Anulare act administrativ. Decizia nr. 3450/2013. Curtea de Apel ORADEA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3450/2013 pronunțată de Curtea de Apel ORADEA la data de 02-10-2013 în dosarul nr. 9663/111/2011*
ROMÂNIA
Curtea de Apel Oradea
- Secția Comercială și de C.
Administrativ și Fiscal –
Nr. operator de date cu caracter personal: 3159
Dosar nr._ CA/2011* - R
DECIZIA NR. 3450/CA/2013 – R
Ședința publică din 2 octombrie 2013
Președinte: L. B.
Judecător: I. G.
Judecător: C. R.
Grefier: M. M.
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului în contencios administrativ declarat de recurentul-reclamant P. H. M., domiciliat în Aștileu, nr. 227, ., jud. Bihor în contradictoriu cu intimatul-pârât Inspectoratul de Poliție al Județului Bihor, cu sediul în Oradea, Parcul T., nr. 18, jud. Bihor împotriva Sentinței nr. 2875/CA din 04.04.2013 pronunțată de Tribunalul Bihor, având ca obiect: anulare act administrativ.
Se constată că dezbaterea în fond a cauzei a avut loc la data de 25 septembrie 2013, când, în vederea deliberării și pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise, s-a amânat pronunțarea în cauză pentru termenul de azi.
CURTEA DE APEL
DELIBERÂND:
Constată că prin Sentința nr. 2875/CA din 10.05.2013 Tribunalul Bihor a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul P. -H. M. în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliție al Județului Bihor, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că obiectul litigiului dedus judecății îl reprezintă solicitarea de anulare a Dispoziției nr.1746/11.07.2011, emisă de Șeful Inspectoratului de Poliție al Județului Bihor, prin care s-a dispus încetarea raportului de serviciu prin demisie fără drept la pensie al reclamantului – agent șef principal de poliție – P.-H. M., începând cu data de 08.07.2011. Fundamentul care a stat la baza emiterii dispoziției atacate l-a reprezentat actul unilateral de voință al reclamantului exprimat prin cererea de demisie, prin care a solicitat încetarea raportului de serviciu.
Conform art.69 alin.1 lit.f din Legea nr.360/2002, raportul de serviciu al polițistului, funcționar public cu statut special, încetează prin demisie. Potrivit art.81 din C.muncii, prin demisie se înțelege actul unilateral de voință al salariatului, care printr-o notificare scrisă comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă.
Din înscrisul aflat la fila 8 dosar, instanța de fond a reținut că reclamantul a îndeplinit condiția manifestării unilaterale de voință a încetării raporturilor de serviciu prin demisie, scriind și semnând personal cererea de demisie. Reclamantul nu contestă scrierea și semnătura sa de pe această cerere, însă invocă faptul că a fost constrâns psihic prin amenințări cu arestarea sa preventivă în caz de nemanifestare a acestei atitudini, cu ocazia cercetării unui accident de circulație în care a fost implicat la data de 08.07.2011.
Din proba testimonială administrată în cauză, instanța de fond a reținut că la baza exprimării manifestării de voință a reclamantului, de încetare a raporturilor de serviciu prin demisie, nu a stat nici o presiune psihică, consimțământul reclamantului nefiind în nici un fel viciat. Astfel, din declarația martorului B. S. O., ofițer de poliție care a cercetat accidentul în care reclamantul a fost implicat, rezultă că din momentul prezentării sale la locul accidentului și până la momentul în care reclamantul a redactat cererea de demisie, martorul s-a aflat în permanență alături de reclamant, față de acesta neexercitându-se vreun fel de presiune pentru a-și înainta demisia. Mai mult, pretinsele amenințări cu luarea măsurii arestării preventive față de reclamant, în cazul în care acesta nu își înaintează demisia, exercitate de către procuror și respectiv șefii ierarhici, nu pot fi reținute de către instanță ca fiind întemeiate, întrucât măsura arestării preventive poate fi dispusă doar de către instanța de judecată, astfel încât presupușii autori ai amenințărilor nu aveau competența legală de a dispune asemenea măsuri, iar reclamantul, în calitate de polițist, trebuia să cunoască cărei instituție îi aparține atributul de a lua această măsură, neputându-i-se astfel crea o frică de realizare a amenințării care să-l determine să își manifeste acordul de voință de încetare a raporturilor de serviciu.
