Anulare act administrativ. Decizia nr. 1621/2013. Curtea de Apel PITEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1621/2013 pronunțată de Curtea de Apel PITEŞTI la data de 10-05-2013 în dosarul nr. 984/46/2012
Operator date 3918
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._ DECIZIE NR. 1621/R-C.
Ședința publică din 10 Mai 2013
Curtea compusă din:
Președinte: A. T., judecător
Judecător I. B.
Judecător A. A. T.
Grefier I. P.
S-a luat în examinare, pentru soluționare, contestația în anulare formulată de contestatoarea M. C. M., domiciliată în Pitești, ., ., județul Argeș, împotriva deciziei nr. 2005/R-C. din 28 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Pitești – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._, intimată fiind DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE ARGEȘ, cu sediul în Pitești, ., județul Argeș.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, a răspuns avocat M. M. pentru contestatoare, în baza împuternicirii avocațiale pe care o depune la dosar, lipsă fiind intimata.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Contestația în anulare este legal timbrată, cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 10,00 lei, achitată conform chitanței nr._/10.05._ eliberată de Primăria Pitești și timbru judiciar de 0,15 lei.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Apărătoarea contestatoarei depune la dosar dovada timbrării contestației în anulare și solicită proba cu înscrisuri, pentru a dovedi scopul efectuării tranzacției și că ultimele construcții înstrăinate nu erau finisate, arătând, însă, că nu poate indica la acest moment înscrisurile de care vrea să se folosească în susținerea contestației în anulare.
Instanța, văzând punctul de vedere al apărătoarei contestatoarei, precum și obiectul cererii de chemare în judecată și având în vedere și disp. art. 305 raportat la 315 și 316 Cod procedură civilă, potrivit cărora actele trebuie să se regăsească la dosarul cauzei sau să fie depuse cel târziu la termenul de judecată, respinge proba cu înscrisuri solicită de contestatoarea, prin apărător.
Apărătoarea contestatoarei arată că nu mai are cereri de formulat.
Față de această susținere, instanța constată contestația în anulare în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acesteia.
Apărătoarea contestatoarei solicită admiterea contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 Cod procedură civilă, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii recursului reclamantei și respingerii recursului pârâtei DGFP Argeș, cu consecința admiterii acțiunii formulate împotriva deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală.
Arată că, astfel cum rezultă din toate actele în vigoare la momentul efectuării tranzacțiilor, respectiv art. 127 alin. 2 din Codul de procedură fiscală și Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal aprobate prin HG nr. 44/2004, nu se percepea TVA pentru vânzările efectuate de persoane fizice în cazul bunurilor proprietate personală a acestora. Abia prin OUG nr. 109/2009, intrată în vigoare la 01.01.2010, s-au modificat disp. art. 127 alin. 2 din Codul de procedură fiscală, în sensul că s-a stabilit obligația celor ce efectuează mai mult de o tranzacție de acest gen în decursul unui an calendaristic, cu depășirea plafonului de 35.000 euro, să se declare plătitori de TVA. Nu sunt îndeplinite condițiile pentru ca soții M. să fie considerați persoane impozabile, întrucât vânzările au fost determinate de sistarea comunității de bunuri.
Mai arată că instanța de recurs nu a analizat cel de-al doilea motiv de recurs.
Subliniază că scopul avut în vedere pentru efectuarea tranzacțiilor este esențial, respectiv conform precizării anterioare, lichidarea comunității de bunuri a soților, ca urmare a neînțelegerilor dintre aceștia și precizează că nici până la această dată nu s-a soluționat partajul bunurilor comune și nu s-au stabilit cotele-părți.
Depune la dosar concluzii scrise.
CURTEA
Deliberând asupra contestației în anulare de față, constată că:
Prin acțiunea înregistrată la data de 07.09.2011, reclamanta M. C.-M. a chemat în judecată pe pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția G. a Finanțelor Publice Argeș, solicitând anularea deciziei nr.199/2011, a deciziei de impunere nr._/2011 și a raportului de inspecție fiscală nr._/21.02.2011.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în urma raportului fiscal ce a stat la baza deciziei de impunere s-a reținut că a efectuat un număr de 5 tranzacții imobiliare, pentru care nu s-a înregistrat ca plătitor de TVA. Organul de control a prezumat efectuarea unor operațiuni comerciale, depășindu-și competența, întrucât a calculat baza de impunere pe efectuarea unor acte de comerț generatoare de venituri și TVA, deși dispozițiile HG nr.1620/2009 aveau aplicabilitate începând cu 01.01.2010, iar declararea, stabilirea și plata impozitului pe veniturile realizate de persoanele fizice înainte de această dată se făceau în conformitate cu art.III și IV din OUG nr.109/2009.
