Obligaţie de a face. Decizia nr. 601/2013. Curtea de Apel PITEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 601/2013 pronunțată de Curtea de Apel PITEŞTI la data de 22-02-2013 în dosarul nr. 675/90/2012*
Operator date 3918
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._ DECIZIE NR. 601/R-C.
Ședința publică din 22 Februarie 2013
Curtea compusă din:
Președinte: A. T., judecător
Judecător I. B.
Judecător A. A. T.
Grefier I. P.
S-a luat în examinare, pentru soluționare, recursul declarat de pârâta A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, cu sediul în București, Calea Floreasca nr. 202, sector 1, împotriva sentinței nr. 4657 din 20 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Argeș – secția civilă – complet specializat de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._, intimați fiind reclamanții B. I. și C. E., ambii domiciliați în Horezu, .. 17, județul V..
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că s-a depus la dosarul cauzei, prin compartimentul registratură, la data de 08.02.2013, întâmpinare formulată de intimații-reclamanți B. I. și C. E., însoțită de împuternicirea avocațială a apărătorului ales și de chitanță reprezentând onorariu avocat.
Analizând actele dosarului și constatând că s-a solicitat judecarea în lipsă potrivit art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, instanța constată recursul în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra acestuia.
CURTEA
Asupra recursului de față:
Constată că prin acțiunea înregistrată la 26 ianuarie 2012 reclamanții B. Lucreția, B. I. și C. E. au chemat în judecată pe pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților București – Serviciul pentru aplicarea Legii nr.290/2003, solicitând obligarea pârâtei la acordarea sumei de 412.521 lei, cu titlu de despăgubiri.
În motivarea acțiunii au arătat că sunt îndreptățiți la acordarea de despăgubiri în suma menționată anterior, așa cum rezultă din Hotărârea nr.81/04.11.2008 emisă de Comisia pentru Aplicarea Legii nr.290/2003 de pe lângă Instituția Prefectului Județului V..
S-a susținut că hotărârea Comisiei Județene a fost validată, astfel, în temeiul art.17 alin.1 lit.e) din HG nr.57/2008 au solicitat plata efectivă a despăgubirilor, dar răspunsul a fost că plata se va face în limita sumelor aprobate anual de la bugetul de stat cu această destinație.
Pârâta nu a respectat termenul prevăzut de lege, respectiv art.10 alin.2 din Legea nr.290/2003 și nici nu a luat măsura eșalonării în rate pe parcursul a doi ani, astfel că au solicitat sprijinul instanței în vederea aplicării dispozițiilor legale susmenționate.
Tribunalul V. prin încheierea nr.62/16.02.2012 a scos cauza de pe rol și a înaintat-o Secției a II-a civilă, în temeiul art.2 alin.2 din Legea nr.554/2004, coroborat cu Legea nr.247/2005, cap.V, titlul VII.
Prin sentința nr.4657/20.11.2012, Tribunalul V. a admis acțiunea și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamanților suma de 412.521 lei, reprezentând despăgubiri în temeiul Legii nr.290/2003 și la plata sumei de 400 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunța în sensul arătat că prin hotărârea nr.81/4.11.2008 reclamanților din prezenta cauză li s-au acordat, în baza Legii nr.290/2003 despăgubiri în sumă de 412.521 lei, în calitate de moștenitori ai autorilor B. V., B. I. și V., pentru bunurile care au aparținut acestora și care au rămas în localitatea Dreptcăuți – Raionul Briceni, Republica M., ca urmare a părăsirii forțate din anul 1994.
Din ansamblul probatoriului administrat în cauză, a rezultat că hotărârea cu numărul de mai sus este definitivă, împrejurarea de altfel necontestată de către pârâtă care a formulat apărări numai în sensul insuficienții fondurilor acordate cu această destinație.
Or, s-a reținut că potrivit dispozițiilor art.18 alin.5 din HG nr.1120/2006 „compensațiile bănești stabilite prin hotărârea comisiei județene ori a mun. București pentru aplicarea Legii nr.290/2003 se achită, după caz, beneficiarilor în limita sumelor aprobate anual cu această destinație astfel: a). integral dacă cuantumul acestora nu depășește 50.000 lei; b). eșalonat, în două tranșe, pe parcursul a doi ani consecutiv, câte 60% în primul an și 40% în anul următor, dacă cuantumul despăgubirilor se încadrează între 50.001 lei – 100.000 lei; c). eșalonat, în două tranșe, pe parcursul a doi ani consecutiv, respectiv 40% în primul an și 60% în anul următor dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei”.
Totodată, s-a reținut că despăgubirile acordate reclamanților din prezenta cauză, depășesc suma de 100.001 lei și, pe cale de consecință, pârâta avea obligația achitării acestor despăgubiri, în două tranșe, pe parcursul a doi ani consecutiv, respectiv 40% în primul an și 60% în anul următor.
