Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 959/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 959/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 07-03-2013 în dosarul nr. 7010/30/2011
ROMÂNIA OPERATOR 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._ -19.06.2012
DECIZIA CIVILĂ NR.959
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 07 martie 2013
PREȘEDINTE: Ș. E. P.
JUDECĂTOR: R. C.
JUDECĂTOR: M. I.
GREFIER: F. C.
S-a luat în examinare recursul formulat de recurenta pârâtă Direcția G. a Finanțelor Publice T. în nume propriu, în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice D. împotriva sentinței civile nr. 828/28.03.2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ în contradictoriu cu intimații M. F. D. și Administrația Fondului pentru Mediu, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care, nefiind alte cereri de formulat ori probe de administrat și văzând că s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă, instanța reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.828/28.03.2012 Tribunalul T. a admis acțiunea formulată de reclamantul M. F. D. împotriva pârâtelor ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE D. PRIN DGFP T., DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE T. și S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, a dispus restituirea taxei de poluare în cuantum de 2395 lei și a dobânzilor legale prevăzute de art.124 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală începând cu data expirării celor 45 zile curse de la data cererii de restituire până la data restituirii efective a sumelor, a dispus anularea Deciziei de calcul a taxei de poluare emisă pe numele reclamantului și a obligat pârâtele la 39,3 lei cheltuieli de judecată restrânse față de reclamantă.
Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut următoarele:
Pentru finalizarea procedurii de înmatriculare petenta a fost nevoita să solicite la AFPM Timișoara stabilirea taxei pe poluare pentru autovehiculul achiziționat conform prevederilor art. 5 din OUG nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule pe care a si achitat-o ulterior în valoare de 2395 lei potrivit chitanței care se gaseste la dosar.
Reclamantul a invocat încălcarea art. 110 din TCE cu privire la discriminare.
Tribunalul a reținut că acțiunea formulata este întemeiata având în vedere următoarele.
În cauzaC‑402/09 ( T. vs staul român) Curte de la Luxemburg în urma unei întrebări preliminarea adresată de instanțele românești a stabilită că Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
Prin urmare conform unei jurisprudențe constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, interpretarea pe care Curtea, în exercitarea jurisdicției conferite de art. 267 TFUE (fostul art. 234 CE), o dă unei norme de drept european, clarifică sau definește, acolo unde este necesar, înțelesul și întinderea acestei norme așa cum aceasta trebuie înțeleasă sau ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la data intrării ei în vigoare [Hotărârea din 27 martie 1980, afacerea 61/79, Denkavit italiana, par. 16; Hotărârea din 2 februarie 1988, afacerea 24/86, Blaizot, par. 27; Hotărârea din 15 decembrie 1995, afacerea C-415/93, Bosman, par. 141; Hotărârea din 5 octombrie 2006 în afacerile reunite C-290/05 (Nadasdi) și C-333/05 (N.), par. 62
În consecința restituirea taxei de poluare achitate în perioada 1 iulie 2008 – 14 decembrie 2008, este formulată în temeiul art. 117 alin. (1) lit. d) C. pr. fisc. (taxa de poluare a fost prelevată “ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale“). Astfel, din moment ce Curtea de Justiție a Uniunii Europene a constatat că, de la 1 iulie 2008, O.U.G. nr. 50/2008 în forma inițială este incompatibilă cu art. 110 TFUE, este evident faptul că prelevarea taxei de poluare este rezultatul unei aplicări eronate a prevederilor legale (s-a aplicat O.U.G. nr. 50/2008 în forma inițială, deși art. 110 TFUE interzicea acest lucru).
Sub acest aspect, este irelevant dacă reclamantul a contestat ( în procedură prealabilă) sau nu pseudo-actul administrativ fiscal emis anterior încasării taxei (decizia de calcul a taxei de poluare), întrucât acest act nu mai poate produce niciun fel de efecte juridice. Astfel, din momentul ce actul normativ (O.U.G. nr. 50/2008 în forma inițială) este incompatibil cu dreptul european, este evident faptul că decizia de calcul a taxei de poluare nu poate supraviețui și nu mai poate produce niciun fel de efecte juridice, motiv pentru care va respinge excepția inadmisibilității acțiunii.
