Pretentii. Decizia nr. 2551/2013. Curtea de Apel PITEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2551/2013 pronunțată de Curtea de Apel PITEŞTI la data de 04-09-2013 în dosarul nr. 289/90/2012
Operator date 3918
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._ DECIZIA NR. 2551/R-C.
Ședința publică din 04 septembrie 2013
Curtea compusă din:
Președinte: C. G. N. - judecător
S. U. - judecător
D. R. - judecător
F. I.-G. - grefier
S-a luat în examinare pentru soluționare, recursul declarat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI V., cu sediul în Rm. V., . nr.17, jud. V., în numele subunității pârâte ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE RÂMNICU V., împotriva sentinței nr.89 din 11 ianuarie 2013, pronunțată de Tribunalul V. – Secția a II-a civilă, în dosarul nr._, intimați fiind reclamantul L. I., cu domiciliul în com. Dănicei, . și pârâta ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.294, corp A, sector 6.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, a răspuns avocat C. C. pentru intimatul reclamant, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de taxa judiciară de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care apărătorul intimatului reclamant depune la dosar întâmpinare, calificată drept concluzii scrise și, la solicitarea instanței, procedează la certificarea filelor 12, 13 și 17 ca fiind conforme cu originalul.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt alte chestiuni prealabile de formulat, constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul asupra acestuia.
Avocat C. C. având cuvântul pentru intimatul reclamant L. I., solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței tribunalului ca fiind legală și temeinică, având în vedere concluziile scrise de la dosar, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând, asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 12.01.2012, reclamantul L. I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice Râmnicu V., obligarea acesteia la restituirea sumei de 7182 lei, reprezentând taxa de poluare stabilită prin deciziile de calcul nr._/20.09.2010 și nr._/15.04.2010, încasată de pârâtă potrivit chitanțelor nr._/20.09.2010 și nr._/2010, taxă pe care pârâta refuză să o restituie.
Reclamantul a arătat că a achiziționat două autoturisme, marca Opel, având . WOLOTGF_ și respectiv Volkswagen, . WV2ZZZ70ZSH017226, pentru care a achitat taxa de poluare în cuantum de 7182 lei conform O.U.G. nr.50/2008.
S-a mai arătat că taxa de poluare a fost percepută cu încălcarea dreptului comunitar, fapt pentru care reclamantul a solicitat restituirea acesteia, dar pârâta i-a respins cererea argumentând că sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr.50/2008.
A motivat reclamantul că atât emiterea deciziei de calcul cât și achitarea acestei taxe de poluare încalcă dispozițiile art.90 paragraful 1 din Tratatul Comunității Europene, dispozițiile O.U.G. nr.50/2008 introduc un regim fiscal discriminatoriu pentru autovehiculele aduse din Uniunea Europeană în scopul reînmatriculării în raport de autovehiculele deja înmatriculate în România.
Cum dispozițiile art.148 alin.2 și 4 din Constituția României stabilesc că prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile legii interne contrare, încasarea acestei taxe nu are un temei legal, în același sens fiind și jurisprudența instanțelor judecătorești.
În sprijinul cererii sale reclamantul a invocat dispozițiile Legii nr.554/2004, art.117 alin.1 lit.a si d, art.8 și 9 Cod procedură fiscală, art.148 Constituția României, art.110 paragraf 1 din Tratatul Comunității Europene, Jurisprudența Curții de Justiție Europene - C 402/09.
S-a atașat cererii decizia 39/09.02.2012 privind refuzul pârâtei de restituire a taxei de poluare.
Prin întâmpinare, pârâta Administrația Finanțelor Publice Râmnicu V. a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, susținând că taxa a cărei restituire o cere reclamantul a fost calculată și achitată în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr.50/2008, după emiterea deciziilor de calcul care nu au fost contestate conform art.205 Cod procedură fiscală. S-a solicitat respingerea capătului de cerere privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată pentru neîndeplinirea dispozițiilor art.274 alin.1 Cod procedură civilă, cu motivarea că nu poate fi reținută reaua credință, comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale.
Totodată, în temeiul art.60-63 Cod procedură civilă, pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu, solicitând obligarea acesteia să o despăgubească cu suma solicitată de reclamant și cheltuielile de judecată, susținând că, chemata în garanție a beneficiat de această sumă conform O.U.G. nr.50/2008.