Pârâta a lăsat însă să treacă cei doi ani consecutiv, fără a achita niciuna din cele două tranșe la care a fost obligată către reclamanți.
Susținerile acesteia potrivit cărora motivul neacordării îl reprezintă insuficiența fondurilor alocate, astfel cum prevede art.18 din HG nr.1120/2006 nu au putut fi reținute de către instanță, deoarece Normele metodologice de aplicare a Legii nr.290/2003 nu pot înlătura și nici măcar estompa scopul pentru care legea a fost adoptată, fie și din rațiuni de tehnică legislativă.
Pentru considerentele expuse mai sus, instanța a admis cererea reclamanților, în calitate de moștenitori ai numitei B. Lucreția.
Împotriva acestei sentințe s-a formulat recurs în termen legal de către pârâta AN.R.P. București – Serviciul pentru aplicarea Legii nr.290/2003, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie în sensul că în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea reclamanților, fără a avea în vedere dispozițiile HG nr.1120/2006, care la art.18 alin.5 precizează că despăgubirile se acordă beneficiarilor „în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat”, astfel că plata acestora este condiționată de existența în buget a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinație, dar și faptul că aceste compensații vor fi plătite eșalonat.
Sub acest aspect dreptul reclamanților la plata despăgubirilor stabilite prin Hotărârea nr.81/2008 este afectat de o condiție, respectiv alocarea sumelor de bani.
S-a învederat și faptul că, în cauză, neplata despăgubirilor s-a datorat faptului că suma alocată ANRP a fost insuficientă în raport cu numărul foarte mare al cererilor înregistrate la această instituție, față de care mijloacele folosite au fost insuficiente.
În susținerea acestor apărări au fost depuse înscrisuri, din care rezultă că sumele alocate ca despăgubiri prin legea bugetului de stat, pe perioada 2007-2012, precum și ultimul extras de cont al ANRP, nu au permis îndeplinirea în totalitate a obligațiilor acestei instituții.
În fine, s-a solicitat a se face aplicația art.274 alin.3 Cod procedură civilă, în sensul micșorării cheltuielilor de judecată, cu motivarea că acordarea unor cheltuieli de 400 lei este neîntemeiată în raport cu obiectul cauzei, dar și cu circumstanțele cauzei prin aceea că nu este dovedită o împotrivire din partea instituției la plata despăgubirilor, ci numai inexistența la bugetul de stat a sumelor necesare efectuării plăților.
Ca atare, se impune reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată nejustificat de mari.
În concluzie s-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
Curtea, examinând recursul prin prisma criticilor aduse pe care le-a încadrat în temeiul art.304 pct.9 Cod procedură civilă, reține că acesta este nefondat, pentru cele ce se vor expune în continuare.
Referitor la prima critică, apreciată ca nejustificată, Curtea reține că instanța de fond a interpretat corect dispozițiile art.10 alin.2 din Legea nr.290/2003 potrivit cu care compensațiile vor fi acordate beneficiarilor în termen de 1 an de la comunicarea hotărârii Comisiei Județene prevăzute la art.8 al.(4) și (6), respectiv art.9; precum și ale art.18 alin.5 din HG nr.1120/2006 în conformitate cu care plata despăgubirilor se poate face și în rate, în maxim 2 ani, în funcție de disponibilitățile bănești, iar potrivit art.18 din Normele metodologice, plata despăgubirilor se face la cerere, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, eșalonat în două tranșe pe parcursul a doi ani.
În cauză, reclamanții sunt titularii unui drept de creanță recunoscut prin Hotărârea nr.81/2008 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr.290/2003 de pe lângă Instituția Prefectului Județului V., situație necontestată de către pârâtă.
Deși au solicitat pârâtei efectuarea plății, aceasta nu a răspuns în termenul prevăzut de actele normative anterior menționate, respectiv art.18 alin.5 din HG nr.1120/2006.
Recurenta susține că imposibilitatea plății despăgubirilor cuvenite reclamanților s-a datorat numărului foarte mare de cereri înregistrate în această materie care a depășit cu mult cuantumul sumelor alocate în bugetul de stat cu această destinație, susținere lipsită de relevanță sub aspectul necesității respectării prevederilor legale.
Or, Curtea constată, din economia textelor ce reglementează această materie, mai concret plata compensațiilor, inexistența unei condiționări a îndestulării drepturilor recunoscute în favoarea beneficiarilor lor, așa cum încearcă să inducă concluzia recurenta atunci când în apărarea formulată susține că plata compensațiilor este afectată de o condiție, respectiv aceea a alocării fondurilor necesare plății acestor drepturi.