De asemenea, instanța de fond a constatat că actul unilateral de voință, respectiv cererea de demisie, este irevocabil, odată exprimat, nu mai poate fi revocat de către autorul acestuia.
Față de aceste considerente și ținând cont de faptul că reclamantul nu a făcut dovada prin nici un mijloc de probă a vicierii consimțământului care a stat la baza demisiei sale, prin prisma art.69 alin.1 lit.f din Legea nr.360/2002 coroborat cu art.8 din Legea nr.554/2004, instanța de fond a respins ca nefondată acțiunea formulată și a menținut ca legală și temeinică dispoziția atacată.
Ca o consecință a respingerii primului capăt de cerere, s-a dispus respingerea și a celorlalte capete de cerere, privind reintegrarea reclamantului pe postul ocupat anterior emiterii dispoziției, privind restituirea legitimației de serviciu și a insignei, precum și a plății despăgubirilor solicitate.
Împotriva acestei sentințe, în termen și scutit de plata taxelor de timbru, a declarat recurs recurentul-reclamant P. H. M., solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate si trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Bihor, iar în subsidiar admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate in sensul admiterii acțiunii conform petitului.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că, în fața primei instanțe de judecata, a solicitat, în probațiune, audierea martorului I. I., acesta fiind una dintre persoanele care s-a aflat la locul producerii accidentului, martor care era în măsura sa relateze si sa confirme susținerile sale, si anume faptul ca asupra sa au fost exercitate presiuni, fiind constrâns moral sa-și dea demisia.
Reprezentanta pârâtului s-a opus la audierea acestui martor, afirmând că aceasta persoana este "martor de profesie" si ca împotriva acestei persoane a formulat mai multe plângeri penale sub aspectul săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasa, fără însă sa facă în vreun fel proba acestor afirmații.
In baza simplelor afirmații ale reprezentantei pârâtului, instanța a procedat la respingerea cererii sale de audiere a acestui martor, fără ca la dosar sa existe hotărârea de condamnare a martorului pentru mărturie mincinoasa, astfel cum prevăd dispozițiile art. 189 alin. 1 pct. 4 Cod procedură civilă.
Cu toate ca a învederat instanței de judecata faptul că, dintre toate persoanele aflate la locul producerii accidentului si care ar fi putut confirma susținerile reclamantului din acțiune, a fost singura persoana care a fost de acord sa vina în fața instanței sa relateze cele întâmplate, celelalte persoane nedorind sa dea declarații de martor.
Martorul propus spre audiere, I. I., este o persoana fără antecedente penale, a fost de profesie polițist, în prezent fiind pensionar, declarația acestuia fiind utila pentru aflarea adevărului, fiind printre primele persoane sosite la locul accidentului.
Procedând de o asemenea maniera, prima instanța de judecata i-a încălcat dreptul la apărare si la un proces echitabil, fiind încuviințat si audiat doar martorul propus în apărare de către parat.
In ce privește fondul cauzei, arată că a fost angajat al IPJ Bihor având încheiat contract individual de munca, îndeplinind funcția de polițist de proximitate - formațiunea Ordine Publica U. din cadrul Politiei Orașului Alesd, pana la data de 08.07.2011, când s-a dispus de către pârât încetarea raporturilor de munca, urmare a demisiei.
In data de 08.07.2011, în afara orelor de program, în jurul orei 18.00, a fost implicat într-un accident de circulație, în calitate de conducător auto a acroșat o persoana de sex feminin, care se deplasa pe jos pe artera de circulație DJ 764 Alesd - Astileu. Personal, a sesizat telefonic evenimentul rutier în care a fost implicat, la apelul de urgenta 112, la fața locului deplasându-se echipa de cercetare din cadrul Politiei Orașului Alesd. Imediat după aceasta, la fața locului a sosit si o echipa complexa formata din ofițeri din cadrul Serviciului Politiei Rutiere Bihor, din care au făcut parte comisarul sef S. D. - seful Serviciului Politiei Rutiere Bihor, comisar sef P. S. si prim-procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, G. V..
In timpul efectuării cercetării la fața locului i s-a impus atât verbal, cât si telefonic să-și depună demisia, fiind amenințat cu măsura arestării sale preventive în situația în care refuza să-și dea demisia.
