Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 138/2016. Curtea de Apel PLOIEŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 138/2016 pronunțată de Curtea de Apel PLOIEŞTI la data de 27-01-2016 în dosarul nr. 138/2016
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA NR. 138
Ședința publică din data de 27 ianuarie 2016
Președinte- N. T.
Judecători - E. C. D.
- T. A. R.
Grefier- M. V. M.
Pe rol fiind soluționarea contestației în anulare formulată de contestatoarea C. M., domiciliată în Câmpina, .. 142, județul Prahova, privind decizia nr. 2404 din data de 30 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești - Secția a II-a Civilă, de C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._ 13, în contradictoriu cu intimata în contestație Casa de Asigurări de Sănătate a Județului Prahova, cu sediul în Ploiești, ., județul Prahova.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns contestatoarea C. M., prin apărător avocat T. I., în baza împuternicirii avocațiale nr._/26.01.2016, pe care o depune la dosar și intimata în contestație Casa de Asigurări de Sănătate a Județului Prahova, reprezentată prin consilier juridic C. T., în baza delegației nr. 1464/ 26.01.2016, pe care o depune la dosar.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, învederându-se instanței că prezenta contestație în anulare se află la primul termen de judecată, este motivată, netimbrată, după care,
Avocat T. I., în calitate de apărător ales al contestatoarei C. M., depune la dosar taxă judiciară de timbru în cuantum de 100 lei achitată cu chitanța seria_/2016 nr._/27.01.2016, cu precizarea că în lipsa cărții de identitate a contestatoarei acesta a fost achitată pe numele său.
Instanța ia act că s-a depus la dosar taxă judiciară de timbru în cuantum de 100 lei și având în vedere că nu mai sunt alte cereri de formulat, excepții de invocat și analizat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri asupra prezentei contestații în anulare.
Având cuvântul, avocat T. I., în calitate de apărător ales al contestatoarei, solicită admiterea contestației în anulare, anularea hotărârii civile atacate ca fiind netemeinică și nelegală și reluarea judecății în vederea pronunțării unei hotărâri noi neviciate.
Precizează că prezenta contestație a fost formulată în temeiul art. 503 alin. 2 pct. 2 și 3 Cod procedură civilă, respectiv s-a apreciat că recursul a fost admis fără ca instanța de recurs să cerceteze motivele de casare invocate de recurentă.
Astfel, arată că au fost dezvoltate pe larg în cadrul contestației în anulare aspectele considerate ca fiind cele care au condus la promovarea prezentei contestații, apreciindu-se că instanța de recurs s-a pronunțat asupra unor motive în legătură cu care nu a fost investită nici de către recurentă și nici dezvoltate sau ridicate de către intimată prin întâmpinare, că aceste aspecte nu au fost puse în discuția părților, motiv pentru care consideră că sunt aplicabile dispozițiile invocate și solicită admiterea contestației în anulare. Fără cheltuieli de judecată.
Consilier juridic C. T., în calitate de reprezentant al intimatei în contestație Casa de Asigurări de Sănătate a Județului Prahova, depune la dosar concluzii scrise și solicită respingerea contestației în anulare ca fiind în mod evident neîntemeiată și nefondată.
Consideră că instanța de recurs a procedat în mod corect, că a analizat cauza dedusă judecății sub toate aspectele, ajungând la concluzia că intimata, contestatoarea din prezenta cauză trebuie să plătească contribuția la asigurări sociale de sănătate chiar dacă a invocat tot felul de motive așa-zis legale pentru care nu ar trebui să plătească această contribuție. Prin decizia pronunțată, instanța de recurs a stabilit în mod corect că, chiar dacă intimata reclamantă nu a avut contract de asigurare încheiat cu Casa de Asigurări de Sănătate acesta trebuie să plătească contribuția la sănătate, acesta fiind unul dintre motivele contestației în anulare.
La interpelarea instanței, precizează că din punctul de vedere al intimatei, instanța de recurs a cercetat tot ce a fost invocat ca și motive de casare, astfel că prezenta contestație nu se încadrează în temeiul legal invocat în preambulul acestei cereri, precum și faptul că instanța de recurs a concluzionat că Decizia 835/08.02.2012 pronunțată de Curtea de Apel București nu poate fi aplicată prezentei spețe atât timp cât la momentul emiterii deciziei de impunere emisă de Casa de Asigurări de Sănătate această decizie nu fusese publicată în Monitorul Oficial.
