Pretentii. Decizia nr. 2496/2013. Curtea de Apel ORADEA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2496/2013 pronunțată de Curtea de Apel ORADEA la data de 03-06-2013 în dosarul nr. 1019/111/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ORADEA
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Nr. operator de date cu caracter personal: 3159
Dosar nr._ /CA/2012
DECIZIA NR.2496/CA/2013 - R
Ședința publică din 3 iunie 2013
PREȘEDINTE: G. C. - judecător
JUDECĂTOR: S. M.
JUDECĂTOR: O. B.
GREFIER: A. Cărăgin
Pe rol fiind soluționarea recursului în contencios administrativ declarat de recurenta pârâtă D.G.F.P. Bihor în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Beiuș cu sediul în Oradea, .. 2/B, J. Bihor în contradictoriu cu intimatul reclamant L. N. domiciliat în Finis, nr. 390, . și intimata chemată în garanție Administrația F. Pentru Mediu cu sediul în sector 6, București, Splaiul Independenței, corp A, nr. 294, împotriva sentinței nr.6961/CA din 11.12.2012 pronunțată de Tribunalul Bihor, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă avocat C. C. în baza împuternicirii de substituire de la dosar în reprezentarea intimatului reclamant lipsă fiind restul părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei învederându-se instanței că recursul este scutit de plata taxei de timbru, precum și faptul că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art.242 alin.2 Cod procedură civilă, după care:
Instanța nefiind alte cereri, excepții sau chestiuni prealabile acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta intimatului reclamant solicită respingerea recursului conform concluziilor pe care le depune la dosar cu cheltuieli de judecată .
Instanța rămâne în pronunțare.
CURTEA DE APEL,
DELIBERÂND:
Asupra recursului în contencios administrativ de față, a constatat următoarele:
Prin sentința nr.6961/CA din 11.12.2012 Tribunalul Bihor a admis acțiunea formulată de reclamantul L. N., cu domiciliul în ., ., în contradictoriu cu pârâtele Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Beiuș, prin D.G.F.P. Bihor, cu sediul în Oradea, ..2B, județul Bihor și Administrația F. pentru Mediu, cu sediul în București, ..294, corp A, sector 6, și, în consecință:
A obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Beiuș la restituirea către reclamant a sumei de 8437 lei, achitată cu chitanța . nr._ din 22.12.2010, reprezentând taxa pe poluare încasată nelegal, precum și la plata dobânzii legale în conformitate cu art.124 din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, calculată din ziua următoare expirării termenului de 45 de zile de la înregistrarea în evidența organului fiscal a cererii de restituire a taxei.
A admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Beiuș, prin D.G.F.P. Bihor, în contradictoriu cu chemata în garanție Administrația F. pentru Mediu, cu sediul în București, ..294, corp A, sector 6, și, în consecință:
A obligat chemata în garanție în favoarea pârâtei la plata sumei de 8437 lei, reprezentând taxa pe poluare încasată nelegal, precum și la plata dobânzii legale în conformitate cu art.124 din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, calculată din ziua următoare expirării termenului de 45 de zile de la înregistrarea în evidența organului fiscal a cererii de restituire a taxei.
A obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Beiuș să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 39,3 lei.
Pentru a pronunța astfel, instanța de fond a avut în vedere următoarele:
Reclamantul a înmatriculat în România un autovehicul de ocazie marca Volkswagen, tip Transporter, an fabricație 2005, număr de identificare WV2ZZZ7HZ5H098026, înmatriculat pentru prima dată în 31.08.2005.
Acest autovehicul a fost achiziționat de reclamant din Spania, stat membru al Uniunii Europene, conform contractului încheiat ăn Alcobendas în 10.02.2011.
În vederea înmatriculării în România a vehiculului menționat, reclamantul a plătit, la data de 22.12.2010, suma de 8437 lei, ca taxă pe poluare în temeiul O.U.G. nr.50/2008, stabilită prin decizia de calcul a taxei pe poluare nr._ din 22.12.2010 emisă de pârâta Administrația Finanțelor Publice a Orașului Beiuș.
La data de 31.01.2012, reclamantul s-a adresat pârâtei solicitând restituirea taxei pe poluare, însă, prin adresa nr.5713 din 31.01.2012, această instituție i-a comunicat refuzul restituirii.