Ulterior, comisarul sef S. D., i-a cerut sa urce în autoturismul politiei rutiere cu care acesta s-a deplasat la locul accidentului, unde i-a dictat raportul de demisie, raport pe care l-a scris aflându-se într-o stare de stres, de frica de urmărire accidentului, de masurile care se vor lua împotriva sa, fiind convins ca daca nu își va da demisia va fi arestat preventiv.
Față de reclamant a fost luata măsura privativa de libertate a reținerii pe o durata de 24 ore si, întrucât problema demisiei a fost "rezolvata", nu s-a mai solicitat luarea măsurii arestului preventiv.
Demisia luata prin constrângere si amenințare a fost scrisa si semnata de reclamant în seara zilei de vineri, 08.07.2011, iar după punerea sa în libertate, în prima zi lucrătoare, respectiv lunea-11.07.2011, a depus atât la sediul Politiei Orașului Alesd, cât si la sediul IPJ Bihor, câte un raport, înregistrate sub nr._/11.07.2011, respectiv_/11.07.2011, prin care a arătat ca revine asupra raportului prin care și-a depus demisia si solicită a nu i se da curs acestuia deoarece acel raport i-a fost impus prin constrângere si amenințare, si nu reprezintă expresia voinței sale libere, raport care însă nu a fost aprobat de către IPJ Bihor.
Aceasta stare de fapt este confirmata prin probațiunea administrata în cauza, respectiv procesul-verbal încheiat la data de 09.07.2011 în dosarul penal de către procurorul care a efectuat urmărirea penala, în care s-au consemnat orele la care a fost sunat pe telefonul mobil si de către cine, de unde rezulta ca a fost sunat de mai multe ori de către șeful său, comisarul-sef P. I., ocazie cu care acesta i-a cerut vehement sa-și dea demisia.
Chiar martorul propus în probațiune de pârât si audiat în fața instanței de judecata, B. S., confirmă că a fost sunat de mai multe ori pe telefonul personal si ca a purtat mai multe discuții telefonice.
Este evident ca acest martor propus de pârât si care este angajat al IPJ Bihor, situație în care obiectivitatea acestuia poate fi lesne pusa la îndoiala, nu avea cum sa arate ca asupra reclamantului s-au făcut presiuni de către șefii săi pentru a-și da demisia, fiind amenințat cu arestarea daca refuză să se conformeze, fiind conștient ca o astfel de declarație ar putea avea urmări nefaste pentru el.
Față de cele arătate, solicită instanței să constate ca măsura dispusa prin dispoziția atacata este nelegala deoarece nu se încadrează în dispozițiile art.79 din Codul Muncii, întrucât la momentul luării ei nu mai exista o manifestare de voința din partea reclamantului privind încetarea raporturilor de munca, demisia luata prin constrângere si amenințare nu mai reprezenta un act final de voința ai reclamantului, pentru ca ea a fost urmata de celălalt act, de retractare a demisiei.
Totodată, solicită instanței să constate ca demisia a fost luata prin constrângere psihica si amenințare, nereprezentând actul unilateral de voința libera si neviciata de încetare a raporturilor de munca, astfel cum prevăd dispozițiile art.79 din Codul Muncii, consimțământul său la demisie fiind viciat si smuls prin constrângere psihica si amenințare.
Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea ca nefondat a recursului și menținerea în totalitate a sentinței recurate ca fiind temeinică și legală și, pe cale de consecință, menținerea Dispoziției șefului I.P.J. Bihor nr. 1746/ 11.07.2011.
Față de motivele invocate de recurent în calea de atac formulată, solicită instanței de judecată a avea în vedere următoarele aspecte:
Cu privire la motivul casării cu trimitere invocat de petent, arată că instanța de fond nu a încălcat dreptul la apărare al recurentului, așa cum în mod neîntemeiat susține acesta, ci dimpotrivă, a pus în vedere recurentului, acordându-i în acest sens chiar si un nou termen de judecatăpentru a indica un alt martor, o altă persoană care ar fi fost la fața locului și care ar fi asistat la așa-zisa discuție telefonică purtată de recurent cu superiorii săi.
Precizează că, deși instanța de fond și-a exercitat rolul activ și a dat dovadă de multă bunăvoință, recurentul în cauză nu a indicat nici un alt martor, deși afirmă chiar și în recursul formulat că la fața locului s-ar fi aflat mai multe persoane, dar acestea ar refuza să dea declarații de martor în fața instanței de judecată, afirmație nesusținută însă sub nici un aspect.
