Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 5408/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 5408/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 12-06-2013 în dosarul nr. 8943/108/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ nr.5408
Ședința publică din 12 iunie 2013
PREȘEDINTE: F. Ș.
JUDECĂTOR: G. O.
JUDECĂTOR: RUJIȚA R.
GREFIER: M. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI A. împotriva sentinței civile nr.6377/11.12.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamantul F. M. I., având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru reclamantul intimat F. M. I. avocat I. N., lipsă fiind pârâta recurentă Administrația Finanțelor publice a Municipiului A..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată depuse la dosar prin registratura instanței la data de 28.05.2013 concluziile scrise formulate de reclamantul intimat F. M. I., la care s-a anexat împuternicirea dată avocatului I. N. și chitanța reprezentând onorariul avocațial în sumă de 300 lei.
Reprezentanta reclamantului intimat arată că nu mai are cereri de formulat în cauză.
Nemaifiind alte cereri de formulat și excepții de invocat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Avocat I. N., pentru reclamantul intimat F. M. I., solicită respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii recurate, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr.6377/11.12.2012 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul A. a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul F. M. I. împotriva pârâtei Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A.; a obligat pârâta să restituie reclamantului taxa pentru prima înmatriculare plătită, în sumă de 3338 lei, cu dobânzi legale în materie fiscală până la data restituirii efective a acesteia; a obligat pârâta să plătească reclamantului 539,3 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că prin acțiunea înregistrată la 06.12.2012, reclamantul F. M. I. a chemat în judecată pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A., solicitând obligarea pârâtei la restituirea taxei de prima înmatriculare în cuantum de 3338 lei, care să fie actualizată cu dobânda legală până la data restituirii efective.
În motivare, a arătat că a achitat cu chitanța . nr._ din 28.03.2008, în contul bugetului de stat, suma de 3338 lei, reprezentând taxă specială de primă înmatriculare, pentru autoturismul marca Renault Megane, achiziționat din spațiul Uniunii Europene.
Reclamantul a solicitat pârâtei restituirea sumei de 3338 lei și plata dobânzii legale aferente, întrucât taxa percepută este ilegală în raport de dispozițiile art. 90 par. din Tratatul CE și de jurisprudența relevantă a Curții de Justiție Europeană.
Prima instanță a reținut că reclamantul a achitat în contul Trezoreriei Municipiului A. suma de 3338 lei, cu titlu de taxă specială pentru autoturisme și autovehicule, cu chitanța . nr._ din 28.03.2008.
Reclamantul a depus la Administrația Finanțelor Publice A. o cerere de restituire a sumei de 3338 lei, achitată conform chitanței mai sus indicate, iar față de răspunsul negativ al pârâtei, a formulat acțiunea în contencios administrativ de față.
Referitor la susținerea pârâtei din întâmpinare privind incidența în cauză a OUG nr.50/2008, instanța a înlăturat ca neîntemeiată argumentația formulată de pârâtă apreciind că dispozițiile art.11 din OG nr.50/2008 nu sunt aplicabile situației juridice din litigiul dedus judecății.
Dispozițiile art. 2141–2143 Cod fiscal au fost abrogate de la data de 1 iulie 2008, iar taxa de primă înmatriculare a fost încasată de către pârâtă în temeiul art. 2141 – 2143 din Codul fiscal, în vigoare în perioada 1 ianuarie 2007-30 iunie 2008.
Instanța a reținut și faptul că aplicarea dispozițiilor art.11 din OUG nr.50/2008 cade în competența exclusivă a organelor fiscale, singurele care pot calcula și restitui diferențele dintre vechea taxă și noua taxă instituită prin OUG nr.50/2008, achitate de contribuabil.
Întrucât taxa specială ce face obiectul acțiunii a fost încasată în baza legislației interne în vigoare anterior datei de 1 iulie 2008 și care a fost apreciată ca fiind contrară normelor comunitare, instanța a reținut că în cauza dedusă judecății sunt aplicabile în mod direct dispozițiile din dreptul comunitar care au prioritate față de dreptul național.