Din aceste motive, și din motivele expuse pe larg în concluziile scrise depuse la dosar, solicită respingerea contestației în anulare ca fiind nefondată. Fără cheltuieli de judecată.
Curtea declară închise dezbaterile și rămâne în pronunțare asupra prezentei cauze.
CURTEA
Deliberând asupra contestației în anulare de față, reține următoarele,
Prin decizia nr. 2404 pronunțată în data de 30 septembrie 2015, Curtea de Apel Ploiești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis recursul formulat de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate Prahova, împotriva sentinței nr. 4002 din 4 decembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Prahova - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimata reclamantă C. M. și a casat în tot sentința recurată, în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că potrivit art.208 alin.1 și 3 din Legea nr.95/2006, asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de finanțare a ocrotirii sănătății populației, sunt obligatorii și funcționează ca un sistem unitar, iar obiectivele sistemului de asigurări sociale de sănătate se realizează inclusiv pe baza principiului participării obligatorii la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate pentru formarea Fondului Național Unic de A. Sociale de Sănătate.
La rândul său art. 211 alin. 1 și 2 din aceeași lege prevede că „sunt asigurați, potrivit prezentei legi, toți cetățenii români cu domiciliul în țară, în condițiile prezentei legi. În această calitate, persoana în cauză încheie un contract de asigurare cu casele de asigurări de sănătate, direct sau prin angajator al cărui model se stabilește prin ordin al președintelui C.N.A.S. cu avizul consiliului de administrație. Calitatea de asigurat și drepturile de asigurare încetează odată cu pierderea dreptului de domiciliu sau de ședere în România”.
Din interpretarea acestor prevederi, rezultă cu evidență că legiuitorul a instituit ca regulă asigurarea obligatorie pentru fiecare român cu domiciliul în țară.
Asigurarea atrage plata unei contribuții cu anumite excepții stricte prevăzute de art. 213, nefiind permis persoanelor vizate de lege să opteze între a plăti sau nu contribuția sub pretextul că nu au încheiat un contrat cu casa de asigurări.
Încheierea respectivului contract este o obligație derivată din obligativitatea asigurării, iar după încheierea contractului și în temeiul acestuia decurg obligațiile părților, așa cum și le-au asumat, în limitele prescripțiilor legale, inclusiv obligația prevăzută de art. 215 alin. 3 pentru persoanele fizice care realizează venituri din activități independente, cum sunt avocații, și care constă în depunerea obligatorie la casele de asigurări de sănătate cu care au încheiat contractul de asigurare a declarațiilor privind obligațiile față de fond.
Conform art. 257 alin. 1 și 2 și art. 259 din Legea nr. 95/2006 persoana asigurată are obligația plății unei contribuții bănești lunare pentru asigurările de sănătate, iar în cazul persoanelor ce desfășoară activități independente, care se supun impozitului pe venit, contribuția se plătește trimestrial sub forma unei cote ce se aplică asupra veniturilor impozabile realizate de aceștia. Pentru aceștia obligația virării contribuției de asigurări sociale de sănătate revine asiguraților.
Potrivit art. 220 din Legea nr. 95/2006, persoanele care nu fac dovada că sunt asigurate (potrivit art. 212 alin. 1 documentele prin care se atestă calitatea de asigurat sunt, după caz, adeverința de asigurat sau carnetul de asigurat eliberate prin grija casei de asigurare la care este înscris asiguratul), beneficiază de servicii medicale numai în cazul urgențelor medico-chirurgicale și al bolilor cu potențial edemo-epidemic și cele prevăzute în Programul național de imunizări, monitorizarea evoluției sarcinii și al lehuziei, servicii de planificare familială în condițiile art. 223 în cadrul unui pachet minimal de servicii medicale stabilit prin contractul cadru.
Aceasta însă, nu înseamnă că persoanele respective nu au obligația plății contribuției legale către F.N.U.A.S.S. Dimpotrivă, reducerea serviciilor medicale de care beneficiază aceste persoane este doar consecința neplății contribuției și/sau a nedovedirii calității de asigurat.
Mai mult, un argument în plus al obligativității asigurării îl constituie și acela că potrivit art. 305 din Legea nr. 95/2006 constituie contravenție refuzul de a pune la dispoziția organelor de control ale A.N.A.F. și ale caselor de asigurări a documentelor justificative și a actelor de evidență necesare în vederea stabilirii obligațiilor la fond.