Cât privește temeiul de drept, respectiv cel prevăzut de art. 304 alin.9 pe care îl invocă recurentul, solicită instanței de recurs să constate că acest temei nu este sub nici un aspect susținut de recurent.
In acest sens, arată că recurentul nu face altceva decât să reia aceleași motivele formulate în cererea de chemare în judecată, susținând în mod neîntemeiat că a fost amenințat și obligat să demisioneze, fără a face însă în vreun fel dovada faptului că ar fi fost supus constrângerii morale sau amenințării.
Astfel, susținerea recurentului referitoare la vicierea consimțământului acestuia, în sensul că prezentarea cererii de demisie nu ar fi fost rezultatul voinței sale, ci al constrângerilor de natură psihică la care ar fi fost supus acesta este nefondată, aspect pe care în mod corect și temeinic l-a reținut și instanța de fond și pe care solicită și instanței de recurs a-1 reține ca atare.
In acest sens și susținerea recurentului că ar fi fost amenințat cu arestarea imediată și cu ținerea sa în stare de arest permanent pe tot parcursul procesului, nu a fost reținută de instanța de fond și în mod întemeiat acesta a procedat în acest fel, câtă vreme pe numele recurentului a fost emisă la data de 08.07.2011 Ordonanța de reținere în dosar nr. 1088/P/2011 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor.
In consecință, consideră că instanța de fond a reținut corect că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 953 și 956 cod civil referitoare la violență ca viciu de consimțământ, întrucât "răul" eu care pretindea că a fost amenințat recurentul nu putea fi realizat din punct de vedere al competenței de către ofițerii de poliție, acesta reprezentând atributul exclusiv al instanței de judecată, aspect ce trebuia să fie cunoscut de recurent, în virtutea calității sale de polițist, persoană investită cu exercițiul autorității publice, pe timpul și în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor și îndatoririlor de serviciu.
In ceea ce privește demisia, potrivit prevederilor art. 81 alin. 1 din Codul muncii (Legea nr. 53/2003 modificată) „demisie se înțelege actul unilateral de voință a salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă...”.
Ținând seama de faptul că la data de 08.07.2011 s-a înregistrat la Inspectoratul de Poliție Județean Bihor cu nr._ raportul prin care recurentul solicita încetarea raporturilor de serviciu, prin demisie, a fost emisă Dispoziția Șefului I.P.J. Bihor nr. 1746/11.07.201, prin care reclamantului i-au încetat aceste raporturi de serviciu cu unitatea.
Cât privește solicitarea ulterioară pe care recurentul o face instituției, în sensul "retragerii, revocării" cererii de demisie, demisia, fiind un act de voință unilateral al persoanei, nici Legea nr. 360/2002, modificată-statutul polițistului și nici Legea nr. 188/1999-privind statutul funcționarului public, modificată, dar mai ales legea generală care reglementează raporturile de muncă din țara noastră - Legea nr. 53/2003, modificată, nu prevăd posibilitatea revocării actului unilateral de voință al salariatului.
Astfel, manifestarea de voință a salariatului cu privire la încetarea, din inițiativa sa a raporturilor de serviciu este irevocabilă. Doctrina și jurisprudența consideră că retractarea cererii de demisie, chiar dacă ar fi fost făcută înăuntrul termenului de preaviz, nu mai este posibilă, decât cu acordul expres sau tacit al angajatorului. La împlinirea preavizului contractul individual de muncă( în cazul nostru raporturile de serviciu) încetează de drept iar după această dată nici una dintre părți nu mai poate dispune altfel.
Ținând seama de prevederile legilor mai sus invocate, precum și de doctrină și jurisprudența, consideră că instanța de fond a constatat în mod corect că recurentul în cauză nu are posibilitatea legală a revocării cererii de demisie, acesta nefăcând dovada vicierii consimțământului liber exprimat sau ca urmare a falsei reprezentări a realității insuflate de vreun șef ierarhic sau de organele de urmărire penală, așa cum neîntemeiat susține.
