Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 07/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 07/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 07-11-2013 în dosarul nr. 5938/115/2011
ROMÂNIA OPERATOR 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._ -01.10.2013
DECIZIA CIVILĂ NR._
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 07 noiembrie 2013
PREȘEDINTE: Ș. E. P.
JUDECĂTOR: R. C.
JUDECĂTOR: A. P.
GREFIER: F. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta recurentă Administrația Finanțelor Publice Reșița, prin Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. împotriva sentinței civile nr. 632/20.03.2013, pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._, în contradictoriu cu reclamanta intimată M. M. și chemata în garanție Administrația F. pentru Mediu, având ca obiect restituire taxă poluare.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care văzând că părțile au cerut judecarea cauzei în lipsă și nu mai sunt alte cereri de formulat ori probe de administrat, Curtea constată încheiată cercetarea judecătorească și reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.632/20.03.2013 Tribunalul C.-S. a respins excepția lipsei procedurii prealabile, invocate de pârâta DGFP C.-S., a admis acțiunea formulată de reclamantul M. M. în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice Reșița, a obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice Reșița la restituirea sumei de 2671 lei, cu titlu de taxă de poluare.
A obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice Reșița la plata dobânzilor legale aferente, conform considerentelor prezentei hotărâri precum și la plata sumei de 43,30 lei, cheltuieli de judecată.
A respins cererea de chemare în garanție formulată de Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. împotriva Administrației F. pentru Mediu București.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. nu are calitatea procesuală pasivă în cauză, întrucât nu este emitenta deciziei de calcul a taxei de poluare și nici nu are calitatea de instituție ce a refuzat restituire acestei taxe, iar pe acest considerent a procedat și la respingerea excepției lipsei procedurii prealabile și a cererii de chemare în garanție, apreciind că au fost formulate de o parte fără calitate procesual pasivă.
Pe fondul cauzei, Tribunalul a constatat că instituirea taxei de poluare prin OUG nr.50/2008 s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (vechiul art. 90, modificat prin . Tratatului de la Lisabona), astfel încât Tribunalul a considerat că acțiunea reclamantei este admisibilă, în condițiile în care taxa de poluare achitată de acesta este în contradicție cu legislația europeană în materie.
Referitor la acordarea dobânzilor legale aferente sumei plătite cu titlul de taxă de poluare, Tribunalul a reținut că legislația care reglementează dobânzile datorate în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget este dispusă de art. 124 Cod de Procedură Fiscală, coroborat cu art. 117 și respectiv art. 70 alin. 1 Cod procedură fiscală.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. - Administrația Finanțelor Publice Reșița.
Prin recursul declarat de pârâtă s-a solicitat modificarea sentinței, în principal ca inadmisibilă, pentru lipsa plângerii prealabile, reglementată de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004,a invocat tardivitatea plângerii prealabile iar în subsidiar ca neîntemeiată, învederându-se că taxa pe poluare a fost instituită prin OUG nr.50/2008 cu respectarea legislației Uniunii Europene. Cu privire la cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu București se arată că sunt incidente dispozițiile cuprinse în OUG nr. 50/2008 pentru introducerea în cauză a acestei instituții; a fost criticată soluția primei instanțe și în ceea ce privește dobânzile fiscale.
Analizând recursul declarat de Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. - Administrația Finanțelor Publice Reșița, prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate, precum și prin aplicarea art. 304, 304 ind. 1 C.pr.civ., se constată următoarele:
Analizând problema admisibilității sau inadmisibilității acțiunii de restituire a taxei de poluare, invocată în motivele de recurs, în condițiile în care reclamanta nu a făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile, prevăzută la art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin decizia nr. 24/14.11.2011, dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, că „procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. d) din același cod”.
Argumentând această soluție, Înalta Curte a reținut că „conform jurisprudenței consecvente a Curții de Justiție a Uniunii Europene, contribuabilii au dreptul la restituirea taxei prelevate de un stat membru cu încălcarea dreptului european și, corelativ, statul are obligația de a o restitui.