Problema dedusă judecății constă în a lămuri dacă taxa de poluare, a cărei plată este prevăzută ca obligatorie de O.U.G. nr.50/2008, contravine Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene – art.110 (ex-articolul 90 TCE), paragraful 1, urmând ca analiza dispozițiilor O.U.G. nr.50/2008 privitoare la problema dedusă judecății să aibă în vedere și prevederile art.11 și art.148 din Constituția României, ale Legii nr.157/2005, precum și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Astfel, se constată că în reglementarea internă a fost introdusă inițial o taxă specială de primă înmatriculare pentru autoturisme, prin art.2141-2143 din Legea nr.343/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr.571/2003 privind Codul fiscal, modificată prin O.U.G. nr.110/200, fiind stabilită obligația achitării taxei, modul de calcul și scutirile de la plata acesteia.
Ulterior, prin O.U.G. nr.50/2008 (publicată în Monitorul Oficial din 25.04.2008), s-au abrogat dispozițiile art.2141-2143 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, fiind stabilit cadrul legal pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, care constituie venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, în vederea finanțării programelor și proiectelor pentru protecția mediului.
Astfel, potrivit art.4 din O.U.G. nr.50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, cu modificările și completările ulterioare, „obligația de plată a taxei de poluare intervine:
a) cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România;
b) la repunerea în circulație a unui autovehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri dintre cele la care se face referire în art.3 și 9;
c) la introducerea în parcul național a unui autoturism, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul național, i s-a restituit ultimului proprietar valoarea reziduală a taxei, în conformitate cu prevederile art.8”.
Art.3 alin.1 lit.a) – f) și art.9 din acest act normativ, enumeră în mod expres și limitativ categoriile de autovehicule exceptate sau scutite de la plata taxei de poluare, iar art.8 definește valoarea reziduală a taxei de poluare.
Din prevederile legale arătate rezultă că această taxă de poluare este percepută exclusiv pentru autoturismele înmatriculate anterior în celelalte state comunitare și reînmatriculate în România, după aducerea lor în țară, începând cu data de 01.07.2008, această taxă nefiind percepută pentru autovehiculele deja înmatriculate în România.
În conformitate cu art.110 paragraful 1 (ex-articolul 90 TCE) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE), „nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare”.
Art.110 din TFUE reprezintă unul din temeiurile de bază ale consacrării liberei circulații a bunurilor și serviciilor în cadrul țărilor membre comunitare, instituind regula în conformitate cu care toate statele membre comunitare trebuie să se abțină a institui, respectiv sunt obligate să înlăture orice măsură de natură administrativă, fiscală sau vamală, care ar fi de natură a afecta libera circulație a bunurilor, mărfurilor și serviciilor în cadrul Uniunii Europene.
Norma indicată se referă la interzicerea măsurilor protecționiste instituite de un stat membru cu privire la anumite produse, prin care s-ar putea crea o situație de discriminare negativă sau un statut de vădit dezavantaj economic pentru produsele similare concurente provenite din alte state membre comunitare.
Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), există o încălcare a art.110 din TFUE, atunci când valoarea taxei aplicate unui vehicul de ocazie importat depășește valoarea reziduală a taxei încorporate în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate pe teritoriul național (Hotărârea din 09.03.1995, Nunes Tadeu, C-345/93, Hotărârea din 22.02.2001, Gomes Valente, C-393/98, precum și Hotărârea din 19.09.2002, Tulliasiamies și Siilin, C-101/00).
În această privință, CJUE a precizat că, din momentul achitării unei taxe de înmatriculare într-un stat membru, valoarea acestei taxe se încorporează în valoarea vehiculului. Astfel, atunci când un vehicul înmatriculat în statul membru în cauză este, ulterior, vândut ca vehicul de ocazie în același stat membru, valoarea sa de piață, care include valoarea reziduală a taxei de înmatriculare, va fi egală cu un procentaj, determinat de deprecierea acestui vehicul, din valoarea sa inițială (Hotărârea din 05.12.2006 dată în cauzele reunite C-290/05 și C-333/05, Ákos Nádasdi c. Vam-és Penzugyörseg Észak-Alföldi Regionalis Parancsnoksága, respectiv I. Németh c. Vam-és Penzügyörség Del-Alfoldi Regionális Parancsnoksága). Prin urmare, pentru a garanta neutralitatea taxei, valoarea vehiculului de ocazie importat reținută ca bază de impozitare trebuie să reflecte valoarea unui vehicul similar deja înmatriculat pe teritoriul național (Hotărârea Weigel dată în cauza C-387/01 și Hotărârea din 20.09.2007, Comisia/G., C-74/06).
