Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr. 2372/2015. Curtea de Apel SUCEAVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2372/2015 pronunțată de Curtea de Apel SUCEAVA la data de 11-05-2015 în dosarul nr. 1216/40/2014
Dosar nr._ - litigiu privind funcționarii publici -
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA NR. 2372
Ședința publică din 11 mai 2015
Președinte M. L.
Judecător N. M.
Judecător G. D.
Grefier V. G.
Pe rol, judecarea recursului declarat de reclamanta S. L. cu domiciliul în B., Calea Națională nr. 122, județ B., împotriva sentinței nr. 1738 din 12 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul B. – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosar nr._ , intimată-pârâtă fiind DIRECȚIA DE S. PUBLICĂ B. cu sediul în B., .. 1, județ B..
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au răspuns reclamanta-recurentă, personal, iar pentru pârâta-intimată, consilier juridic L. C., care depune delegație de reprezentare nr. 6177/08.05.2015.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, învederându-se că în procedura de regularizare a cererii s-a depus întâmpinare și răspuns la întâmpinare, după care,
Reclamanta-recurentă depune note de ședință, reprezentantul părții adverse arătând că a luat la cunoștință conținutul acestora.
Instanța apreciază că motivele de fapt expuse în cererea de recurs se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8, având în vedere că soluția primei instanțe este criticată de recurentă pentru aplicarea greșită a legii.
Reclamanta și reprezentantul pârâtei-recurente arată că sunt de acord.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau incidente de soluționat, Curtea constată terminată cercetarea judecătorească și în temeiul art. 392 raportat la art. 494 din Codul de procedură civilă, acordă cuvântul în dezbateri asupra fondului recursului.
Reclamanta-recurentă, având cuvântul, solicită admiterea recursului său pentru motivele expuse pe larg în cererea sa de recurs, solicitând sporul de 15% de care alți colegi din cadrul instituției angajatoare beneficiază.
Reprezentantul pârâtei-intimate solicită respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a sentinței atacate, arătând că acest spor nu se poate acorda reclamantei datorită împrejurării că nu există un Regulament aprobat la nivel colectiv, în instituție confirmând faptul că sunt angajați care beneficiază de acest spor care însă a fost aprobat prin hotărâre judecătorească pronunțată anterior intrării în vigoare a Legii unice de salarizare.
Constatând dezbaterile închise,
După deliberare,
CURTEA,
Asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului B. – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 12.03.2014 sub nr._ reclamanta S. L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcția de S. Publică B. obligarea acesteia din urmă la plata sporului pentru condiții periculoase sau vătămătoare în procent de 15 % din salariul de bază, începând cu data de 17.06.2009 și până în prezent, sumă actualizată cu indicele de inflație, precum și acordarea sporului pentru viitor.
Prin sentința nr. 1738 din 12.11.2014, Tribunalul B. a respins ca nefondată acțiunea, iar pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut următoarele:
Reclamanta este funcționar public în cadrul Direcției de S. Publică B., aceasta promovând prezenta acțiune nemulțumită fiind de faptul că nu primește un spor pentru condiții vătămătoare de muncă în procent de 15% din salariul de bază.
Sub acest aspect, Tribunalul a constatat că salariul funcționarilor publici este stabilit prin lege. Ori, inițial, prin art. 9 din anexa III la Legea 330/2009 și, ulterior, prin art. 1 alin. 1 și 2 din anexa 1 secțiunea 2B din Legea 284/2010, s-a stipulat că „Funcționarii publici beneficiază de un spor pentru condiții periculoase sau vătămătoare de până la 15% din salariul de bază, corespunzător timpului lucrat. Locurile de muncă, categoriile de personal, mărimea concretă a sporului, precum și condițiile de acordare a acestora se stabilesc de către ordonatorul principal de credite, cu consultarea sindicatelor sau, după caz, a reprezentanților funcționarilor publici, în limita prevederilor din regulamentul elaborat potrivit prezentei legi, având la bază buletinele de determinare sau, după caz, expertizare, emise de către autoritățile abilitate în acest sens.”
Ori, atâta timp cât ordonatorul principal de credite nu a aprobat un asemenea regulament, reclamanta nu poate pretinde sporul de 15% solicitat prin acțiune.