S-a mai susținut că la data efectuării tranzacțiilor legiuitorul a instituit ca regulă faptul că înstrăinarea imobilelor din patrimoniul persoanelor fizice nu este considerată activitate economică, prin urmare tranzacțiile de acest gen nu sunt purtătoare de TVA, ci numai cu titlu de excepție devin impozabile dacă activitatea economică desfășurată are caracter de continuitate.
Sub acest aspect a susținut că tranzacțiile efectuate de aceasta și soțul său nu au constituit activitate economică și nici nu au avut caracter de continuitate în sensul Codului fiscal, cum greșit a reținut organul de control.
Prin sentința nr.343/2012 din 28 februarie 2012, Tribunalul Argeș – Secția Civilă a admis în parte contestația, a anulat decizia nr.199/2011 și pe fond a admis în parte plângerea prealabilă și a anulat în parte decizia de impunere nr._/2011 și tot în parte RIF_/2011, pentru suma de_ lei majorări de întârziere, 1346 lei dobânzi de întârziere, 2176 lei penalități de întârziere.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin actele administrativ fiscale contestate au fost stabilite în sarcina petentei obligații fiscale în sumă totală de 31.394 lei, din care 14.504 lei TVA, 13.368 lei majorări de întârziere, 1.346 lei dobânzi și 2.176 lei penalități.
Or, potrivit art.126 Cod fiscal, operațiunile impozabile sunt cele care întrunesc cumulativ următoarele condiții: a) operațiuni care, în sensul art.128-130 Cod fiscal, constituie sau sunt asimilate cu livrările de bunuri sau prestări de servicii, în sfera taxei, efectuate cu plată; b) locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în România, potrivit art.132-133 Cod fiscal; c) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă, așa cum este definită la art.127 alin.1 Cod fiscal, acționând ca atare; d) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una din activitățile economice prevăzute la alin.2 al art.127 din același act normativ.
Având în vedere aceste reglementări, pentru perioada verificată, s-a apreciat ca fiind aplicabile dispozițiile art.152 alin.1 și 6 Cod fiscal, potrivit cu care regimul special de scutire pentru persoana impozabilă stabilită în România, a cărei cifră de afaceri declarată sau realizată este inferioară plafonului de 35.000 euro, al cărui echivalent se stabilește la cursul de schimb comunicat de BNR, pentru operațiunile prevăzute la art.126 alin.1, cu excepția regăsită la art.143 alin.2 lit.b.
Astfel, s-a reținut că nu perioada în care s-au desfășurat activitățile economice de către reclamantă sunt determinante în stabilirea plății TVA, ci obținerea de venituri cu caracter de continuitate și depășirea plafonului stabilit de lege privind regimul special de scutire de la plata TVA.
De asemenea, în Normele metodologice aprobate prin H.G. nr.44/2004 (pct.3 în explicarea art.127 alin.2 Cod fiscal) în forma în vigoare pentru perioada verificată, se arată că obținerea de venituri de către persoanele fizice, din vânzarea locuințelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de acestea pentru scopuri personale, nu va fi considerată activitate economică cu excepția situațiilor în care se constată că activitatea respectivă este desfășurată în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate în sensul art.127 alin.2 Cod fiscal.
Transferul bunurilor sau serviciilor achiziționate în scop personal de persoanele fizice, în scopul utilizării pentru desfășurarea de activități economice, nu este o operațiune asimilată unei livrări de bunuri ori prestări de servicii, efectuate cu plată, iar persoana fizică nu poate deduce taxa aferentă acestora prin aplicarea procedurii de „ajustare prevăzută de art.148 și art.149 Cod fiscal”.
Din perspectiva acestor dispoziții legale s-a reținut că intră în sfera de aplicare a TVA, livrările de bunuri realizate cu plata pe teritoriul României în condițiile în care sunt realizate de o persoană impozabilă, așa cum este ea definită de art.127 alin.1 Cod fiscal, iar livrarea bunurilor rezultă din una din activitățile economice prevăzute la art.127 alin.2 Cod fiscal.
Totodată, a rezultat că persoanele fizice ce desfășoară activități în urma cărora dețin venituri din vânzarea locuințelor proprietate personală, nu se consideră că desfășoară activitate economică și nu intră în sfera persoanelor impozabile, decât în situațiile în care se constată că activitatea respectivă este desfășurată în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, caz în care acestea dobândesc calitatea de persoane impozabile.
Din raportul de inspecție fiscală, a rezultat că reclamanta a realizat în perioada 2007-2010, un număr de 5 tranzacții imobiliare.