Însă cele mai importante hotărâri ale Curții Europene de Justiție în materia taxelor interne aplicate autoturismelor second-hand cu prilejul înmatriculării pentru prima dată într-un stat membru al Uniunii Europene – raportat la împrejurarea că în aceste hotărâri se analizează chiar taxa de poluare instituită de Statul Român prin O.U.G. nr.50/2008 – sunt Hotărârea din 07.04.2011 dată în cauza C-402/09 T. și Hotărârea din 07.07.2011 dată în cauza C-263/10 N., prin care s-a stabilit incompatibilitatea taxei de poluare cu dreptul european.
Prin hotărârea dată în cauza C-402/09 T., CJUE a stabilit faptul că „taxa pe poluare instituită prin reglementarea română și care se aplică vehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru este contrară dreptului Uniunii. Astfel, această reglementare are ca efect să descurajeze importul și punerea în circulație a vehiculelor de ocazie cumpărate în alte state membre. Reglementarea română – O.U.G. nr.50/2008 din 21 aprilie 2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule (în speță este aplicabilă O.U.G. nr.50/2008 în versiunea sa inițială, fără modificările ulterioare) – a instituit, începând de la 1 iulie 2008, o taxă pe poluare care trebuie să fie plătită cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în Romania. Reglementarea menționată nu face distincție între vehiculele fabricate în acest stat membru și cele produse în străinătate. De asemenea, aceasta nu face distincție între vehiculele noi și vehiculele de ocazie”.
Potrivit hotărârii CJUE această taxă creează o discriminare indirectă între autovehiculele de ocazie importate și autovehiculele de ocazie similare prezente deja pe teritoriul național întrucât are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse – în pofida aplicării unei reduceri substanțiale a valorii taxei care ține seama de deprecierea lor – unei taxe care se poate apropia de 30% din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. „În aceste condiții, reglementarea respectivă are ca efect descurajarea importului și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre. Or, chiar dacă dreptul Uniunii nu împiedică statele membre să introducă impozite noi, acesta obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare”.
În consecință, Curtea a apreciat că „dreptul Uniunii se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.”
Argumentele Curții au fost reluate în hotărârea pronunțată în cauza C-263/10 N., arătându-se că aceleași considerații vizează și regimul de impozitare prevăzut de O.U.G. nr.50/2008, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr.208/2008, O.U.G. nr.218/2008, O.U.G. nr.7/2009 și, respectiv, O.U.G. nr.117/2009.
Curtea a reținut că toate versiunile de modificare a O.U.G. nr.50/2008 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr-o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în nici un fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
Curtea a decis că art.110 TFUE trebuie interpretat în sensul că instituirea unei taxe de poluare doar autovehiculelor înmatriculate pentru prima dată în România după . O.U.G. nr.50/2008, deși nediscriminatorie, creează un efect protecționist pe piață, descurajând importul de mașini de ocazie fără a descuraja în egală măsură și cumpărarea de mașini de ocazie existente pe piața națională anterior O.U.G. nr.50/2008.
Sub aspectul obligativității respectării dreptului comunitar și priorității acestuia față de reglementările interne, instanța a reținut că prin Legea nr.157/2005 România a ratificat tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană.
Efectele acestei ratificări sunt reglementate de art.148 alin.2 și 4 din Constituția României, care statuează că, „urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”, precum și faptul că „Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului 2”.
De asemenea, obligația respectării dispozițiilor cuprinse în tratatele ratificate de Statul Român rezultă și din prevederile art.11 alin.1 din Constituție, conform cărora Statul Român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
Din prevederile constituționale citate și dispozițiile Legii nr.157/2005, rezultă că, urmare a aderării României la Uniune, Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene are caracter obligatoriu pentru Statul Român iar aplicarea dispozițiilor din legile interne ale Statului Român trebuie să se facă în conformitate cu dispozițiile obligatorii din dreptul Uniunii Europene, respectiv din dreptul comunitar. Dispozițiile dreptului comunitar au prioritate față de dreptul național, în temeiul principiului supremației dreptului comunitar, potrivit căruia orice normă comunitară are forță juridică superioară normelor naționale, chiar și atunci când acestea din urmă sunt adoptate ulterior normei comunitare, regula aplicându-se indiferent de rangul normei în ierarhia sistemului juridic național și de acela al normei comunitare.