Prin sentința nr.89 din 11 ianuarie 2013, Tribunalul V. – Secția a II-a Civilă a admis cererea principală, a constatat refuzul nejustificat al pârâtei A.F.P. Râmnicu V. de restituire a taxei pe poluare în sumă de 7182 lei, plătită de reclamant conform chitanțelor nr._/20.09.2010 și nr._/2010 și a obligat pârâta să restituie acestuia suma de 7182 lei reprezentând taxă pe poluare, plus dobânda legală prevăzută de art.124 raportat la art.70 și 120 din Codul de procedură fiscală, precum și suma de 493,30 lei cheltuieli de judecată.
De asemenea, a fost admisă în parte cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu, formulată de pârâta A.F.P. Râmnicu V. și a fost obligată chemata în garanție să plătească acesteia suma de 7182 lei reprezentând taxă pe poluare, plus dobânda legală prevăzută de art.124 raportat la art.70 și 120 din Codul de procedură fiscală.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Urmare achiziționării a două autovehicule din spațiul comunitar, reclamantul a fost nevoit să achite cu ocazia înmatriculării acestora în România, taxa de poluare. Astfel, potrivit deciziilor de calcul nr._/20.09.2010 și nr._/15.04.2010 emise de pârâta Administrația Finanțelor Publice Râmnicu V., reclamantul a achitat, conform chitanțelor nr._/20.09.2010 și nr._/2010, suma de 7182 lei.
Apreciind că au fost încălcate dispozițiile art.90 paragraful 1 din Tratatul Comunității Europene, că taxa nu are temei legal, reclamantul a solicitat restituirea, însă cererea a fost respinsă prin adresa nr.39/09.02.2012.
Acest refuz al autorității fiscale de a restitui taxa îl îndreptățește pe reclamant să se adreseze instanței de judecată, dispozițiile art.8 alin.1 teza II din Legea nr.554/2004 fiind perfect aplicabile.
Procedura de restituire a sumelor achitate de un contribuabil ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale este reglementată de art.117 alin.1 lit.d din Codul de procedură fiscală, precum și de Ordinul M.F.P. nr.1899/22.12.2004.
Conform textului enunțat, se restituie, la cererea debitorului, sumele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale.
Ca urmare, instanța a analizat dacă taxa de poluare este sau nu datorată.
Potrivit prevederilor art. 90 alin. 1 din Tratatul Comunității Europene (actual art.110) „(1)Nici un stat membru nu aplică direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare. (2) De asemenea, niciun stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producție“.
Prin aceste dispoziții legale se limitează libertatea statelor membre în materie fiscală de a restricționa libera circulație a mărfurilor prin interzicerea taxelor discriminatorii, respectiv discriminarea între produsele importate și cele autohtone, de natură similară.
Scopul acestui articol este acela de a împiedica periclitarea obiectivelor art. 23-25 TCE, respectiv realizarea unei uniuni vamale și a unei piețe unice.
Aceasta nu înseamnă că statele membre trebuie să adopte un anumit regim fiscal, ci impune acestora, ca indiferent de sistemul ales, acesta să se aplice fără discriminare produselor similare importate.
Se recunoaște în mod constant, în jurisprudența comunitară, libertatea statelor membre de a stabili un sistem de taxare diferențiată pentru anumite produse, chiar similare în sensul art.90 alin.1 al TCE, în funcție de criterii obiective. Asemenea diferențieri sunt compatibile cu dreptul comunitar dacă urmăresc obiective compatibile cu exigențele tratatului și ale dreptului derivat și dacă evită orice formă de discriminare, directă sau indirectă, în privința importurilor provenind din state membre, sau de protecție în favoarea produselor naționale concurente (hotărârile Outokumpu, C-213/96 și Nadasdi și N., C-290/05).
Un sistem de impozitare este compatibil cu art.90 TCE dacă este conceput de manieră a exclude în orice ipoteză ca produsele importate să fie taxate la un nivel superior față de produsele naționale și dacă nu are, în nicio situație, efecte discriminatorii (hotărârile Comisia/Luxemburg, C-152/89, Comisia/G., C-375/1995).