Prin urmare, chiar dacă nu se încheie contract de asigurare, o persoană obligată să se asigure în temeiul Legii nr. 95/2006 păstrează obligația de a se asigura și de a achita contribuția legală, întrucât acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă.
Prin urmare, în mod greșit tribunalul a reținut argumentele invocate de reclamantă, în sensul că aceasta nu datorează contribuțiile la fondul asigurărilor de sănătate. Astfel, la data când a fost emis actul administrativ ce se contestă legiuitorul nu condiționa plata acestora de încheierea contractului de asigurare, calitatea de asigurat fiind recunoscută tuturor persoanelor cu cetățenia română care au domiciliul în România.
Curtea a constatat că nu poate fi primită susținerea bazată pe aplicabilitatea sentinței civile nr. 835/08.02.2012 a Curții de Apel București, respectiv a motivului referitor la lipsa calității de organ fiscal a CAS Prahova în emiterea deciziilor de impunere, deoarece data intrării în vigoare a Deciziei nr.835/2012 a Curții de Apel București este data publicării in Monitorul Oficial, respectiv 4 aprilie 2014, iar Decizia de impunere nr._ a fost emisă de CAS Prahova la data de 26.11.2012, deci anterior publicării hotărârii judecătorești în Monitorul Oficial.
Concluzionând, prin urmare, în sensul că intimata-reclamantă avea obligația de a plăti contribuțiile pentru asigurările de sănătate, chiar dacă nu a încheiat contract de asigurare, neplata acestora la scadență determinând și curgerea accesoriilor (dobânzi și penalități de întârziere), în baza art. 496 alin. 2 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul, a casat în tot sentința recurată, în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești - Secția a II-a Civilă, de C. Administrativ și Fiscal la data de 20 noiembrie 2015 sub numărul_, contestatoarea C. M., în temeiul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 Cod procedură civilă, formulează contestație în anulare împotriva hotărârii nr. 2404/2015 pronunțată în data de 30.09.2015 în dosarul_ 13 de către Curtea de Apel Ploiești, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, solicitând admiterea contestației în anulare, anularea hotărârii civile atacate ca netemeinică și nelegală și reluarea judecații în vederea pronunțării unei noi hotărâri, neviciate.
În fapt, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr._ 13 a solicitat anularea Deciziei de impunere nr._ prin care s-a stabilit o contribuție CNASS de plată, aferentă anului 2007, în cuantum de 105.510 lei, compusă din debit principal în sumă de 47.911 lei, majorări de întârziere/ dobânzi în suma de 50.267 lei și penalități de întârziere în sumă de 7.332 lei, fiind determinate raportat la „Venit bază de calcul” în cuantum de 737.096 lei.
Instanța de fond, prin sentința nr. 4002 pronunțată în ședința publică din data de 04.12.2014, a admis acțiunea formulată și a dispus anularea Deciziei de impunere nr._/26.11.2012 emisă de Casa de Asigurări de Sănătate a Județului Prahova.
În considerente, instanța de fond a reținut că prin „sentința civilă nr. 835/08.02.2012 pronunțată de Curtea de Apel București, au fost anulate în parte dispozițiile art. 35 alin. (1) din Ordinul nr. 617/2007 emis de președintele CNAS în privința posibilității organului competent al CNAS de a emite decizii de impunere”.
Motivul admiterii cererii de chemare în judecată reținut în considerente de către instanța de fond privește necompetența CNASS de a stabili obligațiile fiscale principale și accesorii către Fondul N. Unic de A. Sociale de Sănătate, raportat la emiterea deciziei de impunere ulterior anularii parțiale a Ordinului nr.617/2007 de către CNASS.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs Casa de Asigurări de Sănătate a Județului Prahova, invocând ca și motive de recurs:
1) Legalitatea emiterii de către CNAS a deciziei de impunere nr._/26.11.2012 raportat la dispozițiile art. 257 alin. (2) lit. b) și art. 261 alin. (4) din Legea nr. 95/2006 coroborate cu prevederile art. 85 alin. (1) lit. b) și art. 119, 120 și 1201 din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală și îndeplinirea condițiilor art. 43 alin. (2) din Codul de procedură fiscală referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească actul administrativ fiscal.