Raportând aceste tranzacții la prevederile legale menționate s-a reținut că reclamanta a obținut venituri cu caracter de continuitate, folosite în scopuri personale, astfel încât aceasta este persoană impozabilă.
Având calitatea de persoană impozabilă, reclamanta avea obligația ca pentru tranzacțiile imobiliare efectuate să se înregistreze ca plătitor de TVA conform art.152 din Legea nr.571/2003, în condițiile în care a depășit plafonul legal de scutire de 35.000 euro, echivalentul a 127.328 lei.
Potrivit reglementărilor legale în vigoare reclamanta, ca persoană impozabilă, avea dreptul să deducă TVA, însă, față de faptul că a ignorat dispozițiile de înregistrare ca plătitor de TVA, nu poate beneficia de drept de deducere, până la înregistrarea ca persoană impozabilă.
Față de considerentele de mai sus, s-a apreciat că în mod corect s-a dispus obligarea reclamantei la plata TVA.
Cu privire la accesoriile stabilite în sarcina reclamantei s-a reținut că dobânzile și penalitățile de întârziere se datorează pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor, a obligațiilor de plată, conform art.119 alin.1 Cod procedură fiscală.
Ca urmare, se cere ca pentru suma inițială de plată să fi fost stabilit un termen de scadență pe care debitorul să-l fi cunoscut și încălcat cu bună știință.
În speță, reclamanta nu a putut cunoaște momentul la care a atins pragul de 35.000 euro, după care avea obligația să se înregistreze ca plătitor de TVA, astfel încât s-a apreciat că nu datorează suma plătită cu titlu de accesorii.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal, reclamanta M. C.-M. și pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice Argeș, care au criticat hotărârea atacată pentru motive de netemeinicie și nelegalitate.
Reclamanta M. C.-M. a criticat hotărârea atacată, în sinteză, pentru următoarele motive de nelegalitate care se circumscriu dispozițiilor art.304 pct.8 și 9 Cod procedură civilă:
- prima instanță a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, în sensul că nu au fost aplicate legal prevederile Codului fiscal, care instituie regula generală potrivit cu care vânzarea locuințelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de aceștia în scopuri personale nu este considerată activitate economică.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a arătat că instanța de fond nu a făcut nici o referire la apărările reclamantei și la proba cu înscrisuri administrată în cauză, reținând numai împrejurarea că a obținut venituri cu caracter de continuitate pe care le-a folosit în scopuri personale.
Se consideră de recurenta-reclamantă că aceste condiții nu sunt suficiente pentru ca o persoană fizică să devină plătitor de TVA, fiind necesară întrunirea cumulativă a cerințelor art.126 alin.1 din Codul fiscal, respectiv:
1. operațiunea să fie o livrare de bunuri sau o prestare de servicii;
2. locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor să fie în România;
3. livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să fie realizate de o persoană impozabilă definită ca atare în art.127 alin.1 Cod fiscal și
4. livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte dintr-o activitate economică, așa cum aceasta este definită de art.127 alin.2 din Codul fiscal.
De asemenea, reclamanta a arătat în cadrul acestei critici, că cea mai importantă condiție se referă la subiectul impozabil, care este o persoană fizică și care devine impozabilă numai ca urmare a exercitării unei activități economice.
Astfel, se arată că în timpul căsătoriei de peste 12 ani, între reclamantă și soțul său au apărut neînțelegeri încă din anul 2007, care s-au finalizat cu un divorț, iar prin tranzacțiile efectuate au încercat să soluționeze problema lichidării comunității de bunuri dobândite în timpul căsătoriei, iar ca urmare a acestor tranzacții s-au rezolvat anumite probleme de interes familial și nici un caz acestea nu au avut caracterul unei activități economice.
S-a mai arătat că stabilirea caracterului tranzacțiilor efectuate de persoanele fizice ca fiind o activitate economică efectuată în scopul obținerii unor venituri cu caracter de continuitate, purtătoare de TVA, reprezintă o stare de fapt care trebuie probată de organul fiscal, în condițiile în care regula instituită de Codul de procedură fiscală este aceea că asemenea tranzacții nu intră în sfera de aplicare a TVA, iar organul fiscal în speță nu a făcut dovada respectivă.
- prima instanță de judecată a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, având în vedere că în practică nu s-a aplicat TVA pentru tranzacțiile efectuate de persoane fizice în perioada 2008-2009, în speță reclamanta fiind somată pentru plata TVA-ului la începutul anului 2011 pentru tranzacțiile ce s-au efectuat în perioada 2007-2009.