Art.90 TCE interzice discriminarea directă, respectiv tratarea inegală a autoturismelor naționale și a celor care provin dintr-un alt stat membru.
Din acest punct de vedere, s-a constatat că dreptul intern nu face vreo deosebire între vehicule nici în funcție de proveniența lor, nici raportat la proprietarii acestor vehicule, raportat la cetățenia sau naționalitatea lor.
Astfel, taxa este datorată independent de cetățenia sau naționalitatea proprietarului vehiculului, de statul membru în care acest vehicul a fost produs și de faptul că vehiculul a fost cumpărat pe piața națională sau importat.
Cu toate acestea, chiar dacă nu sunt întrunite condițiile unei discriminări directe, un impozit intern poate fi indirect discriminatoriu, datorită efectelor sale.
Importanța distincției dintre discriminarea directă și cea indirectă este dată de faptul că prima nu poate fi justificată, în vreme ce a doua poate fi permisă, dacă există o justificare obiectivă.
Pentru a verifica dacă această taxă creează o discriminare indirectă între autovehiculele de ocazie importate și autovehiculele de ocazie similare prezente deja pe teritoriul național, trebuie stabilit în primul rând dacă această taxă este neutră față de concurența dintre vehiculele de ocazie importate și vehiculele de ocazie similare, înmatriculate anterior pe teritoriul național și supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei în cauză.
În ceea ce privește acest aspect al neutralității taxei, Curtea amintește că există o încălcare a dreptului Uniunii atunci când valoarea taxei aplicate unui vehicul de ocazie importat depășește valoarea reziduală a taxei încorporate în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate pe teritoriul național.
În această privință, Curtea a constatat (cauza T. contra României) că reglementarea națională este conformă cu dreptul Uniunii întrucât ia în considerare, la calcularea taxei de înmatriculare, deprecierea vehiculului și asigură astfel că aceasta taxă nu depășește valoarea reziduală încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și au fost supuse acestei taxe cu ocazia înmatriculării lor.
Este necesar însă să fie examinată neutralitatea acestei taxe raportat la vehiculele de ocazie importate și cele care au fost deja înmatriculate pe teritoriul național înainte de . taxei, respectiv la 1 iulie 2008.
Și aceasta întrucât vehiculele de ocazie importate și vehiculele de ocazie care au fost deja înmatriculate pe teritoriul național, fără a fi supuse taxei, trebuie considerate produse similare.
Noțiunea de produse similare a fost interpretată de Curte în cauza 168/78 (Comisia contra Franța), statuând că trebuie considerate produse similare acelea care prezintă, din perspectiva consumatorilor, proprietăți analoage sau care răspund acelorași necesități.
Similar, în cauza T. contra România, s-a stabilit că autovehiculele prezente pe piața unui stat membru sunt „produse naționale“ ale acestuia în sensul art.110 TFUE, iar atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare“ vehiculelor de ocazie importate de același tip, cu aceleași caracteristici și aceeași uzură. Astfel, vehiculele de ocazie cumpărate pe piața statului membru menționat și cele cumpărate, în scopul importării și punerii în circulație în acest stat, în alte state membre, constituie produse concurente“.
Stabilirea faptului că între cele două categorii de produse există un raport de concurență atrage incidența alineatului 2 al art.110 TCE (fost 90), a cărui funcție este de a include orice formă de protecționism fiscal indirect în cazul produselor care se află într-o relație de concurență, chiar parțială, indirectă sau potențială, cu anumite produse din țara de import.
În privința acestui al doilea aspect al neutralității taxei, instanța a constatat că reglementarea română are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri substanțiale a valorii taxei, care ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în nici un fel grevate de o astfel de sarcină fiscală.
În aceste condiții, este de înțeles că dispoziția respectivă are ca efect descurajarea importului și punerii în circulație in România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre.
Ori, chiar dacă dreptul Uniunii nu împiedică statele membre să introducă impozite noi, acesta impune fiecărui stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor si să le stabilească regimul, astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare.
În consecință, instanța a apreciat că dreptul Uniunii se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
Având în vedere cele expuse, constatând incompatibilitatea dreptului național cu dispozițiile art.90 TCE, și față de art.148 din Constituție (autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării, așa încât judecătorul național trebuie să aplice, în caz de conflict între norma națională și norma comunitară, textul din dreptul comunitar), instanța a apreciat că reclamantul este îndreptățit la restituirea integrală a taxei speciale de înmatriculare.