În ceea ce privește discriminarea dintre reclamantă și ceilalți colegi beneficiari ai sentinței 754/17.06.2009, dată în dosarul_, Tribunalul a constatat următoarele:
Potrivit art. 2 din OG 137/2000 prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare ., apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Deosebirea, excluderea, restricția sau preferința trebuie să aibă la bază unul din criteriile prevăzute de către art. 2, alin. 1 și trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una din categoriile prevăzute în textul de lege menționat anterior. Așa cum reiese din motivația invocată mai devreme, pentru a ne găsi în situația unei fapte de discriminare trebuie să avem două situații comparabile la care tratamentul aplicat să fi fost diferit, având la bază apartenența la una din categoriile (criteriile) prevăzute de lege.
Din acțiunea formulată nu rezultă însă că reclamanta a invocat un criteriu din cele arătate în textul menționat sau vreun alt criteriu privind eventuala discriminare la care este supusă.
Tribunalul a reținut că petenta a arătat că, deși lucrează la în aceleași condiții de muncă, nu primește sporul de 15%, spor pe care unii funcționari din cadrul instituției pârâte l-au obținut prin sentință judecătorească. Nu se poate reține că ar fi aplicabile dispozițiile art. 2 din OG nr.137/2000 pentru că obligația de a stabili anumite drepturi salariale a fost impusă de instanță și nu aplicată din oficiu de angajator. Ar fi fost îndeplinite eventual criteriile din OG 137/2000 numai în măsura în care angajatorul ar fi decis, din proprie inițiativă, să excludă de la dreptul de a primi unele sporuri pe anumite persoane în raport cu unele criterii prevăzute de textul legal sau asimilabile celor din OG nr.137/2000.
Pe de altă parte, faptul că reclamanta lucrează în aceeași instituție cu beneficiarii Sentinței nr.754/17.06.2009 nu conduce în mod automat la acordarea aceluiași spor și reclamantei. Acest spor trebuie stabilit în mod concret în raport cu situația fiecărui funcționar în parte.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta S. L., criticând-o pentru nelegalitate.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat, în esență, că hotărârea atacată nu rezolvă situația discriminatorie în care se află din 2009, raportându-se la faptul că o parte din salariați beneficiază de sporul de 15% din salariul brut pentru lucrul pe calculator în condiții periculoase sau vătămătoare. A indicat în mod special dispozițiile art. 2 din O.G. nr.137/2000, în susținerea acestora învederând și art. 16 din Constituția României, art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art.5 din Codul Muncii. A arătat că prin aceste reglementări legale reiese importanța pusă pe interzicerea oricărei forme de discriminare, ori ce este mai vizibil ca fiind discriminare, având în vedere că pentru aceeași muncă prestată în aceleași condiții, este remunerată diferit.
O dată cu înlăturarea situației discriminatorii, solicită obligarea conducerii Direcției de S. Publică să-i acorde sporul de 15% din salariul de bază, începând cu data la care s-a creat situația de discriminare, respectiv 17.06.2009, ulterior pronunțării sentinței nr.754/16.06.2009 prin care ceilalți colegi beneficiază de acest spor.
Prin întâmpinarea depusă la dosar (filele 28-29 dosar recurs), pârâta intimată Direcția de S. Publică B. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței atacate. În subsidiar solicită nulitatea recursului motivat de excepția lipsei calității de reprezentant. A arătat că prima instanță a constatat corect faptul că sporul pentru condiții periculoase sau vătămătoare de până la 15% din salariul de bază corespunzător timpului lucrat se acordă și se stabilește de către ordonatorul principal de credite, cu consultarea sindicatelor sau, după caz, a reprezentanților funcționarilor publici, în limita prevederilor din regulamentul elaborat potrivit Legii nr. 284/2010, regulament care nu a fost elaborat până în prezent.
În ceea ce privește discriminarea dintre reclamantă și ceilalți colegi beneficiari ai sentinței nr. 754/17.06.2009 dată în dosarul nr._, a arătat că prima instanță a constatat corect faptul că nu există în speță situația unei fapte de discriminare, neexistând situații comparabile dar care să fie tratate diferit datorită apartenenței la una din categoriile sau criteriile prevăzute de lege.