Conform principiului autonomiei procedurale, regulile care guvernează rambursarea sumelor în discuție sunt regulile naționale.
Principiul existenței unor remedii naționale adecvate și efective a fost dezvoltat și explicitat mai ales în hotărârea pronunțată asupra afacerilor reunite C-397/98 și C-410/98, Metallgesellshaft Ltd. și alții și Hoechst UK Ltd., în care Curtea de la Luxembourg a punctat în sensul că rambursarea taxelor prelevate nelegal nu poate fi condiționată de contestarea reglementării naționale ori a actelor fiscale la momentul plății.
În esență, Curtea a arătat că autoritățile fiscale naționale nu pot invoca o culpă a contribuabililor care nu au apelat la un remediu național ineficient, în condițiile în care ele însele sunt culpabile pentru aplicarea unor norme naționale incompatibile cu dreptul european.
Aceste reguli sau proceduri, la rândul lor, trebuie să respecte principiul echivalenței (neputând institui condiții mai puțin favorabile decât pentru cererile similare bazate pe încălcarea dreptului național) și principiul efectivității (procedura națională nu trebuie să facă excesiv de dificil sau chiar imposibil exercițiul drepturilor conferite de Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene).
Justițiabilii care au solicitat rambursarea taxei de poluare au apelat la procedura „restituirii de sume”, invocând preponderent, potrivit art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală, „aplicarea eronată a prevederilor legale”.
În sine, această reglementare respectă cele două principii enunțate anterior, al echivalenței și al efectivității; nu s-a susținut că art. 110 al Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene nu ar putea fi circumscris ipotezei vizate de norma națională, adică nu ar putea constitui o prevedere legală aplicată eronat.
Problema controversată vizează admisibilitatea utilizării directe a acestei căi ori, dimpotrivă, parcurgerea obligatorie, în prealabil, a procedurii reglementate de art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală”.
Înalta Curte a reținut că „acțiunea judiciară având ca obiect restituirea taxei de poluare nu poate fi condiționată de parcurgerea procedurii de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cele două proceduri fiind distinct reglementate de Codul de procedură fiscală.
Astfel, în primul rând, a susține că nu există acces la procedura restituirii, reglementată de art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală (și, implicit, Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1.899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal), decât după epuizarea procedurii reglementate de art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205 - 218 din Codul de procedură fiscală înseamnă practic a înlătura din ordinea juridică prima dispoziție legală indicată.
Într-adevăr, existența art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală nu ar mai avea nicio justificare logică dacă restituirea sumelor nelegal plătite nu s-ar putea obține decât atacând direct decizia de calcul al taxei de poluare. Or, potrivit regulii de interpretare "actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat", un text de lege trebuie interpretat în sensul în care ar produce efecte, iar nu în sensul în care n-ar produce niciunul.
Trimiterea la prevederile art. 117 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură fiscală, pe care procurorul general o realizează în cuprinsul memoriului de recurs în interesul legii, nu face decât să întărească argumentația expusă, câtă vreme acesta nu este decât un alt caz distinct (dintre cele 8 reglementate de legiuitor) în care se restituie sumele încasate.
În al doilea rând, nu trebuie ignorate obiectul și finalitatea celor două proceduri care vizează, pe de o parte, anularea deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința înlăturării acesteia din realitatea juridică, iar, pe de altă parte, cenzurarea refuzului nejustificat de soluționare a cererii de restituire a taxei de poluare și obligarea la restituirea sumei încasate cu acest titlu.
Procedura prealabilă reglementată de dispozițiile legale amintite anterior este obligatorie numai în cazul primei categorii de acțiuni, în timp ce, pentru a doua, ea nu mai are un astfel de caracter în baza art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.
În al treilea rând, soluția admisibilității unor asemenea acțiuni se impune mai ales prin prisma jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care recunoaște contribuabilului dreptul de a solicita rambursarea unei taxe plătite cu încălcarea dreptului european, independent de orice contestare a actului administrativ prin care această taxă a fost stabilită.