De asemenea, în cadrul acestei critici s-a arătat că la data efectuării tranzacțiilor legiuitorul a instituit ca regulă faptul că înstrăinarea imobilelor din patrimoniul persoanelor fizice nu este considerată activitate economică și tranzacțiile de acest gen nu sunt purtătoare de TVA și doar cu titlul de excepție asemenea operațiuni devin impozabile, dacă este vorba despre o activitate economică, desfășurată în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate.
Astfel, se susține de reclamantă, obligația a fost instituită ulterior, începând cu anul 2010, când a fost definit caracterul de continuitate al acestor operațiuni, iar potrivit principiului neretroactivității legii, prevederile legii noi nu pot fi aplicate tranzacțiilor efectuate înainte de ..
Totodată s-a menționat că prin actele normative intrate în vigoare la 01.01.2010 a fost fixat cadrul legal care a permis determinarea caracterului de continuitate sau necontinuitate și a caracterului comercial sau necomercial al tranzacțiilor efectuate de persoanele fizice, iar Normele metodologice care au dat interpretarea actuală nu pot fi aplicate retroactiv.
În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea sentinței instanței de fond în sensul anulării actelor administrative fiscale, cu consecința scutirii reclamantei de plata obligațiilor stabilite prin aceste acte.
Pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice Argeș a formulat, în esență, următoarea critică, care se circumscrie dispozițiilor art.304 pct.9 Cod procedură civilă și art.3041 Cod procedură civilă, în sensul că în mod eronat instanța de fond a admis acțiunea formulată de reclamantă și a constatat nulitatea deciziei de impunere nr._/2011, a deciziei nr.199/2011 și a anulat în parte raportul de inspecție fiscală, doar pentru suma de 13.368 lei reprezentând majorări de întârziere, 1.346 lei dobânzi de întârziere și 2.176 lei penalități de întârziere.
Astfel, s-a arătat că nu perioada în care s-a desfășurat activitățile economice de către reclamantă sunt determinante în stabilirea plății TVA, ci obținerea de venituri cu caracter de continuitate, voința părților rezultată din încheierea contractelor, precum și depășirea plafonului stabilit de lege privind regimul special de scutire de la plata TVA.
Recurenta-pârâtă a susținut că potrivit art.127 din Codul fiscal și a Normelor Metodologice de aplicare a Codului fiscal, aprobate prin H.G. nr.44/2004, se reține că este considerată persoană impozabilă, orice persoană care desfășoară, de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor prevăzute la alin.2, oricare var fi scopul sau rezultatul acestei activități.
Se consideră de către pârâtă, că reclamanta M. C. M. datorează suma de 31.394 lei reprezentând taxa pe valoarea adăugată și majorări de întârziere aferente la bugetul de stat, nu pentru că așa au apreciat organele fiscale, ci conform legii, urmare a încheierii unui număr de 5 (cinci) tranzacții imobiliare, pe care instanța de fond le consideră a fi acte cu caracter civil, care fac dovada continuității pe o perioadă mare de timp.
De asemenea, s-a menționat că pentru tranzacțiile efectuate în data de 3.12.2007 în valoare de 69.946 lei și 31.01.2008 în valoare de 111.738 lei, petenta, pentru cota de 5% cât îi revenea din aceste operațiuni, avea obligația să colecteze o taxă pe valoarea adăugată, potrivit art.140 din Legea nr.571/2003, privind Codul fiscal, reclamanta având obligația să se înregistreze ca plătitor de TVA în termen de 10 zile de la data depășirii plafonului de 35.000 de euro.
Totodată, s-a precizat că în mod greșit instanța de fond a apreciat faptul că pentru suma inițială de poată nu a fost stabilit un termen scadent pe care reclamanta să-l fi cunoscut și dacă nu-l respecta să-l încalce cu bună știință, ținând cont că pârâta, prin somația nr.3/_ /_ din data de 3.04.2011 a comunicat petentei la data de 27.05.2011 debitul datorat, astfel că reclamanta a avut cunoștință de această sumă.
S-a concluzionat de către recurenta-pârâtă că reclamanta datorează și sumele accesorii în raport cu debitul, conform principiului de drept „accesorium sequitur principale”.
Având în vedere cele expuse mai sus, pârâta a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței atacate și pe fond respingerea acțiunii formulate de reclamanta M. C. M., cu judecarea cauzei în lipsă potrivit art.242 alin.2 Cod procedură civilă.
Curtea de Apel Pitești, prin decizia nr.2005/R-C./28.09.2012, cu majoritate, a admis recursul declarat de DGFP Argeș, a modificat sentința în sensul că a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei privind anularea deciziei nr.199/2011 a deciziei de impunere nr._/2011 și a raportului de inspecție fiscală nr._/2011, respingând recursul declarat de reclamantă ca nefondat.