Invocând jurisprudența Curții de justiție Europene, prima instanță a reținut că prin Decizia în cauza C./Enel (1964), CJE a stabilit că legea care se îndepărtează de Tratat – un izvor independent de drept – nu ar putea să ducă la anularea lui, dată fiind natura sa originală și specială, fără a-l lipsi de caracterul lui de lege comunitară și fără ca baza legală a Comunității însăși să fie pusă la îndoială.
Mai mult, aceeași decizie a definit relația dintre dreptul comunitar și dreptul național al statelor membre arătând că dreptul comunitar este o ordine juridică independentă care are prioritate de aplicare chiar și în fața dreptului național ulterior, or, în speță, taxa specială auto a fost introdusă în legislația internă prin Legea nr. 343/2006 privind Codul fiscal.
De asemenea, în cauza Simmenthal (1976) CJE a stabilit că judecătorul național este obligat să aplice normele comunitare, în mod direct, dacă acesta contravin normelor interne, fără a solicita sau aștepta eliminarea acestora pe cale administrativă sau a unei alte proceduri constituționale.
Tribunalul a constatat că acțiunea reclamantului este o acțiune în restituirea unor taxe achitate fără temei legal întemeiată pe art.214 (3) și art.117 Cod procedură fiscală, întrucât suma plătită de reclamant nu a fost datorată potrivit legislației comunitare.
Reclamantul a achitat taxa conformându-se dispozițiilor art.2141 și 2143 Cod fiscal și unei calculații privind taxele speciale pentru autoturisme, stabilită de Ministerul Finanțelor și care este afișată în formă electronică, în mod public fiind irelevant aspectul că această plată a fost făcută voluntar în condițiile în care operațiunea de înmatriculare a autoturismului second-hand cumpărat dintr-un stat membru al Uniunii Europene, în România, este condiționată de plata acestei taxe.
A reținut tribunalul că a considera că reclamantul nu poate contesta încălcarea dreptului comunitar prin reglementarea și perceperea în acest mod a taxei speciale pentru autoturisme, în lipsa unui titlu de creanță cu suport material, ar echivala cu negarea dreptului reclamantului de a avea acces liber la justiție și ar contraveni art.21 al.1 din Constituția României care statuează că orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime, în timp ce nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
Deoarece în România, stat comunitar de la 1 ianuarie 2007 care și-a asumat obligația de a respecta dispozițiile din tratatele originare ale comunității, dinainte de aderare, nu se percepe nici un fel de taxă pentru autoturismele produse și înmatriculate ori reînmatriculate în țara noastră, dar se percepe o astfel de taxă pentru autoturismele deja înmatriculate în celelalte state, instanța a constatat o diferență de tratament, ceea ce introduce un regim juridic fiscal discriminatoriu pentru autovehiculele aduse în România din Comunitatea Europeană în scopul reînmatriculării lor în România, ceea ce contravine dispozițiilor art.90(1) din Tratatul CEE. Aceste dispoziții care fac parte de la data de 1 ianuarie 2007 din ordinea interioară a României, se opun taxei speciale pentru primă înmatriculare pentru achizițiile intercomunitare de autoturisme neînmatriculate pe teritoriul național, astfel încălcându-se principiul libertății circulației mărfurilor.
Dreptul conferit de reglementarea comunitară de bază fiind încălcat prin aplicarea reglementărilor dreptului național instanța a constatat că suma plătită de reclamant nu a fost datorată, fiind încadrată ilegal în condițiile art.2141–2143 Cod fiscal și că se impune obligarea pârâtei la restituirea aceste taxe.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta recurentă Administrația Finanțelor publice a Municipiului A. care a solicitat, în principal casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanță și, în subsidiar, a solicitat modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii reclamantului.
În motivare a invocat excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, câtă vreme nu a fost emis un act administrativ în sensulart.41 din Codul de procedură fiscală.
A invocat excepția lipsei calității sale procesual pasive, câtă vreme statul este cel care a instituit taxa în litigiu.