Prin răspunsul său la întâmpinare (filele 33-34 dosar recurs), recurenta a reiterat aspectele invocate în cererea sa recurs raportate la situația de discriminare în care se află.
Examinând legalitatea sentinței recurate, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului și motivului de recurs prevăzut de art.488 pct.8 C.p.c.,invocat de recurentă, Curtea constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul primei instanțe la data de 12.03.2014 sub nr._ reclamanta - recurentă S. L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta-intimată Direcția de S. Publică B. să se contate starea de discriminare în care se află, să se dispună încetarea acestei stări de discriminare și obligarea pârâtei la plata sporului pentru condiții periculoase sau vătămătoare în procent de 15 % din salariul de bază, începând cu data de 17.06.2009 și până în prezent, sumă actualizată cu indicele de inflație, precum și acordarea sporului pentru viitor.
Totodată, curtea reține că unicul temei invocat de recurenta reclamantă în susținerea pretenției sale îl constituie discriminarea în care s-ar afla aceasta față de alți colegi ai săi de serviciu ca urmare a sentinței nr. 754/17.06.2009 dată în dosarul nr._ prin care acestora li s-a acordat sporul pentru condiții periculoase sau vătămătoare în procent de 15 % din salariul de bază.
Astfel, după cum se arată chiar în cuprinsul cererii de chemare în judecată, discriminarea pretinsă rezultă din faptul că altor funcționari publici, încadrați la același angajator, li s-au recunoscut drepturile salariale, pretinse și de reclamanta din speța de față, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
În acest sens, curtea constată că textele de lege a căror incidență poate fi reținută în cauză sunt art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) și alin. (3) și art. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, republicată.
Conform art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, republicată, principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării sunt garantate în special în exercitarea următoarelor drepturi: drepturile economice, sociale și culturale, în special: (i) dreptul la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare;
Totodată, conform art. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, republicată „potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare ., apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice. Dispoziția de a discrimina persoanele pe oricare dintre temeiurile prevăzute la alineatul anterior este considerată discriminare în înțelesul prezentei ordonanțe. Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.(1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare."
În legătură cu aceste dispoziții legale, curtea reține că acestea au făcut obiect de analiză și în cadrul dosarului nr._ /HP/C al COMPLETULUI PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE D. în materie civilă din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, dosar soluționat prin Decizie nr. 2/2015 din_, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 201 din_, decizie obligatorie pentru instanță, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Astfel, analizând textele de lege a căror interpretare s-a solicitat, mai întâi, Înalta Curte a constat că prin deciziile Curții Constituționale nr. 818/3 iulie 2008, nr. 819/3 iulie 2008, nr.820/3 iulie 2008, nr. 821/3 iulie 2008, toate publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008 și nr. 1.325 din 4 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 23 decembrie 2008, s-a constatat că prevederile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Aceasta deoarece un asemenea înțeles încalcă principiul separației puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
În virtutea textelor constituționale menționate, Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.
Or, în speța dedusă judecății în cauza de față, este vorba tocmai despre înlocuirea unor acte normative cu putere de lege, respectiv Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și Legea nr.284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu hotărâri judecătorești.
Ab initio, în decizia anterior precizată, Înalta Curte observă că în sistemul de drept românesc jurisprudența nu constituie izvor de drept, instanțele judecătorești nefiind ținute de soluțiile pronunțate anterior de alte instanțe. Hotărârile judecătorești au aplicabilitate numai la speță, efectele lor neputând fi extinse la cauze similare cu care instanțele au fost învestite.
În acest context trebuie menționat că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că divergențele de jurisprudență constituie, prin natura lor, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond, având competență în raza lor teritorială.