De asemenea, nici trimiterea la limita sumelor aprobate anual nu reprezintă o justificare a achitării eșalonate a sumelor superioare unui anumit nivel, întrucât pârâta are cunoștință despre cuantumul sumelor regăsite în cererile înregistrate la această instituție, textul art.10 din Legea nr.290/2003 nelăsând loc la interpretări sub acest aspect.
Nefondată este și pretenția recurentei de a se respinge acțiunea pe faptul că instanța europeană a admis că supraîncărcarea temporară a rolului unui tribunal, instituție căreia îi poate fi asociată prin analogie și ANRP, nu angajează responsabilitatea internațională a statelor contractante dacă acestea adoptă cu promptitudine măsurile necesare să remedieze această situație, deoarece, deși prin actele normative ce au fost emise în acest domeniu au fost stabilite tranșe de plată a despăgubirilor, aceste tranșe nu au fost respectate, cazul în speță.
Termenul de 2 ani este prevăzut de lege, iar încălcarea lui dovedește culpa pârâtei cu atât mai mult cu cât Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat expres în sensul că lipsa de fonduri nu poate justifica neaplicarea, într-un termen rezonabil, a unei hotărâri definitive, concept care cuprinde existența unei decizii a unei autorități administrative, întrucât obligația de a pune în executare o astfel de hotărâre revine statului (cauza Ramadhi împotriva Albaniei).
Ca atare, și prin prisma termenului îndelungat ce s-a scurs de la momentul recunoașterii dreptului reclamanților și exigibilitatea celei de-a doua tranșe de 60%, raportat la data introducerii acțiunii, pretenția recurentei nu poate fi primită (art.18 alin.5 din HG nr.1120/2006).
Aceasta deoarece, potrivit principiului reparării integrale a prejudiciului, în spiritul căruia au fost elaborate normele ce reglementează compensațiile cuvenite persoanelor care au suferit pierderi patrimoniale în urma aplicării prevederilor Tratatului de C. din 7 septembrie 1940, în momentul validării compensațiilor sumele stabilite trebuie să corespundă valorii reale a bunurilor ce fac obiectul acestora, mai concret, a valorii reale a bunurilor din momentul efectuării plății.
Este de observat că prin Legea nr.290/2003 au fost elaborate norme metodologice conținând criterii de evaluare și modalități concrete de stabilire a cuantumului compensațiilor menite să asigure repararea efectivă a prejudiciului cauzat cu actualizarea prețurilor potrivit principiului restituirii integrale.
De subliniat că singura apărare a recurentei - pârâte la instanța de fond s-a referit numai la imposibilitatea de plată determinată de absența fondurilor necesare în raport cu numărul mare al cererilor, fără a fi contestat cuantumul sumelor solicitate de reclamanți.
În ceea ce privește critica referitoare la solicitarea de către reclamanți unor cheltuieli de judecată nejustificat de mari față de obiectul pricinii, Curtea o apreciază ca nejustificată pe considerentul că aceasta corespunde principiului proporționalității față de valoarea obiectului cu care reclamanții au învestit instanța.
Desigur că nu doar căderea în pretenții a pârâtei prin admiterea acțiunii reclamanților este motiv determinant în aplicarea art.274 alin.1 Cod procedură civilă, ci și celelalte circumstanțe ce au făcut necesară declanșarea litigiului de față, mai concret refuzul acordării despăgubirilor, fie și în mai multe tranșe, pentru respectarea termenului rezonabil stabilit de jurisprudența CEDO.
Față de considerentele expuse, Curtea, în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă, coroborat cu dispozițiile Legii nr.290/2003, urmează să respingă recursul ca nefondat.
Văzând și dispozițiile art.274 Cod procedură civilă, va obliga recurenta-pârâtă la plata sumei de 400 lei, cheltuieli de judecată, conform chitanței de la fila 29 dosar recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR, cu sediul în București, Calea Floreasca nr. 202, sector 1, împotriva sentinței nr. 4657 din 20 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Argeș – Secția civilă – complet specializat de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._, intimați fiind reclamanții B. I. și C. E., ambii domiciliați în Horezu, .. 17, județul V..
Obligă pe recurenta-pârâtă la plata sumei de 400 lei, cheltuieli de judecată, către intimatul B. I..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 februarie 2013, la Curtea de Apel Pitești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.
Președinte, A. T. | Judecător, I. B. | Judecător, A. A. T. |
Grefier, I. P. |
Red.I.B.
EM/2 ex./25.02.2013
Jud.fond M.V.
| ← Pretentii. Decizia nr. 3503/2013. Curtea de Apel PITEŞTI | Alte cereri. Decizia nr. 600/2013. Curtea de Apel PITEŞTI → |
|---|