A invocat depășirea limitelor generale de competență de către instanță, aceasta neavând competență de a examina compatibilitatea normei interne cu Constituția și tratatele internaționale.
Pe fond, a invocat că legiuitorul național are aptitudinea de a alege forma și mijloacele prin care dispozițiile legilor cadru devin obligatorii pentru fiecare stat membru.
A criticat aplicarea în cauză a art.90 al.1 din TCE.
A invocat că, întrucât la data declarării recursului este în vigoare OUG nr.50/2008, acțiunea reclamantului este parțial lipsită de obiect, dată fiind existența unei proceduri speciale de restituire, iar pentru restul taxei, cererea este neîntemeiată.
În drept a invocat dispozițiile art.304 pct.4, 9, art.3041 C.pr.civ.
Reclamantul intimat, deși citat cu mențiunea de a formula întâmpinare, nu a dat curs solicitării, însă prin concluzii scrise a solicitat respingerea recursului.
Examinând sentința prin prisma criticilor formulate și în baza art.3041 C.pr.civ., față de dispozițiile art.299 și următoarele C.pr.civ., văzând și normele legale ce vor fi mai jos arătate, instanța reține următoarele:
Susținerile recurentei vizând excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată pentru motivele arătate în cererea de recurs sunt neîntemeiate și vor fi respinse astfel:
Potrivit deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.24/14.11.2011, „procedura de contestare prevăzută de art.7 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.50/2008 raportat la art.205-218 din Codul de procedură fiscală nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art.117 al.1 lit.d din același cod”.
Având în vedere caracterul obligatoriu al acestei hotărâri a instanței supreme, Curtea constată că nerespectarea de către partea reclamantă a cerinței de formulare a contestației împotriva deciziei de calcul a taxei de poluare nu poate conduce la sancționarea acesteia prin pierderea dreptului la restituirea taxei în litigiu.
Chiar dacă partea reclamantă a formulat o cerere de restituire a taxei de poluare, dar nu a formulat-o ca pe o contestație împotriva deciziei de calcul, Curtea constată că, în condițiile în care Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că nu sunt aplicabile aceste reglementări, excepția invocată nu este întemeiată.
Principiul existenței unor remedii naționale adecvate și efective a fost dezvoltat și explicitat mai ales de Curtea Europeană de Justiție în hotărârea pronunțată asupra afacerilor reunite C-397/98 și C-410/98, Metallgesellshaft Ltd. și alții și Hoechst UK Ltd., în care Curtea de la Luxemburg a punctat în sensul că rambursarea taxelor prelevate nelegal nu poate fi condiționată de contestarea reglementării naționale ori a actelor fiscale la momentul plății.
În esență, Curtea Europeană de Justiție a arătat că autoritățile fiscale naționale nu pot invoca o culpă a contribuabililor care nu au apelat la un remediu național ineficient, în condițiile în care ele însele sunt culpabile pentru aplicarea unor norme naționale incompatibile cu dreptul european.
Aceste reguli sau proceduri, la rândul lor, trebuie să respecte principiul echivalenței (neputând institui condiții mai puțin favorabile decât pentru cererile similare bazate pe încălcarea dreptului național) și principiul efectivității (procedura națională nu trebuie să facă excesiv de dificil sau chiar imposibil exercițiul drepturilor conferite de Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene).
Or, părții reclamante – care a solicitat restituirea taxei de poluare invocând dispozițiile art.117 al.(1) lit.d) din Codul de procedură fiscală, text potrivit căruia „se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume: (...) d) cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale;” – nu i se poate opune nerespectarea regulilor interne aplicabile procedurii administrativ prealabile, și, prin urmare, nu i se poate opune nici regula obligativității contestării deciziei de calcul a taxei de poluare.
Nici susținerile vizând incidența dispozițiilor art.304 pct.4 C.pr.civ. nu se constituie în temeiuri de modificare a sentinței câtă vreme prima instanță a reținut în mod legal incidența celor statuate de Curtea Europeană de Justiție în cauzele C./ENEL și Simhenthal și a apreciat în mod corect că judecătorul național este obligat să aplice normele comunitare în mod direct, dacă acestea contravin normelor interne, fără a aștepta eliminarea acestora pe cale administrativă sau a altei proceduri constituționale.