Analizând legalitatea actelor administrativ-fiscale contestate, Tribunalul a constatat că problema litigioasă pe care o ridică speța de față, este aceea de a stabili dacă legislația internă – care condiționează înmatricularea autovehiculului achiziționat de reclamantă, dintr-un stat membru al Uniunii Europene, de plata taxei de poluare - este compatibilă cu prevederile legislației comunitare.
În sensul celor de mai sus, instanța a reținut că, potrivit prevederilor art. 110 par. 1 din Tratatul de funcționare a Uniunii Europene (fostul art. 90 par. l din Tratatul de instituire a Comunității Europene) - în continuare Tratatul - ”Nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor sate membre, impozite interne de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect produselor naționale similare”.
Scopul instituirii art. 110 (ex. art. 90) din Tratat este acela de a asigura libera circulație a mărfurilor în spațiul comunitar, iar domeniul său de aplicare vizează impozitele și taxele interne care impun o sarcină fiscală mai consistentă produselor provenite din alte state membre, în comparație cu produsele interne.
În ce privește raportul dintre legislația internă și legislația comunitară, precum și modul de soluționare a eventualelor conflicte ce apar între aceste categorii de norme, Tribunalul a constatat că, potrivit art. 148 din Constituția României - urmare a aderării la Uniunea Europeană - prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii, precum si celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fata de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare (alin 2). Parlamentul, Președintele României, Guvernul si autoritatea judecătoreasca garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării si din prevederile alineatului 2 (alin.4).
Aceste obligații au fost reafirmate și prin Legea nr. 157/2005 - de ratificare a Tratatului de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană
În altă ordine de idei, Tribunalul a reținut că în jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene s-a statuat, în mod constant, că dreptul comunitar constituie o ordine juridică independentă - care are prioritate de aplicare chiar și în fața dreptului național ulterior (a se vedea, spre ex., decizia Curții în cauza C./Enel [1964]); totodată, că judecătorul național este obligat să aplice normele comunitare, în mod direct, dacă acestea contravin normelor interne, fără a solicita sau aștepta eliminarea respectivelor norme pe cale administrativă sau pe calea unei proceduri constituționale (a se vedea, spre ex., decizia Curții în cauza Simmenthal [1976]).
În speță, examinând conformitatea dispozițiilor OUG nr. 50/2008, cu prevederile art. 110 paragraful 1 din TFUE, Tribunalul a constatat că, răspunzând întrebărilor preliminare adresate de Tribunalul Sibiu, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în cauza C‑402/09 ( T. vs S. român) că „Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
Ori, potrivit prevederilor OUG nr. 50/2008, criteriul în funcție de care se datorează taxa pe poluare, este acela al primei înmatriculări a autoturismului în România.
Se ivește, astfel, o discriminare între categoria vehiculelor second-hand achiziționate din țară (în privința cărora înmatricularea pe numele noului proprietar se face fără plata taxei) și categoria vehiculelor second-hand achiziționate din afara țării – inclusiv din spațiul comunitar (în privința cărora înmatricularea este condiționată de plata taxei).
Însă, o astfel de discriminare este de natură a descuraja achiziționarea autoturismelor second-hand din spațiul comunitar, constituind o piedică în libera circulație a mărfurilor și venind în contradicție cu prevederile art. 110 TFUE.
În atare situație, Tribunalul, constatând incompatibilitatea reglementărilor interne cu normele dreptului comunitar, a procedat la înlăturarea acestora.
Pentru motivele arătate tribunalul în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004 a admis acțiunea formulata și în consecință a obligat pârâta să restituie reclamantului taxa de poluare în cuantum de 2395 lei și a dobânzilor legale prevăzute de art.124 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, începând cu data expirării celor 45 de zile curse de la data cererii de restituire până la data restituirii efective a sumelor
De asemenea a dispus anularea Deciziei de calcul a taxei de poluare emisă pe numele reclamantului.
În temeiul art.274 cod procedură civilă a obligat pârâta la 39 lei cheltuieli de judecata fața de reclamant .
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs recurenta pârâtă Direcția G. a Finanțelor Publice T. în nume propriu, în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice D. solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței recurate, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a DGFP T. și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, admiterea cererii de chemare în garanție a AFM București, pe fond respingerea acțiunii reclamantului.