Consideră că afirmațiile recurentului cu privire la faptul că a fost supus unor amenințări și presiuni psihice atâta timp cât nu sunt dovedite prin mijloacele legale de probă avute la îndemână, conform principiului de drept exprimat prin adagiul latin "actori incumbit probatio", rămân simple afirmații care nu se concretizează în critici pertinente ce să releve neregularități ale activității desfășurate de ofițerii din cadrul I.P.J. Bihor și reprezentanții Parchetului.
Față de toate aceste aspecte, solicită respingerea ca nefondat a recursului și menținerea ca temeinică și legală a sentinței pronunțate de instanța de fond și, pe cale de consecință, Dispoziția Șefului I.P.J. Bihor nr. 1746/11.07.2011.
În drept a invocat prevederile art. 115-118 Cod procedură Civilă, Legea nr. 360/2002-Statutul polițistului, modificată, Legea nr. 218/2002, modificată, Legea nr. 554/2004, modificată, Legea nr. 53/2003, modificată, Legea nr. 188/1999, modificată.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu, prin prisma motivelor de ordine publică, Curtea de apel reține că este nefondat și îl va respinge pentru următoarele considerente:
Criticile aduse hotărârii sunt neîntemeiate.
Cu privire la solicitarea de casare a hotărârii pentru că nu s-ar fi audiat martorul propus, Curtea de apel constată că este neîntemeiată, nesubzistând în cauză vreun motiv dintre cele prevăzute de art. 304 pct. 1- 5 Cod procedură civilă.
Sub aspectul invocat reține că la termenul din data de 19 februarie 2013 s-a pus în discuția părților propunerea de audiere în cauză a martorului I. I., propunere la care partea adversă s-a opus, instanța apreciind pertinente argumentele expuse. Prin încheierea din data respectivă a admis cererea reclamantului de a indica o altă persoană în locul numitului I. I., împrejurare față de care prezentarea spre audiere la termenul din data de 2.04.2013 a aceluiași martor, a fost în mod legitim respinsă.
Cu privire la criticile subsidiare invocate prin prisma prevederilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, se constată că sunt de asemenea nefondate.
Recurentul reclamant a solicitat în scris demisia din funcție în urma producerii unui accident de circulație al cărui autor a fost.
Nu pot fi reținute afirmațiile acestuia în sensul că actul său de voință ar fi fost viciat prin amenințarea formulată de către șefii săi ierarhici, în sensul că se va dispune împotriva sa măsura arestului preventiv. Nu poate fi apreciată ca pertinentă această afirmație devreme ce, în calitatea lor de polițiști aceștia puteau formula eventual o propunere de arestare și nicidecum nu puteau dispune ei înșiși o atare măsură. Pe de altă parte, amenințarea cu aplicarea unei măsuri legale nu poate fi asimilată violenței ca viciu de consimțământ, așa cum este reglementat de art. 956 cod civil vechi (reglementare în vigoare la data de 08.07.2011).
În doctrină și practică s-a reținut că pentru a fi viciu de consimțământ violența (amenințarea ) trebuie să fie determinantă pentru încheierea actului juridic, adică să fi fost motivul pentru care acesta s-a încheiat. În al doilea rând aceasta trebuie să fie injustă, nelegitimă, condiție care, după cum s-a arătat în speță nu este îndeplinită, atâta timp cât presupusa amenințare viza eventualitatea aplicării unei măsuri legale pentru fapta săvârșită, aspect cu atât mai relevant cu cât se presupune că recurentul reclamant fiind polițist trebuia să cunoască atât posibilele implicații ale conduitei sale cât și atribuțiile celor implicați.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat și va menține în întregime hotărârea recurată, fără cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul de recurentul-reclamant P. H. M., domiciliat în Aștileu, nr. 227, ., jud. Bihor în contradictoriu cu intimatul-pârât Inspectoratul de Poliție al Județului Bihor, cu sediul în Oradea, Parcul T., nr. 18, jud. Bihor împotriva Sentinței nr. 2875/CA din 04.04.2013 pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care o menține în întregime.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 2 octombrie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, GREFIER,
L. B. I. G. C. R. M. M.
Red.dec.-G.I.- 01.11.2013
Jud. fond-B. D.
Dact.M.M-2ex.-01.11.2013
| ← Pretentii. Decizia nr. 2828/2013. Curtea de Apel ORADEA | Pretentii. Decizia nr. 3015/2013. Curtea de Apel ORADEA → |
|---|