2) Aplicabilitatea sentinței civile nr. 835/08.02.2012 a Curții de Apel București, publicata în Monitorul Oficial Partea a I-a nr. 243/04.04.2015 rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 6192/17.09.2013, invocată de instanța de fond ca motiv de admitere a acțiunii și de anulare a deciziilor contestate.
Prin recursul formulat, CNAS a criticat sentința instanței de fond, arătând în esență că soluția dată ar fi nefondată în raport de necompetența CNAS de a emite decizii de impunere prin care se stabilesc contribuții de asigurări sociale de sănătate de plată.
Pentru a se demonstra competența CNAS au fost invocate dispozițiile Codului de procedură fiscală, deși acestea nu sunt organe fiscale, afirmându-se că dispozițiile art. 35 ale Ordinului nr. 617/2007 al Președintelui CNAS (anulat) nu au caracter nelegal și s-a arătat că dispozițiile sentinței civile nr. 835/08.02.2012 a Curții de Apel București, publicată în Monitorul Oficial Partea a I-a nr. 243/04.04.2015 nu sunt aplicabile în cauză, deoarece erau necunoscute la data emiterii deciziei de impunere.
Curtea de Apel Ploiești, Secția a II-a Civilă, de C. Administrativ și Fiscal, prin hotărârea nr. 1300/2015 pronunțată în data de 29.04.2015 în dosarul_ 13 a admis recursul declarat de CNAS.
În acest sens, critică hotărârea judecătorească atacată (hotărârea nr.2404/ 2015 pronunțată în data de 30.09.2015) în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 Cod procedură civilă întrucât consideră că „recursul a fost admis fără ca instanța de recurs să cerceteze motivele de casare invocate de recurentă”.
Apreciază că instanța de recurs a admis recursul declarat de CNAS, fără să analizeze sub niciun aspect motivele de recurs raportat soluția instanței de fond cu privire la necompetența CNAS de a stabili obligațiile fiscale principale și accesorii către Fondul N. Unic de A. Sociale de Sănătate, susținută și de incidența și efectele hotărârii judecătorești reprezentată de sentința civilă nr. 835/08.02.2012 a Curții de Apel București, prin care au fost anulate în parte dispozițiile art. 35 alin. (1) din ordinul Președintelui C.N.A.S. nr. 617/2007 în privința posibilității organului competent al CAS de a emite decizii de impunere, precum și de Decizia nr. 10 din 11 mai 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 458 din 25 iunie 2015, omițând astfel a se pronunța asupra motivelor de casare cu care a fost investită.
În fapt, prin cererea de recurs instanța a fost investită cu analizarea motivului de nelegalitate al hotărârii nr. 2404/2015 pronunțată în data de 30.09.2015 raportat la necompetența C.N.A.S. de a stabili obligațiile fiscale principale și accesorii către Fondul N. Unic de A. Sociale de Sănătate.
Deși, recursul a fost admis, motivele de casare nu au fost analizate de către instanța de recurs, acesta analizând în considerente motive ce nu se regăsesc în cererea de recurs formulată de CNASS și nici nu au fost antamate prin întâmpinare.
Nemotivarea hotărârii este echivalentă cu nerespectarea prevederilor art.6 paragraful 1 din Convenția europeană drepturilor omului și cu recercetarea fondului cauzei, făcând imposibil controlul judiciar.
Motivele analizate de instanța de recurs privesc dispozițiile legale care reglementează obligația de a plăti contribuția la FNUASS în temeiul O.U.G. nr. 95/2002, persoanele care au calitatea de asigurați, obligația de a încheia contracte cu casele de sănătate, obligația de a plăti o contribuție bănească lunară pentru asigurări de sănătate, aspecte care nu au incidență asupra necompetenței C.N.A.S. de a stabili obligațiile fiscale principale și accesorii către Fondul N. Unic de A. Sociale de Sănătate ce formează obiectul cererii de recurs. Mai mult, aspectele analizate de către instanța de recurs nu au făcut obiectul nici investiția instanței de fond și nici nu au fost analizate de către instanța de fond, cum greșit a reținut în concluzii instanța de recurs.
Astfel, apreciază că instanța de recurs a încălcat principiul disponibilității prevăzut de art. 9 alin. (2) din Codul de procedură civilă, conform căruia obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar în condițiile art. 22 alin. (6), judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele cu care a fost investit.