Pentru a se pronunța în acest sens instanța de control, raportat la critica pârâtei de neacordare majorărilor de întârziere în sumă de 13.368 lei, a dobânzilor de întârziere în sumă de 1346 lei și a penalităților de întârziere în sumă de 2176 lei, cu majoritate a constatat că aceasta este fondată având în vedere că reclamanta datorează și sumele accesorii raportate la debit, conform principiului de drept „accesorium sequitur principale” (accesoriul urmează principalul) și ținând cont de somația nr.3/_ /_ din data de 03.04.2011 emisă de D.G.F.P. Argeș și comunicată reclamantei la data de 27 mai 2011, așa cum a rezultat din confirmarea de primire (înscrisuri ce se află la fila 7-8 dosar recurs), din care rezultă că reclamanta avea cunoștință de suma datorată și a fost stabilit un termen scadent, astfel au fost aplicate corect prevederile art.119 și 120 din O.G. nr.92/2003 de organele fiscale privind obligarea reclamantei la plata sumelor accesorii debitului.
Sub acest aspect, Curtea, cu majoritate, a reținut că tribunalul a pronunțat o hotărâre nelegală, în speță fiind incidente dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Cu privire la recursul promovat de reclamanta M. C. M., Curtea, cu majoritate, a reținut că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
În speță, s-a reținut că este determinant în stabilirea plății TVA nu perioada în care s-au desfășurat activitățile economice de către reclamantă, ci obținerea de venituri cu caracter de continuitate și depășirea plafonului de 35.000 de euro privind regimul special de scutire de plata de TVA.
Astfel, pornind de la dispozițiile art.127 din Codul fiscal și a Normelor Metodologice de aplicare a Codului fiscal aprobate prin H.G. nr.44/2004, s-a reținut că este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfășoară, de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor prevăzute la alin.2, oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități. În sensul prezentului titlu, activitățile economice cuprind activitățile producătorilor, comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor libere, precum și cele din exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate.
Accentuând această dispoziție, în Normele Metodologice aprobate prin HG nr.44/2004 (pct.3 în explicarea art. 127 alin.2 C.fisc.), în forma în vigoare pentru perioada verificată, s-a reținut că potrivit acestora „obținerea de venituri de către persoanele fizice, din vânzarea locuințelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de acestea pentru scopuri personale, nu va fi considerată activitate economică, cu excepția situațiilor în care se constată că activitatea respectivă este desfășurată în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate în sensul art.127 alin.2 din Codul fiscal. Transferul bunurilor sau serviciilor achiziționate în scop personal de persoanele fizice în patrimoniul comercial, în scopul utilizării pentru desfășurarea de activități economice, nu este o operațiune asimilată unei livrări de bunuri/prestări de servicii, efectuate cu plată, iar persoana fizică nu poate deduce taxa aferentă acestora prin aplicarea procedurii de ajustare prevăzută de art.148 și 149 din Codul fiscal”.
Din perspectiva acestor prevederi legale s-a reținut că intră în sfera de aplicarea a TVA livrările de bunuri realizate cu plata pe teritoriul României în condițiile în care sunt realizate de o persoană impozabilă, așa cum este ea definită la art.127 alin.1, iar livrarea bunurilor rezultă din una din activitățile economice prevăzute la art.127 alin.2 din Codul fiscal.
Totodată, a rezultat că persoanele fizice ce desfășoară activități în urma cărora obțin venituri din vânzarea locuințelor proprietate personală sau alte bunuri nu se consideră că desfășoară activitate economică și nu intră în sfera persoanelor impozabile, decât în situațiile în care se constată că activitatea respectivă este desfășurată în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, caz în care acestea dobândesc calitate de persoane impozabile.
Perioada verificată în speță, ce o privește pe recurenta-reclamantă, s-a reținut că intră sub incidența art.128 alin.1 din același act normativ și anume 21.05._08, când împreună cu soțul ei au efectuat 5 tranzacții imobiliare, 4 din acestea au fost efectuate în anul 2007 și priveau suprafețe de teren categoria curți-construcții, pe unul din terenuri aflându-se o construcție în curs de execuție și o ultimă tranzacție în 2008. Cu ocazia celei de a treia tranzacții s-a depășit plafonul de scutire pe taxă pe valoarea adăugată la data de 11.10.2007 și așa cum s-a menționat mai sus, în litigiu fiind incidente prevederile art.128 alin.1 din Codul fiscal, întrucât livrarea de bunuri a reprezentat transferul dreptului de a dispune de bun, ca și proprietar.