Obligativitatea instanțelor din statele membre de a aplica prioritar Tratatul Uniunii a fost statuată și prin Hotărârile pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauzele Flaminio C. v. Enel (15 iulie 1964) și Amministratione delle Finanze dello Stato v. Simmentrhal S.p.a (9 martie 1978). Potrivit considerentelor CJUE, redate în aceste hotărâri, la . Tratatului, acesta a devenit parte integrantă a ordinii juridic a statelor membre, instanțele din aceste state fiind obligate să îl aplice. Curtea a reținut că „o instanță națională ce este chemată, în limitele competenței sale, să aplice prevederi alte dreptului comunitar, are obligația de a aplica aceste prevederi, dacă este necesar chiar refuzând să aplice legislația națională, inclusiv cea adoptată ulterior, nefiind necesar ca instanța să ceară sau să aștepte abrogarea prevederilor contrare de către puterea legislativă sau Curtea Constituțională.”
Prin urmare, judecătorul național, ca prim judecător comunitar, are competența, atunci când dă efect direct dispozițiilor art.110 din Tratat, să aplice procedurile naționale în așa fel încât drepturile prevăzute în Tratat să fie deplin și efectiv protejate.
Față de opinia explicită a CJUE exprimată în Hotările T. și N., obligatorie pentru instanța națională în interpretarea dreptului comunitar, instanța constată că este competentă să procedeze, în executarea obligației de a asigura realizarea efectului deplin al dreptului comunitar, la înlăturarea de la aplicare a oricărei dispoziții contrare legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.
În consecință, față de caracterul discriminatoriu al reglementării taxei de poluare aplicabilă reclamantului, această reglementare urmează a fi înlăturată ca fiind în contradicție cu dispozițiile art.110 TFUE.
Totodată, în condițiile în care prin Hotărârea N. s-a stabilit că toate variantele taxei de poluare aplicabile în perioada 15.12.2008 – 31.12.2010 au fost declarate incompatibile cu art.110 TFUE și s-a respins cererea Statului Român de limitare a efectelor în timp a hotărârii Curții, reținând, de asemenea, că același argumente sunt valabile și în privința taxei de poluare aplicabilă după data de 01.01.2011, instanța, raportându-se la concluziile Hotărârilor T. și N., a constatat că prezenta cauză nu diferă, sub aspectele analizate de Curtea Europeană de Justiție, de cele două cauze deferite instanței de contencios european.
Pentru considerentele de fapt și de drept expuse, reținând incompatibilitatea taxei pe poluare instituite în sarcina reclamantului cu dispozițiile art.110 TFUE, în temeiul art.18 alin.1 din Legea nr.554/2004, instanța va admite acțiunea, astfel că va dispune obligarea pârâtei Administrația Finanțelor Publice Beiuș la restituirea către reclamant a sumei de 8437 lei, reprezentând taxa pe poluare percepută cu încălcarea art. 110 TFUE.
Cu privire la capătul de cerere accesoriu privind plata dobânzii, instanța a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art.124 raportat la art.70 alin.1 C.proc.fisc., care reglementează acordarea dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate de la buget. Din coroborarea acestor dispoziții legale, instanța a constatat că dobânzile legale datorate de autoritățile fiscale în prezenta cauză se impun a fi calculate din ziua următoare expirării termenului de 45 de zile de la înregistrarea în evidența acestor autorități a cererii de restituire a taxei.
În consecință, instanța a dispus obligarea pârâtei și la plata dobânzilor legale în conformitate cu art.124 din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, calculate din ziua următoare expirării termenului de 45 de zile de la înregistrarea în evidența organului fiscal a cererii de restituire a taxei achitată de reclamant, taxă neconformă dreptului european.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Beiuș împotriva chematei în garanție Administrația F. pentru Mediu, instanța reține următoarele:
Potrivit art.60 alin.1 C.proc.civ., partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretențiuni cu o cerere de chemare în garanție sau în despăgubire.
