordate Directorului General și sub ce modalitate a fost acordată suma de 45.930 lei, nu constituie un prejudiciu, fiind achitată cu temei legal, după cum prevede art. 3 alin. 1 lit. c din OUG 79/2009.
În susținere, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs și pârâta C. de C. a României criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.
În motivare, pârâta recurentă a arătat că potrivit dispoz. art. 7 din Legea 82/1991, reclamanta avea obligația de a efectua inventarierea generală a elementelor de activ și de pasiv deținute.
De asemenea, potrivit art. 8 din același act normativ cu ocazia inventarierii se face și evaluarea elementelor deținute, iar potrivit alin. 2 al art. 8 reevaluarea imobilizărilor corporale se face la valoarea justă de la data bilanțului ce se determină pe baza unor evaluări efectuate de regulă de evaluatori autorizați conform reglementărilor legale în vigoare.
Analizând sentința recurată se constată că instanța de fond ignoră cu desăvârșire preved. Legii 11/2011 a bugetului de stat pe anul 2010, bazându-se numai pe prevederile Contractului colectiv de muncă și pe actele administrative interne ale societății în aprecierea faptului că suma de 141.992 lei aferentă cheltuielilor suplimentare cu personalul pe anul 2010 nu constituie un prejudiciu.
Instanța nu arată în considerentele sentinței care este temeiul legal pentru care . a respectat prevederile Legii 11/2011 a bugetului de stat pe anul 2010.
Analizând sentința recurată se constată că aceasta este netemeinică și nelegală, urmare a faptului că instanța nu își întemeiază concluziile în conf. cu prevederile Legii 53/2003, ci se bazează pe interpretările proprii pe care le dă textului de lege, încadrând ca fiind legală compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat, în condițiile în care prevederile Codului muncii arată la art. 146 al. 4 că „efectuarea compensării în bani a concediului de odihnă neefectuat, este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă”.
În susținere, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.
Instanța de recurs a încuviințat și a administrat în cauză proba cu înscrisuri.
Analizând întreg materialul probator administrat în cauză, C. de apel constată următoarele:
În ce privește cadrul procesual al recursurilor, C. constată că hotărârea atacată este dată, potrivit legii, fără drept de apel (este definitivă), astfel încât, conform art. 3041 C.pr.civ., poate examina cauza sub toate aspectele, nefiind strict limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304 C.pr.civ.
În ce privește necompetența pârâtei C. DE C. de a efectua controlul financiar, invocată de reclamantă, C. reține că reclamanta este organizată ca societate pe acțiuni, iar un procent de 51,1820% din acțiuni este deținut de Consiliul Local B.. Potrivit art. 23 lit. d Legea nr. 94/1992 republicată, C. de C. își desfășoară activitățile specifice și în ce privește societățile comerciale la care statul, unitățile administrativ-teritoriale, instituțiile publice sau regiile autonome deține singure sau împreună mai mult de 50% din capitalul social. C. mai reține că activitatea pârâtei a fost una de control, astfel că se înscrie în atribuțiile prev. de art. 21 din Lege.
În ce privește măsura de la pct. II.1 privind recuperarea sumei de 166.071 lei, reprezentând taxă salubritate neîncasată, de la persoanele care se fac vinovate de neîncasarea ei, C. reține că taxele neîncasate au fost scadente în perioada 1998 – 2002, astfel că termenul de prescripție pentru recuperarea lor de la beneficiarii serviciilor de salubritate s-a împlinit, cel mai târziu, în cursul anului 2005. Cum reclamanta cunoștea din evidențele proprii existența pagubei și putea determina persoanele responsabile, cel mai târziu din cursul anului 2005 a început să curgă termenul de 3 ani pentru acțiunea împotriva persoanelor vinovate de neîncasarea taxei. Acest termen a expirat în anul 2008, astfel că, la data controlului, dreptul la acțiune era prescris.
Or, nu se poate reține în sarcina reclamantei efectuarea unor demersuri pentru recuperarea unor sume prescrise (în sistemul Decretului nr. 167/1958 republicat, prescripția poate fi invocată și din oficiu), astfel că măsura de la pct. II.1 este nelegală și va fi anulată.
Privitor la măsura de la pct. II.2, C. reține că, potrivit art. 3 ind. 1 alin. 1 lit. c OUG 79/2008, la societățile de interes local, remunerația conducătorului acordată prin contractul de management nu poate depăși indemnizația lunară pentru funcția de viceprimar.
Calculul pârâtei pentru drepturile salariale cuvenite conducerii în perioada 01.10.2009 – 30.06.2011 este corect, depășind plafonul maxim cu suma de 45.930 lei. Trebuie reținut că remunerația este unica formă de retribuire conform contractului de management, astfel că sporurile, suplimentele și celelalte drepturi suplimentare acordate trebuie incluse în calculul remunerației și nu pot fi omise. Așadar, măsura este legală.
În ce privește măsura de la pct. II.3 din decizie, instanța reține că, potrivit Legii nr. 11/2011 a bugetului de stat pe anul 2010, la operatorii economici care, în anul 2009, au înregistrat pierderi, cheltuielile cu personalul nu vor depăși nivelul anului precedent (fără actualizare cu rata inflației).