Or, potrivit art.126 Cod fiscal, operațiunile impozabile, din punct de vedere al taxei, sunt operațiuni impozabile în România, ce întrunesc cumulativ următoarele condiții:
a) operațiuni care, în sensul art.128-130, constituie sau sunt asimilate cu livrările de bunuri sau prestările de servicii, în sfera taxei, efectuate cu plată;
b) locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în România potrivit art.132-133;
c) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă, așa cum este ea definită la art.127 alin.1, acționând ca atare;
d) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una din activitățile economice prevăzute la alin.2 al art.127 din același act normativ.
Ținând cont de aceste reglementări, pentru perioada verificată, s-a apreciat ca fiind incidente prevederile art.152 alin.1 și 6 din Codul fiscal, potrivit cu care regimul special de scutire pentru persoana impozabilă stabilită în România, a cărei cifră de afaceri anuală, declarată sau realizată, este inferioară plafonului de 35.000 euro, al cărui echivalent în legi se stabilește la cursul de schimb comunicat de BNR, pentru operațiunile prevăzute la art.126 alin.1, cu excepția regăsită la art.143 alin.2 lit.b.
A..6 al aceluiași articol prevede că (…) data atingerii sau depășirii plafonului menționat la alin.1 se consideră a fi prima zi a lunii calendaristice următoare celei în care plafonul a fost atins sau depășit. Dacă persoana impozabilă respectivă nu solicită sau solicită înregistrarea cu întârziere, organele fiscale competente au dreptul să stabilească obligații privind taxa de plată și accesoriile aferente, de la data la care ar fi trebuit să fie înregistrat în scopuri de TVA, conform art.153, respectiv în termen de 10 zile de la data atingerii sau depășirii plafonului.
S-a precizat că vânzarea imobilelor este o activitate economică și în măsura în care persoana care o desfășoară o face cu continuitate pentru obținerea de venituri, ea are datoria să se supună normelor privind obligația de plată a TVA în urma înregistrării ca plătitor, având în vedere că în anul 2007, reclamanta împreună cu soțul său au efectuat 4 tranzacții pe parcursul a 6 luni, depășind plafonul de 35.000 de euro.
În ceea ce privește caracterul de continuitate, s-a observat, așa cum s-a menționat mai sus, numărul tranzacțiilor privind imobilele, 4 în anul 2007 timp de 6 luni, ce nu au servit anterior nevoilor reclamantei și a soțului acestuia și care corespund definiției la care se referă art.141 alin.2 lit.f din Codul fiscal în forma sa în vigoare de la data primei tranzacții și potrivit căreia scutirea se aplică pentru „livrarea de către orice persoană a unei construcții, a unei părți a acesteia și a terenului pe care este construită, precum și a oricărui alt teren. Prin excepție, scutirea nu se aplică pentru livrarea unei construcții noi, a unei părți a acesteia sau a unui teren construibil, dacă este efectuată de o persoană impozabilă care și-a exercitat ori ar fi avut dreptul să-și exercite dreptul de deducere total sau parțial a taxei pentru achiziția, transformarea sau construirea unui astfel de imobil. În sensul prezentului articol, se definesc următoarele”. De altfel, potrivit pct.1 din HG nr.44/2004, „În sensul art. 127 alin. (2) din Codul fiscal, obținerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuințelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale, nu va fi considerată activitate economică cu excepția situațiilor în care se constată că activitatea respectivă este desfășurată în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate în sensul art. 127 alin. (2) din Codul fiscal.”
Așadar, a rezultat că reclamanta și soțul acesteia erau obligați să se declare plătitori de TVA și să achite sumele aferente la momentul realizării pragului sumei de 35.000 de euro, moment identificat de organele fiscale ca fiind 11.10.2007 și în considerarea acestui fapt, în mod legal s-au calculat majorări de întârziere, dobânzi și penalități începând cu 25.01.2008.
Curtea a constatat că susținerea reclamantei că situațiile privind vânzările imobilelor reprezintă situații particulare și familiale nu pot înlătura dispozițiile Codului fiscal, câtă vreme textele se referă la tranzacțiile economice cu caracter de continuitate, care pot califica o persoană ca fiind impozabilă, indiferent dacă tranzacțiile au fost determinate în mod obiectiv, cum ar fi dorința lichidării comunității de bunuri sau din rațiuni subiective.
În concluzie, Curtea a reținut, cu majoritate, că reclamanta și soțul acesteia au efectuat activități economice sub forma vânzării unor imobile deținute de aceștia, iar această activitate a avut caracter de continuitate și au obținut venituri care au depășit plafonul de 35.000 de euro, astfel că reclamanta este persoană impozabilă, obligată să se înregistreze în scopul de a plăti TVA, ceea ce era de natură să impună efectuarea unei asemenea operațiuni fiscale și plata obligațiilor aferente.
Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea, cu majoritate, a constatat că instanța de fond, în raport de criticile formulate de reclamantă a pronunțat o hotărâre legală, în speță nefiind incidente dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă și nu a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, nu a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, pronunțându-se în limitele investirii făcute de reclamantă în cererea de chemare în judecată și în raport de probele administrate în cauză. Totodată a rezultat că nu sunt aplicabile nici prevederile art.304 pct.8 Cod procedură civilă, așa cum în mod eronat susține recurenta-reclamantă.
Împotriva acestei decizii s-a formulat contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art.318 Cod procedură civilă, susținându-se că instanța de recurs a omis din greșeală să cerceteze al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, prin care a menționat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, deoarece, în practică, nu s-a aplicat TVA pentru tranzacțiile efectuate de persoanele fizice în perioada 2008-2009, aplicându-se regula prevăzută de Codul fiscal, potrivit cu care „înstrăinarea imobilelor proprietate personală de către persoanele fizice nu intră în sfera de aplicare a TVA”.
S-a susținut că în dezvoltarea acestui motiv de recurs, pentru a înlătura orice dubiu care ar fi putut să apară în legătură cu aplicarea dispozițiilor privind plata TVA pentru tranzacții imobiliare efectuate de persoanele fizice, a precizat că prin art.I pct.98 din OUG nr.109/2008 a fost introdus în Codul de procedură fiscală art.127 alin.21 care prevede expres că „Situațiile în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile sunt explicitate prin norme”.
Ulterior, prin Normele Metodologice de aplicare a Codului fiscal, aprobate prin HG nr.1620/2009 au fost precizate condițiile și situațiile în care o persoană fizică devine plătitor de TVA la înstrăinarea imobilelor. De asemenea, au fost definite noțiunile de activitate economică și venituri cu caracter de continuitate.
Aceste dispoziții au intrat în vigoare și au fost puse în aplicare în activitatea practică începând cu 01.01.2010, așa explicându-se de ce tranzacțiile încheiate până la această dată au fost scutite de TVA, situație în care se încadrează și contestatoarea prin faptul că tranzacțiile încheiate s-au efectuat în perioada 2007-2009 sub reglementarea prevăzută de OUG nr.109/2009.
Or, instanța de recurs nu a cercetat acest motiv de recurs și nici susținerile acesteia referitoare la principiul neretroactivității legii care nu permit ca dispozițiile legii noi să fie aplicate pentru tranzacțiile efectuate înainte de ..
Se susține că aceste critici au fost analizate numai de către judecătorul aflat în opinie separată, dar a cărui soluție nu poate fi pusă în executare.
Totodată, s-a subliniat că inclusiv Î.C.C.J. a statuat expres că nici Codul fiscal și nici Normele Metodologice nu au cuprins în mod expres vreo dispoziție conform căreia, până la data de 31.12.2009, obținerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea imobilelor din patrimoniul personal are caracter de continuitate și nici nu au definit ce înseamnă continuitatea pentru a fi plătitoare de TVA.
În fine, se susține că majoritatea completului nu a cercetat aspectele esențiale necesare unei juste soluționări a cauzei legate de aplicarea legii în timp și de neretroactivitatea legii, limitându-se doar să citeze dispozițiile din Codul de procedură fiscală care erau în vigoare la data efectuării tranzacțiilor, fără să țină seama de confuziile și incertitudinea creată de acestea, care au fost înlăturate începând cu 01.01.2010.
Prin urmare, se solicită admiterea contestației în anulare, modificarea deciziei instanței de recurs, iar pe fond modificarea sentinței instanței de fond în sensul anulării integrale a actelor administrativ fiscale contestate.
Curtea, examinând contestația în anulare în raport de probatoriul administrat și dispozițiile legale aplicabile în cauză, reține că aceasta este nefondată, pentru cele ce se vor expune în continuare.
Într-adevăr, potrivit art.318 alin.1 Cod procedură civilă, hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.
În cauză, se susține că împotriva sentinței instanței de fond nr.343/2012 pronunțată de Tribunalul Argeș s-a formulat recurs în care, la a doua critică, s-a învederat împrejurarea că instanța de fond „a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii în sensul că, în practică, nu s-a aplicat TVA pentru tranzacțiile efectuate de persoanele fizice în perioada 2008-2009, aplicându-se regula prevăzută de Codul fiscal, regăsită la art.145 alin.2 și 5 Cod fiscal și art.45 din HG nr.44/2004”.