Din analiza acestor dispoziții legale, a rezultat că soluția dacă cererii de chemare în garanție depinde de soluția dată cererii principale, urmând a se admite, ca întemeiată, în cazul în care cererea principală este admisă.
Față de aceste aspecte și reținând că, în conformitate cu prevederile art.1 din O.U.G. nr.50/2008, taxa pe poluare pentru autovehicule constituie venit la bugetul F. de mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, în vederea finanțării programelor și proiectelor pentru protecția mediului, în temeiul art.63 C.proc.civ., instanța a admis ca întemeiată cererea de chemare în garanție, astfel că a obligat chemata în garanție să achite pârâtei sumele la care aceasta a fost obligată prin acțiunea principală, respectiv suma de 8437 lei, reprezentând taxa pe poluare încasată nelegal, precum și dobânda legală în conformitate cu art.124 din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, calculată din ziua următoare expirării termenului de 45 de zile de la înregistrarea în evidența organului fiscal a cererii de restituire a taxei.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs recurenta D.G.F.P. Bihor în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Beiuș, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii.
În motivarea recursului său recurenta a arătat că sentința recurată este netemeinică și nelegală, având în vedere următoarele:
Conform prevederilor art.4 lit.a din OUG nr.50/2008, obligația de plată a taxei intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România, iar vechimea autovehiculului rulat se calculează în funcție de data primei înmatriculări a acestuia.
Conform prevederilor amintite mai sus, autovehiculul reclamantului intrând sub incidența taxei pe poluare pentru prima înmatriculare în România, în mod legal organele fiscale au emis Decizia de calcul a taxei pe poluare, având la baza documentele anexate de reclamantul, din care au rezultat caracteristicile tehnice ale autovehiculului stabilind în sarcina reclamantului taxa pe poluare .
Potrivit dispozițiilor comunitare invocate de reclamant, nici un stat membru nu supune, direct sau indirect produselor altor țări membre ale Comunității unor impozite interne de orice natură, superioare celor care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.
Ori, taxa de poluare instituită de dispozițiile OUG nr.50/2008, nu poate fi asimilată impozitelor interne, aceasta taxă fiind percepută pentru asigurarea protecției mediului tuturor proprietarilor de autoturisme care, prin înmatricularea acestora în România înțeleg să le utilizeze pe teritoriul României, contribuind astfel la poluarea mediului.
Caracterul taxei prevăzute de dispozițiile OUG nr.50/2008 ca fiind unul de poluare, rezultă din dispozițiile art.1 alin.2 care enumeră categoria de programe și proiecte pentru protecția mediului care urmează a fi finanțate din sumele colectate potrivit actului normativ.
De asemenea, mai arată și că, potrivit art.12 alin.1 din Legea nr.9/2012, privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, în cazul în care taxa pe poluare pentru autovehicule achitată de către contribuabil începând cu 1 iulie 2008, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, potrivit prevederilor OUG nr.50/2008, cu modificările și completările ulterioare, este mai mare decât taxa rezultată din aplicarea prevederilor privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, se pot restitui sumele reprezentând diferența de taxă plătită, pe baza procedurii stabilite prin normele metodologice de aplicare. Ca urmare, legiuitorul a dispus restituirea în parte a taxei achitate în perioada mai sus menționată.
Recurenta pârâtă solicită instanței modificarea sentinței recurate în sensul înlăturării dispoziției privind obligarea recurentei să restituie reclamantei taxa de poluare și a dobânzii aferente pentru următoarele considerente:
Potrivit art.1 din O.G. nr. 50/2008 pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, această taxă constituie venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, pe cale de consecință, pe cale de excepție, instituția Administrația Finanțelor Publice BEIUȘ nu poate fi obligată la restituirea către reclamant a taxei de poluare.
În acest sens invocă lipsa calității procesuale pasive, în prezenta cauză, această instituție nefiind beneficiara de fapt și de drept a sumei reprezentând taxa de poluare pentru autovehicule, aceasta constituind venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu.
În concluzie, taxa de poluare pentru autovehicule instituită prin O.U.G. nr.50/2008, nefiind o taxă de natură fiscală, are un alt mod de calcul și o altă destinație, pârâta nu poate fi obligată „la restituirea taxei de poluare și a dobânzilor aferente ".