Recurenta pârâtă a solicitat modificarea sentinței și respingerea cererii ca neîntemeiată, învederându-se că taxa pe poluare a fost instituită prin OUG nr. 50/2008 cu respectarea legislației Uniunii Europene, arătând că în cauză sunt incidente dispozițiile Legii nr.9/2012 A precizat că Direcția G. a Finanțelor Publice T. și S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în cauză . A solicitat respingerea capătului de cerere privind plata de dobânzi legale ca fiind lipsit de temei legal deoarece organele fiscale nu au calculat niciodată dobânzi pentru plata cu întârziere a taxei, a solicitat și respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată deoarece pârâtele nu se află în culpă procesuală. .
Reclamantul intimat nu a formulat întâmpinare la recurs.
Analizând recursul promovat prin aplicarea dispozițiilor art. 304, 304 ind.1 Cod procedură civilă, prin prisma probatoriului administrat, instanța constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
În privința excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Direcția G. a Finanțelor Publice T. și S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea reține că în prezenta speță, raportul juridic dedus judecății constă în pretenția reclamantului de a i se restitui taxa de poluare încasată de Administrația Finanțelor Publice D. și a cărei restituire a fost refuzată tot de această autoritate fiscală .
Sub acest aspect, Curtea reamintește că prin calitate procesuală pasivă se înțelege, potrivit doctrinei, identitatea între persoana pârâtului și cea a debitorului din raportul juridic dedus judecății.
În vederea stabilirii calității procesuale pasive în cazul litigiilor privind cererile de restituire a taxei de poluare trebuie avut în vedere cadrul legal specific acestor litigii, respectiv dispozițiile art. 1 alin. 1 și ale art. 7 din Ordonanța de Urgență nr. 50/2008.
Conform art. 1 alin. 1 din Ordonanța de Urgență nr. 50/2008, „prezenta ordonanță de urgență stabilește cadrul legal pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, denumită în continuare taxă, care constituie venit la bugetul Fondului pentru mediu și se gestionează de Administrația Fondului pentru Mediu”.
Conform art. 7 din Ordonanța de Urgență nr. 50/2008, „stabilirea, verificarea, colectarea și executarea silită, inclusiv soluționarea contestațiilor privind taxa datorată de către contribuabili, se realizează de către autoritatea fiscală competentă, potrivit prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare”.
Din aceste dispozițiile legale rezultă că taxa de poluare este calculată, stabilită și impusă prin acte emise de organele fiscale, iar contestarea ei este posibilă numai în fața organelor fiscale, cu respectarea dispozițiilor din Codul de Procedură Fiscală.
Curtea admite că din dispozițiile art. 1 alin. 1 din Ordonanța de Urgență nr. 50/2008 rezultă în mod indiscutabil că sumele percepute de S. Român cu titlul de taxă de poluare sunt virate în contul Administrației Fondului pentru Mediu și că această autoritate gestionează sumele respective.
Din această reglementare nu se poate reține însă că autoritățile fiscale care calculează și impun plata taxei de poluare – respectiv autoritățile fiscale – nu au calitate procesuală pasivă.
În consecință, atât din dispozițiile art. 7 din Ordonanța de Urgență nr. 50/2008 cât și din situația de fapt din speță rezultă că organele fiscale, respectiv Administrația Finanțelor Publice a Municipiului D., a emis acte administrative – respectiv a avut manifestări de voință emise în regim de putere publică – prin care a încasat taxa în litigiu și a refuzat restituirea sa.
În consecință, Curtea apreciază că doar Administrația Finanțelor Publice a Municipiului D. are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, reclamantul având un raport juridic cu instituția care i-a impus taxa de poluare și i-a refuzat restituirea acesteia, motiv pentru care va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Direcția G. a Finanțelor Publice T. și S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
În ceea ce privește temeinicia cererii, instanța reține că, în speță, reclamantul nu pune în discuție o discriminare directă permisă de dispozițiile OUG nr. 50/2008, căci din punct de vedere formal, regimul de impozitare instituit prin OUG nr. 50/2008 nu face vreo deosebire nici între autovehicule în funcție de proveniența lor, nici între proprietarii acestor vehicule, în funcție de cetățenia sau naționalitatea lor. Fiind datorată independent de cetățenia sau naționalitatea proprietarului vehiculului menționat, de statul membru în care acest vehicul a fost produs și de împrejurarea dacă este vorba despre un vehicul cumpărat pe piața națională sau importat, taxa în discuție nu stabilește un tratament diferențiat pe baza criteriilor menționate, astfel încât nu poate fi considerată direct discriminatorie, după cum, de altfel, a constatat și Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea din 7.04.2011, dată în cauza C-402/09, T., publicată la 28.05.2011 în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, pct. 36.