În ceea ce privește celelalte critici ale recurentei, instanța reține că dispunând restituirea taxei de poluare achitată, tribunalul a reținut, în esență, caracterul discriminator al taxei stabilite pentru autoturismul second hand anterior înmatriculat într-un alt stat membru UE.
Instanța reține că, în speță, nu se pune în discuție o discriminare directă permisă de dispozițiile OUG nr.50/2008, căci din punct de vedere formal regimul de impozitare instituit prin OUG nr.50/2008 nu face vreo deosebire nici între autovehicule în funcție de proveniența lor, nici între proprietarii acestor vehicule, în funcție de cetățenia sau naționalitatea lor. Fiind datorată independent de cetățenia sau naționalitatea proprietarului vehiculului menționat, de statul membru în care acest vehicul a fost produs și de împrejurarea dacă este vorba despre un vehicul cumpărat pe piața națională sau importat, taxa în discuție nu stabilește un tratament diferențiat pe baza criteriilor menționate, astfel încât nu poate fi considerată direct discriminatorie, după cum, de altfel, a constatat și Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea din 07.04.2011, dată în cauza C-402/09, T., publicată la 28.05.2011 în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, pct.36.
Dimpotrivă, se constată că partea se prevalează de caracterul indirect discriminatoriu al taxei instituie prin OUG nr.50/2008, susținând că aceasta descurajează importul de autovehicule de ocazie din statele membre ale Uniunii Europene, sens în care ar fi relevantă, totuși, o comparație între autovehiculele similare, cu caracteristici identice, înmatriculate pe teritoriul României anterior intrării în vigoare a menționatului act normativ și cele importate ulterior.
În acest sens, prin hotărârea din 07.04.2011, dată în cauza C-402/09, T., deja citată, pct.58-59, analizând neutralitatea taxei pe poluare instituite prin OUG nr.50/2008, în varianta sa inițială, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că „reglementarea menționată are ca efect faptul că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30% din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală”, că, „în aceste condiții, OUG nr.50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre”, respectiv, că „deși statele membre păstrează, în materie fiscală, competențe extinse care le permit să adopte o mare varietate de măsuri, acestea trebuie totuși să respecte interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE”, iar la pct. 53 a precizat că „Astfel, articolul 110 TFUE ar fi golit de sensul și de obiectivul său dacă statelor membre le-ar fi permis să instituie noi taxe care au ca obiect sau ca efect descurajarea vânzării de produse importate în favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piața națională și introduse pe această piață înainte de . taxelor menționate. O astfel de situație ar permite statelor membre să eludeze, prin instituirea unor impozite interne al căror regim este stabilit astfel încât să aibă efectul descris mai sus, interdicțiile prevăzute la articolele 28 TFUE, 30 TFUE și 34 TFUE”.
În aceeași hotărâre, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut, analizând neutralitatea taxei instituite prin OUG nr.50/2008, în varianta inițială, în privința vehiculelor de ocazie importate și a vehiculelor de ocazie similare înmatriculate pe teritoriul național anterior instituirii taxei menționate, că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
Curtea subliniază, de asemenea, că modificările ulterioare ale OUG nr.50/2008 nu au modificat formula de calcul a taxei de poluare, ci au înlocuit anexele inițiale ale OUG nr.50/2008, cu consecința majorării – substanțială în unele cazuri – a cuantumului taxei de poluare datorate la înmatricularea autovehiculelor.
Astfel, atât OUG nr.208/2008, cât și OUG nr.218/2008 și OUG nr.7/2009 au înlocuit anexele inițiale ale OUG nr.50/2008, dublând sau triplând cuantumul taxei de poluare în unele cazuri în raport cu reglementarea inițială, și păstrând formula de calcul a taxei, astfel cum a fost stabilită prin OUG nr.50/2008, în versiunea sa inițială.