Menționează și faptul că, taxa de poluare pentru autovehicule instituită prin O.U.G. nr.50/2008 nu este o taxă de natură fiscală, nefiind prevăzută de Codul Fiscal.
Mai arată și că, această instituție nu poate dispune restituirea unor sume reprezentând " taxa de poluare pentru autovehicule" instituită de O.U.G. nr.50/ 2008, întrucât aceste sume (taxă ) constituie venit la bugetul F. pentru mediu si se gestionează de Administrația F. pentru Mediu București, taxa urmând a fi plătită de către contribuabil într-un cont distinct deschis la unitățile Trezoreriei Statului pe numele Administrației F. pentru Mediu, instituție centrală cu personalitate juridică proprie.
Mai mult, ordonatorul principal de credite al contului distinct deschis la unitățile Trezoreriei Statului, în care sunt de fapt virate sumele de bani reprezentând "taxa de poluare" este Administrația F. pentru Mediu București, instituție centrală care poate si dispune de restituirea sumelor virate în contul acesteia. "taxa de poluare " constituie venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, astfel că, instituția pârâtă nu poate dispune restituirea sumelor încasate cu titlu de taxă de poluare pentru autovehicule, din contul" distinct" al Administrației F. pentru Mediu București.
Arată că instanța de fond a omis să oblige și chemata în garanție AFM la plata cheltuielilor de judecată, cu toate că cererea de chemare în garanție a fost admisă.
Instanța de recurs, analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, cât și din oficiu, prin prisma motivelor de ordine publică, reține că este nefondat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește motivul de recurs privind prevederile art.12 alin.1 din Legea nr.9/2012, instanța de recurs apreciază că nu este aplicabil speței, având în vedere că acțiunea reclamantului a fost introdusă anterior intrării în vigoare a acestei legi.
Excepția invocată de recurenta DGFP Bihor privind lipsa calității sale procesuale pasive în cauză, pe considerentul că nu ea este beneficiara de fapt și de drept a taxei pe poluare, este apreciată ca neîntemeiată, prin raportare la prevederile art. 7 din OUG nr. 50/2008.
Din economia acestui text legal, rezultă că raportul fiscal care a generat formularea cererii de restituire s-a stabilit între recurenta Direcția G. a Finanțelor Publice Bihor si reclamant, decizia de calcul a taxei de poluare fiind emisă de recurentă prin Administrația Finanțelor Publice BEIUȘ .
Susținerea recurentei pârâte în sensul că cererea de restituire a taxei de poluare nu intră sub incidența prevederilor art. 117 Cod procedură fiscală este de asemenea nefondată, art. 7 din OUG nr. 50/2008 prevăzând expres ca stabilirea, verificarea, colectarea si executarea silită, inclusiv soluționarea contestațiilor privind taxa datorată de către contribuabili se realizează de către autoritatea fiscală competenta, potrivit prevederilor OUG nr. 92/2003.
Or, față de caracterul lipsit de echivoc al acestui text legal, este de ordinul evidenței că cererea formulată de reclamantă prin care aceasta a solicitat restituirea taxei de poluare, stabilită si colectată potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală, intră sub incidența prevederilor art. 117 Cod procedură fiscală.
Pe fondul cauzei, criticile aduse modului în care instanța de fond a examinat conformitatea taxei pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 cu prevederile art. 110 din TFUE sunt infirmate de Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene dată în cauza C-402/09, prin care, la cererea Tribunalului Sibiu, Curtea a statuat că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea de pe piața națională a unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură.
Reamintește Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în considerentele Hotărârii prin care a răspuns întrebării preliminare adresate de Tribunalul Sibiu în Cauza anterior menționată, că articolul 110 TFUE nu urmărește să împiedice un stat membru să introducă impozite noi sau să modifice cota, ori baza impozabilă a impozitelor existente, astfel că taxa aplicată după . noii legi poate fi diferită de taxa fiscală percepută până la acel moment, fără ca această împrejurare să fie considerată, prin ea însăși ca având un efect discriminatoriu între situațiile constituite anterior și cele care sunt posterioare intrării în vigoare a noii norme.
În nici un caz însă competența statelor în stabilirea regimului unor noi taxe nu este nelimitată, art. 110 TFUE fiind încălcat de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre, favorizând produsele naționale.