Relevantă în această privință este jurisprudența Metallgesellshaft și Hoechst, în care s-a conchis în sensul că „este contrar dreptului european ca o instanță națională să respingă sau să admită doar în parte o cerere ... pentru rambursarea sau repararea prejudiciului financiar suferit ca o consecință a plății impozitului pe profit ... pentru simplul motiv că acestea nu au solicitat autorității fiscale beneficiul regimului fiscal ... și că nu s-au folosit de remediile juridice aflate la dispoziția lor pentru a contesta refuzurile autorităților fiscale, prin invocarea priorității și efectului direct al dreptului comunitar, în condițiile în care legislația națională refuza ... beneficiul regimului fiscal”.
În fine, această soluție se impune și prin prisma Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, respectiv a art. 13, potrivit căruia statele trebuie să asigure un recurs efectiv, prin care o persoană să se poată plânge de încălcarea drepturilor sale.
Or, parcurgerea procedurii administrative de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința previzibilă a respingerii contestației, fie ca tardiv formulată, fie ca nefondată, nu poate constitui un remediu național efectiv în sensul Convenției, ci, dimpotrivă, reprezintă un obstacol în calea recuperării prejudiciului cauzat particularilor prin aplicarea unor norme naționale incompatibile cu dreptul european, obstacol interpus chiar de autoritățile fiscale naționale aflate în culpă”.
Instanța înțelege să își însușească aceste argumente, având în vedere caracterul obligatoriu al dezlegării date asupra acestei probleme de drept prin decizia Înaltei Curți, impus de art. 329 alin. 3 C.pr.civ. Prin urmare, instanța concluzionează că în mod corect Tribunalul C.-S. a respins excepția de inadmisibilitate a acțiunii, reținând că procedura prealabilă, de contestare pe cale administrativă a deciziilor de calcul al taxelor pe poluare nu are caracter obligatoriu.
Pe fond, acțiunea reclamantei se privește a fi întemeiată, față de următoarele considerente:
În speță, reclamantul nu pune în discuție în cauză o discriminare directă permisă de dispozițiile OUG nr. 50/2008, cum greșit susțin pârâții, căci din punct de vedere formal, regimul de impozitare instituit prin OUG nr. 50/2008 nu face vreo deosebire nici între autovehicule în funcție de proveniența lor, nici între proprietarii acestor vehicule, în funcție de cetățenia sau naționalitatea lor. Fiind datorată independent de cetățenia sau naționalitatea proprietarului vehiculului menționat, de statul membru în care acest vehicul a fost produs și de împrejurarea dacă este vorba despre un vehicul cumpărat pe piața națională sau importat, taxa în discuție nu stabilește un tratament diferențiat pe baza criteriilor menționate, astfel încât nu poate fi considerată direct discriminatorie, după cum, de altfel, a constatat și Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea din 7.04.2011, dată în cauza C-402/09, T., publicată la 28.05.2011 în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, pct. 36.
Prin urmare, se cuvine a fi înlăturate toate argumentele pârâților potrivit cărora taxa pe poluare instituită de OG nr. 50/2008 ar avea caracter nediscriminatoriu, deoarece o atare discriminare s-ar putea reține doar în măsura în care s-ar dovedi că valoarea reziduală cuprinsă în valoarea de piață a unui autovehicul de ocazie achiziționat pe piața națională ar fi superioară taxei pe poluare percepute pentru înmatricularea în România a unui autovehicul importat dintr-un stat membru UE. Aceste argumente nu sunt concludente în cauză.
Aceasta deoarece reclamantul se prevalează în speță de caracterul indirect discriminatoriu al taxei instituie prin OUG nr. 50/2008, susținând că aceasta descurajează importul de autovehicule de ocazie din statele membre ale Uniunii Europene, sens în care ar fi relevantă, totuși, o comparație între autovehiculele similare, cu caracteristici identice, înmatriculate pe teritoriul României anterior intrării în vigoare a menționatului act normativ și cele importate ulterior.