În dezvoltarea acestui motiv s-a susținut că dispozițiile art.127 alin.21 din Codul de procedură fiscală, introdus prin art.I pct.9 din OUG nr.109/2009 a primit interpretarea corectă și a fost pus în activitatea practică începând cu 01.01.2010, astfel că pentru tranzacțiile efectuate anterior acestei perioade acest articol nu a fost aplicat.
Totodată, s-a precizat că, chiar dacă existau dispoziții similare în legislația anterioară, interpretarea generală dată de toți participanții la viața socială și economică – persoane fizice părți în tranzacții, notari, avocați etc. – și chiar de organele fiscale, a fost că, până în anul 2010, nu se datorează TVA pentru tranzacțiile imobiliare efectuate între persoanele fizice.
C. legal care a permis determinarea caracterului de continuitate și a caracterului comercial al tranzacțiilor efectuate de persoanele fizice s-a susținut că a fost creat începând cu 01.01.2010, prin voința expresă a legiuitorului.
Or, instanța de recurs, în opinia majoritară, nu a analizat acest motiv de recurs, după cum nici cel legat de aplicarea legii în timp și de neretroactivitatea legii, limitându-se doar să precizeze dispozițiile Codului de procedură civilă, în vigoare la data efectuării tranzacțiilor, fără să țină cont de faptul că aceste dispoziții erau confuze și incerte, ele fiind interpretate cu claritate și fără niciun dubiu abia la 01.01.2010.
Examinând critica contestatoarei, Curtea reține că motivarea deciziei date cu majoritate se referă în mod expres la reglementarea sub a cărei incidență intrau tranzacțiile efectuate de către contestatoare, respectiv art.127 din Codul fiscal și Normele Metodologice de aplicare a Codului fiscal aprobate prin HG nr.44/2004, fiind redată inclusiv definiția integrală a textului de lege așa cum rezultă din fila 6 a deciziei ce se solicită a fi anulată.
Mai mult, este detaliat conținutul art.127 alin.2 Cod fiscal, în forma în vigoare pentru perioada verificată, potrivit cu care „este persoană impozabilă orice persoană fizică care desfășoară de o manieră independentă și indiferent de loc, activitate economică de natură celor prevăzute la alin.2, în scopul sau rezultatul acestei activități; la alin.2 se prevede că (....).De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate”; alin. 21 situațiile în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile sunt explicitate prin norme”, fiind enumerate și situațiile de excepție, motivându-se aspectul legat de reținerea că cele 5 tranzacții imobiliare încheiate de contestatoare și soțul acesteia în perioada 21.05.2007 – 31.01.2008 cad sub incidența acestui text, inclusiv sunt precizate dispozițiile art.152 alin.1 și 6 din Codul fiscal privind limita plafonului care determină susceptibilitatea plății TVA, precum și definiția caracterului de continuitate al tranzacțiilor în accepțiunea art.141 alin.2 din Codul fiscal în forma în vigoare de la data primei tranzacții (fila 7 din decizie).
Totodată, se reține că instanța de control, în opinie majoritară, face referiri și la susținerea recurentei privind situația particulară în care s-a aflat, în sensul că operațiunile respective s-au datorat dorinței lichidării comunității de bunuri, iar nu obținerii de venituri cu caracter de continuitate, dar nu a găsit întemeiată această justificare în raport cu caracterul imperativ al reglementării în vigoare, considerând că textul nu face nici un fel de distincție cu privire la motivele care au determinat tranzacțiile.
Raportat la aceste prevederi, Curtea reține că reclamanta avea obligația să solicite înregistrarea în scopuri de TVA în termen de 10 zile de la data constatării depășirii plafonului, cum corect a reținut instanța de control.
În fine, se observă că motivarea contestației conține critici identice cu cele regăsite în calea de atac a recursului, prin care se urmărește reluarea analizei fondului cauzei, echivalând cu recurs la recurs, ceea ce este inadmisibil.
Față de considerentele expuse, Curtea în temeiul art.318 alin.1 Cod procedură civilă, urmează să respingă contestația în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea M. C. M., domiciliată în Pitești, ., ., județul Argeș, împotriva deciziei nr. 2005/R-C. din 28 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Pitești – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._, intimată fiind DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE ARGEȘ, cu sediul în Pitești, ., județul Argeș.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 mai 2013, la Curtea de Apel Pitești – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
Președinte, A. T. | Judecător, I. B. | Judecător, A. A. T. |
Grefier, I. P. |
Red.I.B.
EM/2 ex./14.05.2013
| ← Pretentii. Decizia nr. 3776/2013. Curtea de Apel PITEŞTI | Excepţie nelegalitate act administrativ. Sentința nr.... → |
|---|