Însă, în cursul anului 2010 a intervenit o majorare a salariului minim brut pe economie, or, majoritatea angajaților reclamantei se află în situația de a primi salariul minim, astfel că a intervenit o majorare a cheltuielilor cu personalul.
Instanța reține că nu se poate imputa, în aceste condiții, reclamantei vreo culpă pentru depășirea plafonului de cheltuieli. A reține că reclamanta trebuia să concedieze personal sau că trebuia să își restrângă activitatea la punctul de lucru Măcin este excesiv și contravine interesului public al menținerii salubrității în localitate.
Depășirea plafonului de cheltuieli nu este imputabilă reclamantei, astfel că măsura este nelegală, urmând a fi anulată.
În ce privește măsura de la pct. II.4, aceasta a fost dispusă în mod legal, deoarece art. 149 Codul muncii nu distinge, compensarea concediului de odihnă în bani putându-se face numai în cazul încetării contractului individual de muncă, În restul cazurilor, compensarea se poate face numai în natură, prin acordarea de timp liber corespunzător.
Referitor la măsura de pct. I.a, se reține că potrivit art. 7 alin. 1 Legea nr. 82/1991 și Ordinului MEF nr. 3055/2009, reclamanta avea obligația, nu posibilitatea de a efectua inventarierea generală a activului și pasivului deținut. Chiar dacă ar fi fost o simplă facultatea, majorarea impozitului ar fi constituit un risc suficient care să determine managementul să dispună inventarierea. Măsura este, deci, legală.
Referitor la măsura de la pct. I.f, potrivit art. 2 lit. m OG 119/1999, reclamanta este „entitate publică”, astfel că i se aplică dispozițiile privind elaborarea și dezvoltarea sistemelor de control managerial. Așadar, măsura este temeinic dispusă.
D. urmare, decizia Curții de C. este nelegală numai în privința pct. II.1 și a pct. II.3, iar încheierea de soluționare a contestației este nelegală tot în această măsură.
Recursul este calea de atac prin intermediul căreia părțile sau Ministerul Public solicită, în condițiile și pentru motivele determinate limitativ de lege, desființarea unei hotărâri judecătorești pronunțate fără drept de apel, în apel sau de un organ cu activitate jurisdicțională.
În raport cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, articolul 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil nu include dreptul la un al doilea grad de jurisdicție (cu excepția cauzelor penale unde este incident art. 2 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenție) și nu obligă statele să creeze curți de apel sau de casație (de ex., hotărârea Curții din data de 10 iulie 1984 pronunțată în cauza Guincho împotriva Portugaliei). Totuși, în măsura în care astfel de proceduri au fost create în statele părți la Convenție, ele sunt supuse exigențelor articolului 6 în ceea ce privește garanțiile oferite (hotărârea Curții din data de 17 ianuarie 1970 pronunțată în cauza Delcourt împotriva Belgiei, hotărârea Curții din data de 22 ianuarie 1984 pronunțată în cauza Sutter împotriva Elveției ș.a.). De asemenea, o astfel de plângere la instanța superioară reprezintă un recurs care trebuie epuizat în aplicarea articolului 35 din Convenție. În examinarea garanțiilor incidente, trebuie ținut cont de particularitățile pe care procedurile de apel sau de recurs le au în sistemele de drept din care fac parte. În funcție de întinderea competențelor (doar probleme de drept nu și probleme de fapt sau doar proporționalitatea pedepsei cu fapta săvârșită nu și stabilirea vinovăției), garanțiile oferite de articolul 6 pot fi susceptibile de o aplicare mai limitată.
Examinând prezenta cauză prin prisma aspectelor enumerate mai sus, C. apreciază că prima instanță a pronunțat o soluție nelegală, care se impune a fi reformată.
Având în vedere cele expuse, C. va admite recursurile, va modifica în parte sentința atacată în sensul că va anula doar măsurile de la pct. II.1 și II.3 din Decizia nr. 29/22.08.2011 emisă de Camera de C. B. și Încheierea nr. 381/07.11.2011 emisă de C. de C. în aceleași limite și va înlătura dispozițiile contrare din sentința atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de reclamanta S.C. E. S.A. B., cu sediul în B., B-dl Independenței nr. 136, jud. B. și de către pârâta C. DE C. A ROMÂNIEI, cu sediul în București, sector 1, .. 22-24, împotriva sentinței nr. 2288/27.11.2013 pronunțată de Tribunalul B. în dosarul nr._ .
Modifică în parte sentința atacată în sensul că anulează doar măsurile de la pct. II.1 și II.3 din Decizia nr. 29/22.08.2011 emisă de Camera de C. B. și Încheierea nr. 381/07.11.2011 emisă de C. de C. a României în aceleași limite.
Înlătură dispozițiile contrare din sentința atacată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 01 Iulie 2014.
Președinte, C. R. M. în C.O. cf. art.261 al.2 C. PREȘEDINTE | Judecător, L. G. T. în C.O. cf.art.261 C. PREȘEDINTE | Judecător, V. M. D. în C.O. cf.art.261 C. PREȘEDINTE |
Grefier, Maghița D. |
Red. CRM/01.08.2014
Tehnored. M.D./12.08. 2014 - 2 ex.
Fond: SM
| ← Anulare act administrativ. Decizia nr. 1913/2014. Curtea de Apel... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 3418/2014.... → |
|---|