Astfel, în Cauza Z. contra României, Curtea, declarând inadmisibile toate plângerile formulate de reclamanții care au susținut, în principal, că instanțele în mod greșit au respins acțiunea lor și nu au ținut cont de existența unei practici neunitare în materie, procedura de judecată fiind astfel inechitabilă, fiind victimele unei discriminări în raport cu colegii lor care obținuseră aceste prime, a considerat că reclamanții au beneficiat de principiul contradictorialității procesului, că au putut să își prezinte mijloacele de probă și să își expună în mod liber mijloacele de apărare, care au fost examinate corespunzător de către judecător. Constatările instanțelor judecătorești și modul în care acestea au interpretat dispozițiile legale relevante nu pot fi considerate arbitrare sau nerezonabile.
De asemenea, în Cauza A. contra României, Curtea a hotărât că nu a fost încălcat art. 6 din Convenție, iar în privința capătului de cerere întemeiat pe art. 14 din Convenție, a considerat că acesta nu este necesar să fie examinat separat, având în vedere constatările pentru care s-a considerat că nu a fost încălcat principiul securității juridice în cauzele reclamanților. S-a reținut că posibilitatea existenței unei jurisprudențe neunitare reprezintă o caracteristică inerentă a oricărui sistem juridic care se bazează pe o rețea de instanțe de fond și recurs, competente în domeniul lor de jurisdicție națională.
Curtea a observat însă că reclamanții au beneficiat de proceduri în contradictoriu, în cadrul cărora au avut posibilitatea de a prezenta probe și de a-și formula apărarea în deplină libertate, argumentele lor fiind examinate corespunzător de instanțe.
În Cauza I. R. și alții împotriva României, reclamanții s-au plâns că au fost discriminați în raport cu alți angajați ai societății, ale căror acțiuni având ca obiect plăți compensatorii au fost admise de alte instanțe din țară, întemeindu-și cererile pe art. 6 și art. 14 din Convenție și pe art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, dar și pe art. 1 din Protocolul nr. 12.
Curtea a reținut că majoritatea instanțelor din țară s-au pronunțat în mod similar, doar în două hotărâri irevocabile instanțele ajungând la o concluzie diferită, neexistând nici diferențe profunde, nici persistente cu privire la problema de drept în discuție.
Cu privire la discriminare, Curtea a considerat că nu există nicio probă la dosar că ar fi existat vreo discriminare împotriva reclamanților, în baza vreunui motiv.
În considerarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și față de amintitele decizii pronunțate de Curtea Constituțională, Înalta Curte a constatat că atât timp cât tratamentul mai favorabil al unor angajați este rezultatul punerii în executare a unor hotărâri judecătorești prin care s-au acordat acestora anumite drepturi salariale, în raport cu alți salariați cărora nu li s-au acordat aceste drepturi ori cărora le-au fost respinse astfel de cereri prin hotărâri judecătorești pronunțate de instanțe diferite, nu există discriminare în sensul art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) și alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr.137/2000, republicată.
Art. 16 alin. (2) din Constituție statuează că nimeni nu este mai presus de lege. Așadar, nimeni nu poate invoca principiul nediscriminării pentru a obține un anumit tratament, cu încălcarea legii. Dimpotrivă, în fiecare litigiu, reclamantul va trebui să probeze legalitatea și temeinicia cererii sale, ce nu se poate baza pe invocarea discriminării sau a egalității de tratament în raport cu soluția pronunțată de o altă instanță, ci pe argumente de interpretare și aplicare corectă a legii, chiar și în situația în care invocă o astfel de hotărâre.
Având în vedere considerentele prezentate, în temeiul dispozițiilor art.488 pct.8 și art.496 alin.1 C. proc. civ., curtea va dispune respingerea recursului ca nefondat.
Pentru aceste motive,
În numele Legii,
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta S. L. cu domiciliul în B., Calea Națională nr. 122, județ B., împotriva sentinței nr. 1738 din 12 noiembrie 2014 pronunțată de Tribunalul B. – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosar nr._ , intimată-pârâtă fiind DIRECȚIA DE S. PUBLICĂ B. cu sediul în B., .. 1, județ B., ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 11 mai 2015.
Președinte, Judecători, Grefier,
Red. N. M.
Jud. fond H. G.
Tehnored: V.G.
4 exempl./27.05.2015
| ← Pretentii. Decizia nr. 2141/2015. Curtea de Apel SUCEAVA | Pretentii. Decizia nr. 1802/2015. Curtea de Apel SUCEAVA → |
|---|