În cazul în speță, prin motivele de recurs trebuie să se înțeleagă numai motivele de casare care au fixat cadrul litigiului, au determinat limitele acestuia și au stabilit obiectul pricinii deduse judecații, iar prin pronunțarea asupra lor, instanța de recurs pune capăt litigiului statuând prin admiterea sau respingerea recursului.
Or, în cauză, instanța de recurs s-a pronunțat asupra unor motive care nu au fost invocate nici pe fondul cauzei și nici prin motivele de casare, fiind evidentă inadvertența între ceea ce s-a cerut și ceea ce instanța a analizat.
Consideră motivele care au fundamentat încheierea atacată ca fiind străine de natura pricinii, analiza instanței de recurs cuprinzând date și constatări care nu au nici o legătură cu cauza dedusă judecății.
Chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului (vezi cauza Achina împotriva României, cauza G. împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îi are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia”. (Decizia nr.109/C/08.02.2012 a Curții de Apel Oradea - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.)
Mai mult, instanța de recurs a omis să cerceteze motivele de casare, și nici nu a pus în discuția părților propriile motivele analizate din oficiu care au condus la admiterea recursului.
Principiul contradictorialități, reglementat de art. 14 C.proc.civ., este un principiu de bază al dreptului civil, potrivit căruia judecătorul este în drept să le ceară părților, ca în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, să prezinte explicații, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept.
Soluției dată în recurs, în raport cu motivele din oficiu ale instanței de recurs, care nu privesc excepții procesuale sau motive de ordine publică, ori situații în care instanța este obligată să se pronunțe din oficiu asupra unor aspecte, fără a fi pus în dezbaterea părților și fără a se da posibilitatea fiecărei părți să-și exprime punctul de vedere asupra chestiunilor de fapt sau de drept invocate de instanță din oficiu, în scopul aflării adevărului și pronunțării unei hotărâri legale și temeinice, atrage nulitatea hotărârii.
Mai mult, pentru ca părțile să poată, în mod real, iar nu numai formal să pună concluzii asupra aspectelor invocate de instanță din oficiu, acesta din urmă trebuie să argumenteze, să motiveze probleme puse în dezbatere din proprie inițiativă.
Din art. 14 alin. (5) C.proc.civ. rezultă că dreptul părților de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu, potrivit alin. (4), îi corespunde obligația corelativă a instanței de a pune în discuție toate aceste aspecte.
În ceea ce privește incidența sentinței civile nr. 835/08.02.2012 a Curții de Apel București asupra competenței organelor CNAS de a stabili obligații fiscale, precizează că anterior termenului de judecată din data de 30.09.2015, stabilit în dosar a avut ca obiect recursul, a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 458 din 25 iunie 2015 Decizia nr. 10 din 11 mai 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
În vederea pronunțării unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte, instanța de trimitere a avut în vedere dispozițiile art. 23 din Legea nr. 554/2004 în raport cu prevederile incidente fondului cauzei, respectiv prevederile art. 35 alin. (1) din Normele metodologice aprobate prin ordinul Președintelui CNAS nr. 617/2007, anulate parțial prin sentința civilă nr. 835 din 8 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București.
Problema de drept supusă dezlegării a vizat interpretarea dispozițiilor art.23 din Legea nr.554/2004, din perspectiva întinderii efectelor pe care le generează publicarea hotărârii judecătorești de anulare a unei prevederi normative numai în privința actelor administrative individuale emise ulterior publicării sau și celor emise anterior și contestate, în curs de soluționare.
Înalta Curte de Casație și Justiție a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel C. - Secția contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 11 decembrie 2014, pronunțată în dosarul nr.7._, și a stabilit că, „dispozițiile art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul că hotărârea judecătorească irevocabilă/definitivă prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ produce efecte și în privința actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia care, la data publicării hotărârii judecătorești de anulare, sunt contestate în cauze aflate în curs de soluționare pe rolul instanțelor judecătorești”.
Raportat la cele stabilite de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr.10/2015, solicită să se constate că la data publicării în Monitorul Oficial Partea a I-a a sentinței civile nr. 835 din 8 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, Decizia de impunere nr._ prin care s-a stabilit o contribuție CNASS de plată, aferentă anului 2007 era contestată și aflată în curs de soluționare în dosarul nr._ 13 aflat pe rolul Tribunalul Prahova, însă anterior pronunțării sentinței nr. 4002/ 04.12.2014 în dosarul_ 13 de către Tribunalul Prahova, Secția a II-a - Civilă, de C. Administrativ și Fiscal.