De asemenea, Curtea constată că taxa de poluare instituită conform OUG nr.50/2008 este impusă numai pentru autovehiculele care se înmatriculează pentru prima dată în România după . acestui act normativ – 01.07.2008 – cu excluderea de la plata acestei taxe pentru autovehiculele deja înmatriculate în România anterior acestei date. Această caracteristică esențială a taxei de poluare a rămas neschimbată până în prezent, indiferent de modificările aduse Ordonanței de urgență a Guvernului nr.50/2008
De aceea, Curtea concluzionează că în măsura în care nivelul taxei de poluare este unul dintre criteriile de constatare a incompatibilității dintre art.110 TFUE și reglementarea română a taxei de poluare – reglementarea ulterioară datei de 15.12.2008 și, respectiv aceea ulterioară datei de 19.02.2009 sunt vizate implicit de această hotărâre a Curții Europene de Justiție.
În plus, Curtea reamintește că începând cu OUG nr.208/2008 și continuând cu OUG nr.218/2008 și OUG nr.7/2009, a fost introdusă și perpetuată o scutire totală de la plata taxei de poluare pe perioada 15.12._09 (neaplicabilă în prezenta cauză), iar prin OUG nr.117/2009 a fost extinsă temporar această scutire pentru o categorie limitată de autovehicule, fără a oferi un remediu pentru autovehiculele similare deja înmatriculate în România cu plata taxei de poluare.
Date fiind aceste constatări, Curtea reține că singurul element de diferență esențial al prezentei cauze față de cauza T. ar fi cuantumul taxei de poluare, iar nu formula de calcul sau sfera de aplicare a taxei de poluare.
În ceea ce privește jurisprudența Curții Europene de Justiție invocată de recurentă, Curtea subliniază că aceste referiri nu pot fi luate în considerare fără a ține seama de modificările aduse în jurisprudența Curții Europene de Justiție prin hotărârile T. și N. – ultimele pronunțate în materia taxelor auto discriminatorii.
Astfel, în cauza T., Curtea Europeană de Justiție a procedat la o analiză a măsurii în doi pași, sau din două perspective: deprecierea vehiculului și valoarea taxei.
Într-o primă fază (pct.38-47), Curtea aplică testul comparației cu valoarea reziduală a taxei încorporate în vehiculul național similar. Produsul național similar cu care se face comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior importului efectuat de dl. T., dar înmatriculate tot în perioada de aplicare a OUG nr.50/2008 versiunea inițială, adică 01.07-14.12.2008 și deci supuse aceluiași regim de taxare. Rezultatul acestei analize este că, în sine, din punct de vedere al criteriilor pe care este bazat, menite să stabilească deprecierea, regimul de impozitare instituit prin OUG nr.50/2008 este legal din perspectiva art.110 TFUE.
Curtea nu se oprește însă aici, ci trece la o a doua fază (pct.48-61), în care produsul național similar cu care continuă comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior importului efectuat de domnul T. și înmatriculate înainte de aplicarea OUG nr.50/2008 versiunea inițială, adică înainte de 01.07.2008, deci nesupuse taxei instituite de aceasta.
Or, această analiză reprezintă o relativă noutate. În mod evident testul nu mai poate fi cel al comparației cu valoarea reziduală. Curtea a aplicat criteriul efectului descurajant al taxei asupra importurilor. Rezultatul acestei analize este că taxa aplicată reclamantului pentru tipul de vehicul din speță este indirect discriminatorie și deci nelegală din perspectiva art.110 TFUE, și la fel este în cazul oricăror altor categorii de vehicule dacă prin valoarea sa descurajează importurile fără a descuraja și cumpărarea de vehicule naționale similare.