În consecință, instanța a admis acțiunea și a obligat pe pârâta Administrația Finanțelor Publice Râmnicu V. să restituie reclamantului suma de 7182 lei, achitată cu titlul de taxă pentru autoturisme și autovehicule, la care se adaugă dobânzi, conform art.124 din Codul de procedură fiscală raportat la art.70 și art.120 din același act normativ.
În privința cererii de chemare în garanție, instanța a apreciat îndeplinite condițiile de admisibilitate reglementate de dispozițiile art.60 Cod procedură civilă.
Potrivit dispozițiilor art.1 din O.U.G. nr.50/2008, taxa de poluare constituie venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu.
Întrucât suma încasată de pârâta Administrația Financiară Râmnicu V. a fost virată la bugetul F. pentru mediu administrat de Administrația F. pentru Mediu, cererea de chemare în garanție a fost admisă în parte, în sensul că a fost obligată chemata în garanție Administrația F. pentru Mediu să plătească pârâtei Administrația Finanțelor Publice Râmnicu V. numai suma de 7182 lei reprezentând taxă pe poluare, plus dobânda legală prevăzută de art.124 raportat la art.70 și 120 din Codul de procedură fiscală.
În privința cheltuielilor de judecată, în temeiul art.274 Cod procedură civilă a fost obligată doar pârâta Administrația Financiară Râmnicu V. la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, singura având culpă procesuală, între reclamant și chemata în garanție neexistând un raport procesual.
Împotriva sentinței nr.89/11 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul V. – Secția a II-a Civilă a declarat recurs, în termen legal, Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului V., în numele subunității pârâte Administrația Finanțelor Publice Râmnicu V., care a criticat hotărârea atacată pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art.304 pct.9 și art.3041 Cod procedură civilă, după cum urmează:
- cheltuielile de judecată la care a fost obligat organul fiscal sunt nejustificate, în condițiile în care a fost admisă în totalitate cererea de chemare în garanție; pe de altă parte, recurenta a susținut că este nejustificat de mare cuantumul acestor cheltuieli în raport de complexitatea cauzei și de durata judecății;
- pe fondul cauzei, hotărârea pronunțată de tribunal este nelegală și netemeinică sub aspectul determinării incorecte a dispozițiilor din Tratatul Comunității Europene în raport de care se impune a fi stabilită compatibilitatea prevederilor O.U.G. nr.50/2008 pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule cu normele comunitare, invocându-se în acest sens jurisprudența Curții de Luxemburg în cauze pe care recurenta le consideră similare, respectiv cauza Humblot, nr.112/84, Cauza 132/88 și Cauzele conexate C-290/05 și C-333/05. S-a mai arătat că reclamantul a cerut benevol să-i fie calculată taxa pe poluare și că respectiva taxă respectă principiul „poluatorul plătește”.
Recurenta a invocat faptul că O.U.G. nr.50/2008 nu intră în contradicție cu legislația europeană, ea fiind rezultatul negocierilor dintre România și Comisia Europeană.
În ceea ce privește Hotărârea C.J.E. în cauza C-402/09 I. T. împotriva Statului Român, prin care s-au făcut aprecieri privind instituirea de către Statul Român a taxei pe poluare pentru autoturisme second-hand achiziționate din state ale Uniunii Europene, recurenta a susținut că efectele acesteia nu sunt incidente în cauză, întrucât raportul juridic în speța de față s-a născut înainte de pronunțarea de către C.J.E. a Hotărârii C-402/09. Pe de altă parte, potrivit art.46 din CEDO, hotărârile obținute în contradictoriu cu Statul Român sunt obligatorii de la data publicării acestora în Monitorul Oficial al României. În consecință, hotărârea C.J.E. susmenționată nu poate produce efecte retroactiv și nu reglementează raporturile juridice născute anterior, în caz contrar fiind încălcat principiul neretroactivității legii civile române.
Recurenta a mai arătat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art.90 TCE, întrucât taxa pe poluare respectă principiul „poluatorul plătește” și se achită de către toți proprietarii autovehiculelor indiferent de proveniența lor la prima înmatriculare în România.
Recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului V., în numele subunității pârâte Administrația Finanțelor Publice Râmnicu V., a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art.242 alin.2 Cod procedură civilă.
Intimatul-reclamant L. I. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Verificând sentința atacată în raport de criticile formulate în recurs și din ansamblul probelor de la dosar, Curtea constată următoarele:
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Primul motiv de recurs este nefondat, întrucât tribunalul a aplicat corect dispozițiile art.274 alin.1 Cod procedură civilă și nu există temei în cauză pentru a se dispune reducerea onorariului avocațial de 450 lei, care este unul adecvat și justificat în totalitate de activitatea desfășurată de avocat în timpul procesului (redactare și depunere cerere de chemare în judecată, reprezentare reclamant în fața instanței).
În ceea ce privește impunerea cheltuielilor de judecată în sarcina organului fiscal în condițiile în care a fost admisă în tot cererea de chemare în garanție, Curtea constată că organul fiscal a pierdut procesul în calitate de pârât, situație în care, potrivit dispozițiilor art.274 alin.1 Cod procedură civilă, suportă - la cerere - cheltuielile de judecată avansate de partea care a câștigat procesul. Faptul că A.F.M., în calitate de chemată în garanție, a pierdut și ea procesul în raport cu organul fiscal, nu o scutește pe aceasta din urmă de obligația sa procesuală în raport cu reclamantul, având în vedere că A.F.M. nu are calitatea de pârâtă în cauză și nu a pierdut procesul în raport cu reclamantul.
Cel de-al doilea motiv de recurs, care privește fondul cauzei, este nefondat, soluția pronunțată de tribunal fiind legală și temeinică.
Astfel, pentru înmatricularea în România a autoturismelor second-hand, marca Opel, . WOLOTGF_ și respectiv, Volkswagen, . WV2ZZZ70ZSH017226, a fost necesar ca reclamantul să plătească taxa pe poluare instituită de O.U.G. nr.50/2008.
Specificul situației este determinat de invocarea neconcordanței între prevederea internă și cea comunitară, a cărei analiză este recunoscută în jurisprudența Curții Europene de Justiție de la Luxemburg în competența instanței interne, care poate lăsa neaplicată norma internă dacă prin aplicarea teoriei actului clar sau a teoriei actului clarificat, constată că norma comunitară nu permite adoptarea respectivei norme interne.
Or, prin hotărârea din data de 7 aprilie 2011, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că taxa pe poluare instituită prin O.U.G. nr.50/2008, încalcă dispozițiile art.110 din TFUE, în condițiile în care discriminează autovehiculele introduse în țară față de cele aflate deja pe piața națională, care nu au fost supuse taxei pe poluare.
Curtea a reținut că art.110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
Citând jurisprudența din cauzele Comisia/Danemarca, C-47/88, R.., p.I-4509, punctul 9, Brzeziński, punctul 27 și Kalinchev, C-2/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 37, Curtea a reținut (par.34, 35) că articolul 110 TFUE are drept obiectiv asigurarea liberei circulații a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență. Acesta vizează eliminarea oricărei forme de protecție care poate decurge din aplicarea unor impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre. În acest sens, primul paragraf al articolului 110 TFUE interzice fiecărui stat membru să aplice produselor celorlalte state membre impozite interne mai mari decât cele care se aplică produselor naționale similare. Aceste dispoziții ale tratatului vizează garantarea neutralității depline a impozitelor interne față de concurența dintre produsele care se află deja pe piața internă și produsele din import (Hotărârea Comisia/Danemarca, punctele 8 și 9, precum și Hotărârea din 29 aprilie 2004, Weigel, C-387/01, R.., p.I-4981, punctul 66).
Reținând că, chiar dacă nu sunt întrunite condițiile unei discriminări directe, un impozit intern poate fi indirect discriminatoriu din cauza efectelor sale (Hotărârea Nádasdi și Németh, punctul 47), Curtea a arătat că, pentru a verifica dacă o taxă precum cea în cauză în acțiunea principală creează o discriminare indirectă între autovehiculele de ocazie importate și autovehiculele de ocazie similare prezente deja pe teritoriul național, este necesar să se examineze mai întâi dacă această taxă este neutră față de concurența dintre vehiculele de ocazie importate și vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și au fost supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei prevăzute de O.U.G. nr.50/2008.