Dimpotrivă, se constată că reclamantul se prevalează de caracterul indirect discriminatoriu al taxei instituie prin OUG nr. 50/2008, susținând că aceasta descurajează importul de autovehicule de ocazie din statele membre ale Uniunii Europene, sens în care ar fi relevantă, totuși, o comparație între autovehiculele similare, cu caracteristici identice, înmatriculate pe teritoriul României anterior intrării în vigoare a menționatului act normativ și cele importate ulterior.
În acest sens, prin hotărârea din 7.04.2011, dată în cauza C-402/09, T., deja citată, pct. 58-59, analizând neutralitatea taxei pe poluare instituite prin OUG nr. 50/2008, în varianta sa inițială, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că „reglementarea menționată are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală”, că, „în aceste condiții, OUG nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre”, respectiv, că „deși statele membre păstrează, în materie fiscală, competențe extinse care le permit să adopte o mare varietate de măsuri, acestea trebuie totuși să respecte interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE”, iar la pct. 53 a precizat că „Astfel, articolul 110 TFUE ar fi golit de sensul și de obiectivul său dacă statelor membre le ar fi permis să instituie noi taxe care au ca obiect sau ca efect descurajarea vânzării de produse importate în favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piața națională și introduse pe această piață înainte de . taxelor menționate. O astfel de situație ar permite statelor membre să eludeze, prin instituirea unor impozite interne al căror regim este stabilit astfel încât să aibă efectul descris mai sus, interdicțiile prevăzute la articolele 28 TFUE, 30 TFUE și 34 TFUE”.
În aceeași hotărâre, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut, analizând neutralitatea taxei instituite prin OUG nr. 50/2008, în varianta inițială, în privința vehiculelor de ocazie importate și a vehiculelor de ocazie similare înmatriculate pe teritoriul național anterior instituirii taxei menționate, că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
Aceste considerente se impun și în ceea ce privește regimul de taxare prevăzut de OUG nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 208/2008, OUG nr. 218/2008, OUG nr. 7/2009 și, respectiv, OUG nr. 117/2009. Variantele ordonanței care o succed pe cea analizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea din 7.04.2011, dată în cauza C-402/09, T., mai sus citată, păstrează formula de calcul a taxei pe poluare și majorează cuantumul acesteia. Prin urmare, toate versiunile de modificare a OUG nr. 50/2008 mențin același regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr-o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală. În acest sens s-a concluzionat în cauza N., C-263/10, la pct. 27.
Față de cele expuse, având în vedere că reclamanta a achitat taxa pe poluare la data de 10.11.2010, în temeiul OUG nr. 50/2008 în versiunea sa modificată, se impune interpretarea dată legislației Uniunii Europene prin hotărârea, în cauza N., deja citată.
Așadar sunt întemeiate susținerile reclamantei potrivit cărora, datorită efectelor concrete pe care le produce, taxa are caracter indirect discriminatoriu, fiind contrară dispozițiilor din fostul art. 90 TCE, actualul art. 110 TFUE.
Cu privire la dispozițiile Legii nr. 9/2012 invocate de recurentă, Curtea observă că Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012, a abrogat Ordonanța de Urgență nr. 50/2008, iar conform art. 12 alin. 1 din noul act normativ „în cazul în care taxa pe poluare pentru autovehicule achitată de către contribuabili începând cu 1 iulie 2008 până la data intrării în vigoare a prezentei legi, potrivit prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, cu modificările și completările ulterioare, este mai mare decât taxa rezultată din aplicarea prezentelor prevederi privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, calculată în lei la cursul de schimb valutar aplicabil la momentul înmatriculării în România, se pot restitui sumele reprezentând diferența de taxă plătită, numai către titularul obligației de plată, pe baza procedurii stabilite prin normele metodologice de aplicare a prezentei legi. Calculul diferenței de restituit se face pe baza formulei de calcul din prezenta lege, în care se utilizează elementele avute în vedere la momentul înmatriculării autovehiculului în România”.