În acest sens, prin hotărârea din 7.04.2011, dată în cauza C-402/09, T., deja citată, pct. 58-59, analizând neutralitatea taxei pe poluare instituite prin OUG nr. 50/2008, în varianta sa inițială, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că „reglementarea menționată are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30% din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală”, că, „în aceste condiții, OUG nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre”, respectiv, că „deși statele membre păstrează, în materie fiscală, competențe extinse care le permit să adopte o mare varietate de măsuri, acestea trebuie totuși să respecte interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE”, iar la pct. 53 a precizat că „Astfel, articolul 110 TFUE ar fi golit de sensul și de obiectivul său dacă statelor membre le ar fi permis să instituie noi taxe care au ca obiect sau ca efect descurajarea vânzării de produse importate în favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piața națională și introduse pe această piață înainte de . taxelor menționate. O astfel de situație ar permite statelor membre să eludeze, prin instituirea unor impozite interne al căror regim este stabilit astfel încât să aibă efectul descris mai sus, interdicțiile prevăzute la articolele 28 TFUE, 30 TFUE și 34 TFUE”.
În fine, în aceeași hotărâre, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut, analizând neutralitatea taxei instituite prin OUG nr. 50/2008, în varianta inițială, în privința vehiculelor de ocazie importate și a vehiculelor de ocazie similare înmatriculate pe teritoriul național anterior instituirii taxei menționate, că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
Aceste considerente se impun și în ceea ce privește regimul de taxare prevăzut de OUG nr. 50/2008, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 208/2008, OUG nr. 218/2008, OUG nr. 7/2009 și, respectiv, OUG nr. 117/2009. Variantele ordonanței care o succed pe cea analizată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea din 7.04.2011, dată în cauza C-402/09, T., mai sus citată, păstrează formula de calcul a taxei pe poluare și majorează cuantumul acesteia. Prin urmare, toate versiunile de modificare a OUG nr. 50/2008 mențin același regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr-o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală. În acest sens s-a concluzionat în cauza N., C-263/10, nepublicată în Repertoriu, la pct. 27.
Astfel fiind, trebuie concluzionat că și în speța pendinte, în care reclamanta a achitat taxele pe poluare în temeiul OUG nr. 50/2008 se impune interpretarea dată legislației Uniunii Europene prin hotărârea din 7.04.2011, dată în cauza C-402/09, T., deja citată.
Ca atare, se verifică în speță susținerile reclamantei potrivit cărora, datorită efectelor concrete pe care le produce, taxa are caracter indirect discriminatoriu, fiind contrară dispozițiilor din fostul art. 90 TCE, actualul art. 110 TFUE.
Consecința acestei constatări îl constituie faptul că „judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional” (a se vedea hotărârea Curții de Justiție a Comunităților Europene din 9 martie 1978, dată în cauza Administrazione delle finanze delloStato/Simmenthal, nr. C 106/77)
Dată fiind această opinie explicită a Curții de Justiție a Comunităților Europene – a cărei jurisprudență este obligatorie pentru instanțele naționale în interpretarea dreptului comunitar – Curtea constată că este competentă să procedeze, în executarea obligației de a asigura realizarea efectului deplin al dreptului comunitar, la înlăturarea de la aplicare a oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.
În consecință, față de caracterul indirect discriminatoriu al reglementării taxei de poluare aplicabile reclamantei, această reglementare se impune a fi înlăturată ca fiind în contradicție cu dispozițiile art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, actualul art. 110 TFUE, după cum corect a procedat prima instanță.
De vreme ce s-a reținut că taxa a fost percepută de Statul Român prin încălcarea normelor de drept comunitar ne aflăm în prezența unor sume plătite fără existența unui titlu de creanță și ca atare devin incidente prevederile art. 117 alin.1 din Codul de procedură fiscală care arată că se restituie la cerere debitorului sumele plătite fără existența unui titlu de creanță iar pentru aceste sume contribuabili au dreptul la dobândă prevăzută de art. 124 din Codul de procedură fiscală, astfel încât nu se poate reține că petitul privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale este nelegal și inadmisibil în materie fiscală întrucât dispozițiile art. 117 și 124 Cod procedură fiscală sunt direct aplicabile.