În motivarea Deciziei nr. 10/2015 s-a arătat explicit că, în ce privește sintagma „au putere numai pentru viitor”, aceasta trebuie interpretată în sensul că nulitatea actului administrativ cu caracter normativ, pronunțată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, nu produce efectele firești retroactive, ci doar ex nunc, pentru viitor, începând cu momentul aducerii sale la cunoștință prin publicarea în Monitorul Oficial al României Partea I, iar pentru autoritatea emitentă începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de anulare, deoarece fiind parte în procesul în care s-a pronunțat hotărârea prin care a fost anulat un act administrativ-normativ, autoritatea emitentă nu se putea prevala de nepublicarea hotărârii în Monitorul Oficial, ca argument în justificarea refuzului de rezolvare a unei cereri.
Deși Decizia nr. 10/2015 a ICCJ a fost prezentată instanței de recurs, astfel cum s-a reținut chiar în practicaua hotărârii nr. 2404/2015 a Curții de Apel Ploiești aceasta nu a fost analizată și nici nu a fost avută în vedere în analizarea motivelor de casare.
Învederează că obiectul pronunțării Deciziei Înaltei Curți este tocmai acela al unificării practicii în materie, iar după data de 25 iunie 2015, când Înalta Curte a dat dezlegare acestei chestiuni de drept, raportat la art. 521 alin. (3) C.proc.civ. acesta este obligatorie pentru celelalte instanțe, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, în concluzie și pentru Curtea de Apel Ploiești.
În ceea ce privește competența CNAS de a stabili obligații fiscale, reiterează încă odată că, deși emiterea deciziei de impunere CAS Prahova a avut în vedere în primul rând prevederile art. 216 cât și prevederile art. 261 alin. (4) din Legea nr. 95/2006, dispozițiile legale invocate reglementează competența organelor CNAS de a aplica măsuri de executare silită pentru încasarea sumelor datorate și a majorărilor de întârziere în condițiile Ordonanței Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările și completările ulterioare, iar nu și competența de a stabili obligații fiscale, procedură reglementată distinct la nivelul Codului de procedură fiscală, atât la nivel de titluri și capitole, cât și la nivel de proceduri.
Mai mult, la nivelul Legii nr. 95/2006 nu se regăsesc dispoziții speciale ori derogatorii de la legislația cadru în materie, prin care să se reglementeze competența organelor Casei Naționale de A. de Sănătate de a emite titluri de creanță/decizii de impunere, ori să fie asimilate organelor fiscale.
În cazul în speță, menționează că publicarea în Monitorul Oficial a hotărârii judecătorești de anulare a normei administrative, într-adevăr deși ulterioară situației juridice de fapt deduse judecății în litigiul de fond, însă anterioară definitivării situației juridice a actului administrativ individual, emis în temeiul normei administrative anulate, prin epuizarea tuturor căilor de atac, este de natură să vină în sprijinul criticilor de nelegalitate invocate atât pe fondul cauzei cât și în calea de recurs.
Mai mult, norma legală cuprinsă în art. 216 și art. 261 alin. (4) din Legea nr. 95/2006 trimite în mod explicit la dispozițiile execuționale ale CNAS și ale caselor județene de asigurări de sănătate, astfel organele CNAS cu bună știință au ignorat dispozițiile art. 136 Cod procedură fiscală, care reglementează abilitatea organelor fiscale care administrează creanțe fiscale să ducă la îndeplinire măsuri asigurătorii și să efectueze procedura de executare silită, iar nu abilitatea oricărui organ care aplică măsuri de executare silită să aibă abilitatea de a fi organ fiscal, în sensul emiterii titlurilor de creanță.
S-a făcut confuzie și între cele două acte administrative emise în temeiul Codului de procedură fiscală, astfel decizia de impunere reprezentând titlu de creanță este reglementată în cuprinsul art.86, iar titlul executoriu este reglementat de art.141.
Or, obiectul cauzei în speță privește chiar un titlul de creanță prin care a fost stabilită obligația de plată a contestatoarei de către CNAS Ploiești și nicidecum titlul executoriu în temeiul căruia CNAS aplica măsurile de executare silită.