Curtea constată că prin dispozițiile Legii nr. 9/2012 se tinde la înlocuirea retroactivă a reglementării taxei de poluare cu aceea cuprinsă în noua lege, referitoare la taxa pentru emisiile poluante, prin ajustarea vechii taxe de poluare la nivelul noii taxe, în vigoare din luna ianuarie 2012.
Efectul concret al acestei reglementări este acela al limitării, cel puțin în anumite cazuri, a dreptului contribuabilului care a plătit taxa de poluare la restituirea integrală a taxei respective.
Or, Curtea subliniază că taxa de poluare a fost considerată de Curtea Europeană de Justiție ca fiind contrară art. 110 TFUE și că această constatare impune restituirea taxelor plătite cu încălcarea dreptului UE. Dată fiind prioritatea dreptului UE în raport cu dreptul intern, Curtea reține că efectele impuse prin aplicarea dreptului UE nu pot fi înlăturate, nici măcar parțial, printr-o lege internă.
Prin urmare, Curtea consideră că această reglementare nu poate aduce atingere constatării Curții Europene de Justiție referitoare la contrarietatea dintre Ordonanța de Urgență nr. 50/2008 și art. 110 Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, contrarietate în vigoare la momentul plății taxei de poluare de către reclamant.
Totodată, caracterul retroactiv al acestei reglementări împiedică aplicarea acestor dispoziții unor raporturi juridice născute anterior intrării ei în vigoare, în condițiile în care la momentul plății taxei de poluare de către reclamant, această taxă nu se aplica autovehiculelor de ocazie de pe piața internă, grevând exclusiv autovehiculele de ocazie înmatriculate pentru prima dată în România în perioada respectivă.
Curtea observă că Legea nr. 9/2012 nu înlătură sub nici o formă – pentru trecut – această discriminare existentă la momentul plății taxei de poluare din litigiu, în condițiile în care nu impune noua taxă și autovehiculelor deja înmatriculate în România și care au făcut obiectul unor vânzări sau transcrieri a dreptului de proprietate în perioada în care a fost în vigoare O.U.G. nr. 50/2008.
Prin urmare, Curtea consideră că dispozițiile art. 12 din Legea nr. 9/2012 nu înlătură dreptul reclamantului de a obține restituirea integrală a taxei de poluare în litigiu ca fiind o taxă contrară art.110 TFUE.
De asemenea, apare corect admisă și cererea reclamantului de acordare a dobânzilor aferente sumei achitate cu titlu de taxă pe poluare. Astfel, se poate observa că refuzul pârâtei Administrația Finanțelor Publice D. de a restitui această sumă este nelegal, contravenind fostului art. 90 din TCE. Acest refuz a fost exprimat în cauză expres, prin adresa emisă de AFP D. prin care s-a respins solicitarea de restituire a sumei (fila 7 din dosarul primei instanțe). Or, după formularea solicitării de restituire, refuzul pârâtei de a achita suma apare nejustificat, astfel încât, potrivit art. 124, coroborat cu art. 70 C.pr.fiscală, aceasta datorează dobânzi pentru sumele de restituit de la buget, începând cu ziua următoare expirării termenului de soluționare a cererii, adică, după cele 45 de zile de la înregistrarea sa. În temeiul art. 124 Cod procedură fiscală, pârâta trebuie, deci, obligată la plata către reclamant a unor dobânzi, la nivelul majorărilor de întârziere prevăzute de același act normativ, aferente sumei de 2395 lei, după expirarea termenului de 45 de zile de la înregistrarea cererii de restituire.
Împrejurarea că pentru încasarea taxei pe poluare nu s-au instituit majorări de întârziere ori penalități nu constituie un contraargument, în condițiile în care art. 124 nu condiționează acordarea dobânzilor în materie fiscală de o astfel de prevedere legală, făcând referire exclusiv la depășirea termenului de soluționare a unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 117 C.pr.fiscală. Or, câtă vreme instanța a concluzionat, potrivit argumentelor mai sus expuse, că cererea de restituire a taxei pe poluare este admisibilă în temeiul art. 117 alin. 1 lit. d C.pr.fiscală, trebuie dedus că se aplică în speță și prevederile art. 124 C.pr.fiscală, în privința dobânzilor.