A mai subliniat Curtea de Justiție că articolul 110 TFUE ar fi golit de sensul și de obiectivul său dacă statelor membre le‑ar fi permis să instituie noi taxe care au ca obiect sau ca efect descurajarea vânzării de produse importate în favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piața națională și introduse pe această piață înainte de . taxelor menționate, întrucât în acest fel li s-ar permite statelor membre să eludeze, prin instituirea unor impozite interne având regimul descris mai sus, interdicțiile prevăzute la articolele 28 TFUE, 30 TFUE și 34 TFUE.
De asemenea, Curtea a reamintit că autovehiculele prezente pe piața unui stat membru sunt „produse naționale” ale acestuia, în sensul articolului 110 TFUE, iar, atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie a respectivului stat membru, ele trebuie considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie importate, de același tip, cu aceleași caracteristici și aceeași uzură. Ca atare, în opinia Curții, vehiculele de ocazie cumpărate pe piața unui statului membru și cele cumpărate, în scopul importării și punerii în circulație în acest stat, din alte state membre, constituie produse concurente.
Pornind de la aceste principiile, Curtea de Justiție a concluzionat că articolul 110 TFUE obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare.
Or, în condițiile în care, după . OUG nr. 50/2008, doar vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în nici un fel grevate de o astfel de sarcină fiscală, Curtea a apreciat că prevederile OUG nr. 50/2008 au drept efect descurajarea importului si punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, context în care, s-a concluzionat că prin adoptarea de către România a OUG nr. 50/2008, aceasta a încălcat interdicția prevăzută de art. 110 TFUE.
În plus, Curtea a mai apreciat că obiectivul protecției mediului, invocat de guvernul român pentru a justifica adoptarea OUG nr. 50/2008, ar putea fi realizat mai complet și mai coerent aplicând taxa pe poluare oricărui vehicul considerat deosebit de poluant, precum cele care corespund normelor Euro 1 și Euro 2 și care au o capacitate cilindrică mare. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă, nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește.
Având în vedere că interpretarea dată de Curtea de Justiție prevederilor art. 110 TFUE în Cauza C-402/09 este obligatorie pentru instanțele naționale sesizate cu acțiuni care au ca obiect restituirea taxei pe poluare percepută în temeiul prevederilor art. OUG nr. 50/2008, instanța de recurs va reține că în mod judicios instanța de fond a apreciat că instituirea în sarcina reclamantului a obligației de a achita taxa pe poluare pentru autoturismul de ocazie cumpărat dintr-un alt stat membru contravine prevederilor art. 110 TFUE, dispunând pe cale de consecința restituirea acesteia.
Nu este întemeiată nici critica referitoare la omisiunea instanței de fond de a obliga chemata în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU BUCUREȘTI la plata cheltuielilor de judecată, întrucât din cererea de chemare în garanție, depusă la dosar, reiese că, pârâta recurentă nu a formulat acest capăt de cerere în fața instanței de fond, situație în care, raportat la art.294 coroborat cu art.316 Cod procedură civilă, această cerere formulată pentru prima oară în recurs, este inadmisibilă.
În raport de ansamblul acestor considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, recursul formulat împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Bihor, va fi respins ca nefondat.
Fiind în culpă procesuală, recurenta în baza art.274 alin.1 Cod procedură civilă va fi obligată să plătească părții intimate reclamante suma de 400 lei cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariu avocațial justificat prin chitanța depusă la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
RESPINGE ca nefondat recursul declarat de D.G.F.P. BIHOR în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE BEIUȘ împotriva sentinței nr.6961/CA din 11.12.2012, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care o menține în totul.
Obligă partea recurentă să plătească părții intimate reclamante suma de 400 lei cheltuieli de judecată în recurs.
I R E V O C A B I L Ă .
Pronunțată în ședința publică din 3.06.2013.
PREȘEDINTE: JUDECĂTOR: JUDECĂTOR: GREFIER: G. C. S. M. O. B. A. Cărăgin
Red.hot.jud.O.B.
Jud.fond D.E.
Dact.A.C.
2 exemplare/4.04.2013
| ← Anulare act administrativ. Decizia nr. 1369/2013. Curtea de Apel... | Pretentii. Hotărâre din 25-10-2013, Curtea de Apel ORADEA → |
|---|