Examinând neutralitatea aceleiași taxe între vehiculele de ocazie importate și vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate pe teritoriul național anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr.50/2008, Curtea a reținut că reglementarea în discuție are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30% din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în nici un fel grevate de o astfel de sarcină fiscală.
Totodată, s-a reținut că nu se poate contesta că O.U.G. nr.50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre (Paragraful 58 al hotărârii).
Argumentele instanței europene care au determinat concluzia Curții, deși raportate la forma inițială a O.U.G. nr.50/2008, anterioară datei de 14 decembrie 2008, nu țin de criteriile folosite de legiuitorul român pentru determinarea taxei pe poluare, pe care le declară corespunzătoare și conforme dreptului comunitar (Paragraf 47 din cauza 402/09), ci de efectul descurajant al unei asemenea taxe, în sine, pentru importul autovehiculelor de ocazie.
Ca atare, independent de criteriile de determinare, de cuantumul taxei și de scopul pentru care o asemenea taxă a fost instituită, Curtea a considerat că o asemenea taxă are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fiind contrarie art.110 TFUE.
Curtea a reținut că, potrivit unei jurisprudențe constante, interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre favorizând produsele naționale (Hotărârea din 3 martie 1988, Bergandi, 252/86, R.., p.1343, punctul 25, Hotărârea din 7 decembrie 1995, Ayuntamiento de Ceuta, C-45/94, R.., p.I-4385, punctul 29, precum și Hotărârea din 8 noiembrie 2007, Stadtgemeinde Frohnleiten și Gemeindebetriebe Frohnleiten, C-221/06, Rep., p.I-9643, punctul 40).
Astfel, articolul 110 TFUE ar fi golit de sensul și de obiectivul său dacă statelor membre le-ar fi permis să instituie noi taxe care au ca obiect sau ca efect descurajarea vânzării de produse importate în favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piața națională și introduse pe această piață înainte de . taxelor menționate. O astfel de situație ar permite statelor membre să eludeze, prin instituirea unor impozite interne al căror regim este stabilit, astfel încât să aibă efectul descris mai sus, interdicțiile prevăzute la articolele 28 TFUE, 30 TFUE și 34 TFUE.
Or, constatând că taxa pe poluare are efect descurajant pentru importul autoturismelor provenite din alte state membre ale Uniunii Europene, fiind contrară dispozițiilor art.110 TFUE, rezultă că taxa percepută în cauza de față, achitată de către reclamant, este stabilită în temeiul unei dispoziții contrare normei comunitare.
Este nefondată susținerea recurentei în sensul că cele dispuse de către Curtea de la Luxemburg în cauza T. sunt inaplicabile prezentei cauze, întrucât ar retroactiva.
Pe de o parte, Curtea constată că textul invocat de către recurentă, respectiv art.46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este inaplicabil prezentului recurs, dat fiind că el vizează efectele hotărârilor pronunțate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, iar nu efectele hotărârilor pronunțate de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene.
Mai mult, în conformitate cu o jurisprudență constantă, interpretarea unei norme a dreptului Uniunii dată de Curte în exercitarea competenței pe care i-o conferă articolului 267 TFUE lămurește și precizează semnificația și domeniul de aplicare al acestei norme, astfel cum trebuie sau cum ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la .. Rezultă că norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată raporturilor juridice născute și constituite înainte de hotărârea asupra cererii de interpretare, dacă sunt reunite și condițiile care permit supunerea litigiului privind aplicarea normei respective instanțelor competente (a se vedea în special Hotărârea din 2 februarie 1988, Blaizot și alții, 24/86, R.., p.379, punctul 27, Hotărârea din 10 ianuarie 2007, Skov și Bilka, C-402/03, Rep., p.I-199, punctul 50, precum și Hotărârea din 18 ianuarie 2007, Brzeziński, C-313/05, Rep., p.I-513, punctul 55; Cauza C-263/10, N. împotriva Direcției Generale a Finanțelor Publice Gorj ș.a., punctul 32)
Pe de altă parte, în Cauza C-263/10, N. împotriva Direcției Generale a Finanțelor Publice Gorj ș.a., Curtea de la Luxemburg s-a pronunțat expres cu privire la limitarea în timp a efectelor hotărârilor sale privind taxa de poluare în cauzele împotriva României.