În privința cererii de chemare în garanție a Administrației Fondului pentru Mediu, cerere formulată de pârâta Administrația Finanțelor Publice D. reprezentată de DGFP T. ( fila 20 dosar fond), Curtea reține că în prezenta speță, raportul juridic dedus judecății constă în pretenția reclamantului de obligare a pârâtei la restituirea taxei de poluare plătită și contestată de reclamant.
Curtea constată, astfel că reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la restituirea taxei de poluare încasate de Administrația Finanțelor Publice D..
Curtea precizează că din dispozițiile art. 1 alin. 1 din Ordonanța de Urgență nr. 50/2008 rezultă în mod indiscutabil că sumele percepute de S. Român cu titlul de taxă de poluare sunt virate în contul Administrației Fondului pentru Mediu și că această autoritate gestionează sumele respective.
Având în vedere aceste reglementări, Curtea reține că organele fiscale – Administrația Finanțelor Publice D. – au competențe limitate la calcularea, încasarea și soluționarea contestațiilor formulate de contribuabili împotriva acestor acte, iar competențele privind administrarea sumelor astfel încasate revin Administrației Fondului pentru Mediu.
Așadar, suma plătită de reclamant cu titlul de taxă de poluare a fost virată în contul Administrației Fondului pentru Mediu, pârâta Administrația Finanțelor Publice Ineu nefiind creditor bugetar în cazul raportului juridic născut cu prilejul plății de către reclamant a acestei taxe.
Curtea observă că, potrivit art. 60 alin. 1 Cod de Procedură Civilă, „partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretențiuni cu o cerere în garanție sau în despăgubire”.
Conform acestui text, chemarea în garanție este justificată pe existența unei obligații „în garanție sau în despăgubire” a Administrației Fondului pentru Mediu față de pârâtă.
Or, în condițiile în care instanțele judecătorești rețin nelegalitatea încasării de către organele fiscale a unor sume virate în contul Administrației Fondului pentru Mediu – se impune concluzia potrivit căreia Administrația Fondului pentru Mediu are obligația de a restitui sumele virate în contul său, în condițiile în care raportul juridic născut din plata taxei respective a fost anulat, nemaiexistând temei legal pentru reținerea acestei sume.
Date fiind acest considerente, Curtea apreciază ca fiind întemeiată cererea de chemare în garanție a Administrației Fondului pentru Mediu formulată de Administrația Finanțelor Publice D., motiv pentru care o va admite și va obliga Administrația Fondului pentru Mediu să plătească pârâtei Direcția G. a Finanțelor Publice T. în reprezentarea AFP D. suma de 2395 lei reprezentând taxa de poluare și dobânzile fiscale aferente cu care a căzut în pretenții AFP D..
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, Curtea constată că este neîntemeiată susținerea recurentei în ceea ce privește obligarea chematei în garanție a Administrației Fondului pentru Mediu și la plata cheltuielilor de judecată la care a fost obligate pârâta prin sentința recurată, pentru următoarele considerente:
Chemarea în garanție este justificată pe existența unei obligații „în garanție sau în despăgubire” a Administrației Fondului pentru Mediu față de pârâta recurentă având în vedere că organele fiscale – Administrația Finanțelor Publice D. – au competențe limitate la calcularea, încasarea și soluționarea contestațiilor formulate de contribuabili împotriva acestor acte, iar competențele privind administrarea sumelor încasate cu titlul de taxă de poluare revin Administrației Fondului pentru Mediu, aceste sume fiind virate în contul său conform dispozițiilor art. 1 alin. 1 din Ordonanța de Urgență nr. 50/2008.
Dar având în vedere că declanșarea litigiului s-a datorat tocmai refuzului pârâtei Administrația Finanțelor Publice D. de a dispune restituirea sumei solicitate de reclamant, iar nu faptului că pârâta a încasat inițial taxa în litigiu, Curtea reține că obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată este consecința legală, prevăzută de art. 274 Cod de Procedură Civilă, a faptului că a căzut în pretenții și că îi incumbă inclusiv plata tuturor cheltuielilor ocazionate de declanșarea procesului, raportul juridic existent între AFP D. și AFM neputând justifica obligarea acesteia din urmă și la plata cheltuielilor de judecată, culpa procesuală revenind exclusiv pârâtei care a refuzat restituirea către reclamant a sumei achitată cu taxă de poluare.