De asemenea, menționează că promovarea unui cereri în instanță împotriva unui titlu executoriu, în temeiul Legii nr. 554/2004, este și inadmisibilă acesta putând fi promovată în condițiile art. 172 Cod procedură fiscală coroborat cu dispozițiile Cap. IV din Legea nr. 134/2010 Cod procedură civilă și nu în condițiile art. 205 din Cod procedură fiscală coroborat cu art.7 din Legea 554/2004.
Mai mult, CNAS a recunoscut chiar prin motivele de casare faptul că odată cu . O.U.G. nr. 125/2011, respectiv 30 decembrie 2011, data publicării în Monitorul Oficial Partea a I-a nr. 938, acesta avea cunoștință de faptul că începând cu data de data de 1 iulie 2012, CNAS a pierdut și competența de a mai aplica măsuri de executare silită pentru stingerea contribuției pentru asigurările sociale de sănătate, competență care a revenit după această dată Agenției Naționale de Administrare Fiscală.
În consecință, la data emiterii Deciziei de impunere nr._ din 26.11.2012, CNAS își pierduse competența de a aplica măsurile de executare silită prevăzute de art. 261 alin. (4) din OUG nr. 95/2006 în favoarea ANAF, astfel că nu se putea reține că la data emiterii deciziei de impunere aceasta mai deținea vreo competență în administrare acestora, ori în aplicarea dispozițiilor Codului de procedură fiscală raportat la aceste contribuții.
În drept, și-a întemeiat contestația în anulare pe dispozițiile art. 503-508 Cod procedură civilă.
Pentru aceste considerente, solicită admiterea contestației în anulare, anularea hotărârii civile atacate ca netemeinică și nelegală și reluarea judecații în vederea pronunțării unei hotărâri noi, neviciate.
Analizând contestația în anulare prin prisma criticilor formulate, a probelor administrate, a actelor normative ce au incidență în cauză, Curtea reține următoarele:
Motivele invocate în cuprinsul contestației în anulare nu se încadrează în motivele prevăzute expres și limitativ de Codul de procedură civilă, fiind vorba de fapt de motive de recurs la o decizie pronunțată de Curtea de Apel Ploiești.
Temeiul de drept invocat de contestatoare este art. 503 alin. 2 pct. 2 și 3 din Codul de procedură civilă, unde se arată faptul că hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale sau când instanța de recurs respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul din motivele de casare invocate de recurent în termen.
Se poate observa că decizia nr. 2404 din 30 septembrie 2015 nu cuprinde vreo eroare materială sau vreo omisiune, mai ales că a fost admis recursul părții adverse și nicidecum al contestatoarei care ar fi avut interesul legitim să invoce că instanța de recurs a omis să cerceteze vreunul din motivele de casare invocate de către recurentul respectiv.
Cert este faptul că în cauză contestatoarea nu a fost recurentă, iar cele învederate de aceasta în cuprinsul contestației în anulare nu dovedesc o eroare sau greșeală materială făcută de instanța de recurs în pronunțarea deciziei nr. 2404 din 30 septembrie 2015.
Instanța de recurs a reținut în mod corect de ce sentința civilă nr. 835 din 8 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București și publicată în Monitorul Oficial la data de 4 aprilie 2014 nu poate constitui motiv de anulare pentru actele administrative emise în cursul anului 2012, în cauză fiind vorba de decizia de impunere contestată.
Astfel, conform art. 23 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ se instituie obligarea publicării hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ și care sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Întrucât motivele invocate de către contestatoare nu se încadrează în motivele procesuale ale contestației în anulare urmează a se respinge contestația în anulare ținând seama de dispozițiile art. 509-511 C.proc.civ.
Având în vedere principiul disponibilității, care guvernează procesul civil instanța va lua act că părțile nu solicită cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca fiind nefondată contestația în anulare formulată de contestatoarea C. M., domiciliată în Câmpina, .. 142, județul Prahova, privind decizia nr. 2404 din data de 30 septembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești - Secția a II-a Civilă, de C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._ 13, în contradictoriu cu intimata în contestație Casa de Asigurări de Sănătate a Județului Prahova, cu sediul în Ploiești, ., județul Prahova.
Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2016.
Președinte Judecători
N. T. E. C. D. T. A. R.
Grefier
M. V. M.
Operator date cu caracter personal
Număr notificare 3120
Red. N.T. / tehnored. M.V.M.
4 Ex. / 08.02.2016
| ← Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr.... | Anulare act administrativ. Sentința nr. 8/2016. Curtea de Apel... → |
|---|