Curtea a arătat că, numai în mod excepțional, în aplicarea principiului general al securității juridice, inerent ordinii juridice a Uniunii, poate să fie determinată să limiteze posibilitatea de a se invoca o dispoziție pe care a interpretat-o. Pentru a putea impune o astfel de limitare, este necesară întrunirea a două criterii esențiale, și anume buna-credință a celor interesați și riscul unor perturbări grave (Hotărârea Skov și Bilka, citată anterior, punctul 51, precum și Hotărârea din 3 iunie 2010, Kalinchev, C-2/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 50).
Instanța europeană a reamintit că, în ceea ce privește riscul unor perturbări grave, trebuie amintit că existența unor consecințe financiare care ar rezulta pentru un stat membru dintr-o hotărâre preliminară nu justifică, prin ea însăși, limitarea în timp a efectelor acestei hotărâri (Hotărârea din 20 septembrie 2001, Grzelczyk, C-184/99, R.., p.I-6193, punctul 52, Hotărârea din 15 martie 2005, Bidar, C-209/03, R.., p.I-2119, punctul 68, și Hotărârea Brzeziński, citată anterior, punctul 58). Statului membru care solicită o astfel de limitare îi revine obligația de a prezenta în fața Curții date cifrice care să stabilească riscul unor repercusiuni economice grave (Hotărârile Brzeziński, punctele 59 și 60, și Kalinchev, punctele 54 și 55, citate anterior).
Curtea a reținut că, în ceea ce privește repercusiunile economice care pot decurge dintr-o hotărâre prin care Curtea declară că articolul 110 TFUE se opune unui regim de impozitare precum cel instituit prin O.U.G. nr.50/2008, guvernul român s-a limitat în esență la menționarea numărului mare de cereri de rambursare a taxei percepute, care s-ar ridica la aproximativ 40.000, și să facă referire la criza economică de care este afectată România.
În consecință, s-a apreciat că, în lipsa unor date cifre mai precise care să permită să se concluzioneze că economia românească riscă să fie serios afectată de repercusiunile prezentei hotărâri, condiția privind existența unor perturbări grave nu poate fi considerată stabilită și că, în aceste condiții, nu este necesar să se verifice îndeplinirea criteriului privind buna-credință a celor interesați.
Față de concluzia Curții de la Luxemburg în sensul că nu este necesar să fie limitate în timp efectele hotărârii T., rezultă că este nefondată critica din recurs referitoare la neretroactivitatea acestei cauze.
Pentru toate aceste considerente, în baza art.312 Cod procedură civilă urmează a fi respins ca nefondat recursul promovat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului V., în numele subunității pârâte Administrația Finanțelor Publice Râmnicu V., împotriva sentinței nr.89/11 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul V. – Secția a II-a Civilă.
În baza dispozițiilor art.274 Cod procedură civilă, Curtea va obliga pe recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului V., în numele subunității pârâte Administrația Finanțelor Publice Râmnicu V., să plătească intimatului-reclamant L. I. suma de 300 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI V., cu sediul în Râmnicu V., ., nr.17, județ V., în numele subunității pârâte ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE RÂMNICU V., împotriva sentinței nr.89 din 11 ianuarie 2013, pronunțată de Tribunalul V. – Secția a II-a Civilă, în dosarul nr._, intimați fiind reclamantul L. I., cu domiciliul în comuna Dănicei, . și pârâta ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr.294, corp A, sector 6.
Obligă pe recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului V., în numele subunității pârâte Administrația Finanțelor Publice Râmnicu V., să plătească intimatului-reclamant L. I. suma de 300 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 04 septembrie 2013, la Curtea de Apel Pitești – Secția a II-a Civilă, de C. Administrativ și Fiscal.
Președinte, C. G. N. | Judecător, S. U. | Judecător, D. R. |
Grefier, F. I.-G. |
Red.D.R.
Tehnored.V.S.
Ex.2/16.09.2013.
Jud.fond: D.V..
| ← Obligaţia de a face. Decizia nr. 1020/2013. Curtea de Apel... | Pretentii. Decizia nr. 3480/2013. Curtea de Apel PITEŞTI → |
|---|