Concluzionând, în baza art.312 alin.1 și 3 C.proc.civ., Curtea va admite excepția lipsei calității procesuale pasive a recurenților pârâți Direcția G. a Finanțelor Publice T. și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Va admite recursul formulat de recurenta pârâtă Direcția G. a Finanțelor Publice T. în nume propriu, în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice D. împotriva sentinței civile nr. 828/28.03.2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ în contradictoriu cu intimații M. F. D. și Administrația Fondului pentru Mediu.
Va modifica sentința recurată în sensul că va admite în parte acțiunea formulată de reclamantul M. F. D. împotriva pârâtei Direcția G. a Finanțelor Publice T. în reprezentarea AFP D. și dispune obligarea pârâtei Direcția G. a Finanțelor Publice T. în reprezentarea AFP D. la restituirea taxei de poluare în cuantum de 2395 lei și la plata dobânzilor legale fiscale aferente sumei de 2395 lei reprezentând taxă de poluare, la nivelul majorării de întârziere prevăzute de Codul de Procedură Fiscală, calculate din ziua următoare expirării termenului de 45 de zile de la înregistrarea în evidența pârâtei a cererii de restituire a taxei și până la data restituirii efective a sumei reprezentând contravaloarea taxei de poluare.
Va respinge acțiunea formulată de reclamantul M. F. D. împotriva pârâților Direcția G. a Finanțelor Publice T. și S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Va admite cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă Direcția G. a Finanțelor Publice T. în reprezentarea AFP D. în contradictoriu cu Administrația Fondului pentru Mediu.
Va obliga chemata în garanție Administrația Fondului pentru Mediu să plătească pârâtei Direcția G. a Finanțelor Publice T. în reprezentarea AFP D. suma de 2395 lei reprezentând taxa de poluare și dobânzile fiscale aferente cu care a căzut în pretenții AFP D. și va menține în rest dispozițiile sentinței recurate cu privire la anularea deciziei de calcul a taxei de poluare nr.13.393/10.11.2010.
În baza art.274 alin.1 C.proc.civ., va lua act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a recurenților pârâți Direcția G. a Finanțelor Publice T. și a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Admite recursul formulat de recurenta pârâtă Direcția G. a Finanțelor Publice T. în nume propriu, în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice D. împotriva sentinței civile nr. 828/28.03.2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ în contradictoriu cu intimații M. F. D. și Administrația Fondului pentru Mediu.
Modifică sentința recurată în sensul că:
Admite în parte acțiunea formulată de reclamantul M. F. D. împotriva pârâtei Direcția G. a Finanțelor Publice T. în reprezentarea AFP D. și dispune obligarea pârâtei Direcția G. a Finanțelor Publice T. în reprezentarea AFP D. la restituirea taxei de poluare în cuantum de 2395 lei și la plata dobânzilor legale fiscale aferente sumei de 2395 lei reprezentând taxă de poluare, la nivelul majorării de întârziere prevăzute de Codul de Procedură Fiscală, calculate din ziua următoare expirării termenului de 45 de zile de la înregistrarea în evidența pârâtei a cererii de restituire a taxei și până la data restituirii efective a sumei reprezentând contravaloarea taxei de poluare.
Respinge acțiunea formulată de reclamantul M. F. D. împotriva pârâților Direcția G. a Finanțelor Publice T. și S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
Admite cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă Direcția G. a Finanțelor Publice T. în reprezentarea AFP D. în contradictoriu cu Administrația Fondului pentru Mediu.
Obligă chemata în garanție Administrația Fondului pentru Mediu să plătească pârâtei Direcția G. a Finanțelor Publice T. în reprezentarea AFP D. suma de 2395 lei reprezentând taxa de poluare și dobânzile fiscale aferente cu care a căzut în pretenții AFP D..
Menține în rest dispozițiile sentinței recurate cu privire la anularea deciziei de calcul a taxei de poluare nr.13.393/10.11.2010.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 07.03.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
Ș. E. P. R. C. M. I.
GREFIER
F. C.
Red.SEP - 25.03.2013
Thred.FC- 25.03.2013, 2 ex
Primă instanță:Tribunalul T.
Judecător:M. T.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 377/2013.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 2338/2013.... → |
|---|