În privința soluției primei instanțe privind respingerea cererii de chemare în garanție, Curtea constată că această soluție este nelegală, prima instanță reținând în mod greșit că cererea de chemare în garanție a fost formulată de o persoană fără calitate procesual pasivă. Astfel se observă că în speță, în fața primei instanțe cererea de chemare în garanție a fost formulată de către AFP Reșița reprezentată de DGFP C.-S., pârâta AFP Reșița având calitate procesual pasivă în prezentul litigiu de vreme ce a încasat taxa de poluare a cărei restituire se solicită în cauză.
În conformitate cu prevederile art.1 alin.1 din O.U.G. nr.50/2008 taxa de poluare nu se face venit la bugetul de stat, ci constituie venit la bugetul F. pentru Mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu.
Instituția chemării în garanție, așa cum este reglementată de art.60-63 Cod procedură civilă, reprezintă acea formă de participare a terților la activitatea juridică care conferă uneia din părți posibilitatea de a solicita introducerea in proces a acelor persoane ce ar avea obligația de garanție sau de despăgubiri in ipoteza in care partea respectiva ar pierde procesul, deci aceasta instituție se întemeiază pe existenta unei obligații de garanție sau de despăgubiri, care există in sarcina AFP Reșița.
Obligația de garanție ii revine chematului in garanție, in temeiul OUG nr.50/2008, privind instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, în măsura stabilirii în concret a răspunderii AFP Reșița în raportul juridic administrativ dedus judecății. Astfel, se reține că AFP Reșița nu se face responsabilă (culpabilă) de emiterea deciziei de calcul a taxei pe poluare în discuție astfel că apare injust a o obliga în această calitate la acoperirea integrală a prejudiciului cauzat reclamantei .
Așa cum s-a arătat anterior, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 1 din Ordonanța de Urgență nr. 50/2008 sumele percepute de Statul Român cu titlul de taxă de poluare sunt virate în contul Administrației F. pentru Mediu și această autoritate gestionează sumele respective.
Având în vedere aceste reglementări, Curtea reține că organele fiscale au competențe limitate la calcularea, încasarea și soluționarea contestațiilor formulate de contribuabili împotriva acestor acte, iar competențele privind administrarea sumelor astfel încasate revin Administrației F. pentru Mediu, motiv pentru care, Curtea apreciază că recursul declarat de pârâtă este fondat în ceea ce privește soluționarea cererii de chemare în garanție fiind incident motivul de recurs reglementat de art.304 pct.9 C.p.c. astfel încât se va proceda la admiterea recursului declarat de pârâta recurentă, se va modifica în parte sentința recurată în sensul admiterii cererii de chemare în garanție formulată de pârâta Administrația Finanțelor Publice Reșița, prin Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S., împotriva Administrației F. pentru Mediu cu obligarea chematei în garanție să achite pârâtei Administrația Finanțelor Publice Reșița sumele cu care aceasta a căzut în pretenții în cauză cu titlu de taxă pe poluare și dobânzi. Totodată se vor menține în rest dispozițiile sentinței recurate.
Văzând că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta recurentă Administrația Finanțelor Publice Reșița, prin Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. împotriva sentinței civile nr. 632/20.03.2013, pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._, în contradictoriu cu reclamanta intimată M. M. și chemata în garanție Administrația F. pentru Mediu.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că admite cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Administrația Finanțelor Publice Reșița, prin Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S., împotriva Administrației F. pentru Mediu și obligă chemata în garanție să achite pârâtei Administrația Finanțelor Publice Reșița sumele cu care aceasta a căzut în pretenții în cauză cu titlu de taxă pe poluare și dobânzi.
Menține în rest dispozițiile sentinței recurate.
Fără cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 07.11.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR Ș. E. P. R. C. A. P.
GREFIER
F. C.
Red..
Thred.FC- 11.11.2013, 2 ex
Primă instanță:Tribunalul C.-S.
Judecător:G. Ș.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 97/2013.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 21/2013.... → |
|---|