D. fiind acest nou criteriu de evaluare a caracterului discriminatoriu al reglementărilor în litigiu, Curtea constată că argumentele din recurs vizează exclusiv analiza instanței europene referitoare la primul criteriu – testul comparației cu valoarea reziduală a taxei încorporate în vehiculul național similar. Așadar, noul criteriu reținut de Curtea Europeană de Justiție în hotărârile T. și N. își păstrează actualitatea, iar argumentele nu pot fi luate în considerare în această privință, întrucât nu înlătură consecința caracterului discriminatoriu al taxei de poluare din perspectiva comparației cu regimul taxelor aplicate autovehiculelor second hand înmatriculate deja în România la momentul introducerii taxei în litigiu, autovehicule ce au fost scutite integral de la plata acestei taxe.
În continuare, în ceea ce privește dispozițiile Legii nr.9/2012, Curtea observă că Legea nr.9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.17 din 10 ianuarie 2012, a abrogat Ordonanța de Urgență nr.50/2008, iar conform art.12 al.1 din noul act normativ „în cazul în care taxa pe poluare pentru autovehicule achitată de către contribuabili începând cu 1 iulie 2008 până la data intrării în vigoare a prezentei legi, potrivit prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr.140/2011, cu modificările și completările ulterioare, este mai mare decât taxa rezultată din aplicarea prezentelor prevederi privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, calculată în lei la cursul de schimb valutar aplicabil la momentul înmatriculării în România, se pot restitui sumele reprezentând diferența de taxă plătită, numai către titularul obligației de plată, pe baza procedurii stabilite prin normele metodologice de aplicare a prezentei legi. Calculul diferenței de restituit se face pe baza formulei de calcul din prezenta lege, în care se utilizează elementele avute în vedere la momentul înmatriculării autovehiculului în România”.
Prin dispozițiile Legii nr.9/2012 se tinde la înlocuirea retroactivă a reglementării taxei de poluare cu aceea cuprinsă în noua lege referitoare la taxa pentru emisiile poluante, prin ajustarea vechii taxe de poluare la nivelul noii taxe, în vigoare din luna ianuarie 2012.
Efectul concret al acestei reglementări este acela al limitării, cel puțin în anumite cazuri, a dreptului contribuabilului care a plătit taxa de poluare la restituirea integrală a taxei respective.
Or, Curtea subliniază că taxa de poluare a fost considerată de Curtea Europeană de Justiție ca fiind contrară art.110 TFUE și că această constatare impune restituirea taxelor plătite cu încălcarea dreptului UE. Dată fiind prioritatea dreptului UE în raport cu dreptul intern, Curtea reține că efectele impuse prin aplicarea dreptului UE nu pot fi înlăturate, nici măcar parțial, printr-o lege internă.
Prin urmare, Curtea consideră că această reglementare nu poate aduce atingere constatării Curții Europene de Justiție referitoare la contrarietatea dintre Ordonanța de Urgență nr.50/2008 și art.110 Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, contrarietate în vigoare la momentul plății taxei de poluare de către reclamant.
Totodată, caracterul retroactiv al acestei reglementări împiedică aplicarea acestor dispoziții unor raporturi juridice născute anterior intrării ei în vigoare, în condițiile în care la momentul plății taxei de poluare de către partea reclamantă, această taxă nu se aplica autovehiculelor de ocazie de pe piața internă, grevând exclusiv autovehiculele de ocazie înmatriculate pentru prima dată în România în perioada respectivă.
Legea nr.9/2012 nu înlătură sub nici o formă – pentru trecut – această discriminare existentă la momentul plății taxei de poluare din litigiu, în condițiile în care nu impune noua taxă și autovehiculelor deja înmatriculate în România și care au făcut obiectul unor vânzări sau transcrieri a dreptului de proprietate în perioada în care a fost în vigoare OUG nr.50/2008.
Prin urmare, Curtea consideră că dispozițiile art.12 din Legea nr.9/2012 nu înlătură dreptul părții reclamante de a obține restituirea integrală a taxei de poluare în litigiu ca fiind o taxă contrară art.110 TFUE.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art.312 C.pr.civ., Curtea va respinge recursul declarat de pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A. împotriva sentinței civile nr.6377/11.12.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._
În baza art.274 C.pr.civ. va obliga recurenta la plata către intimatul F. M. I. a sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI A. împotriva sentinței civile nr.6377/11.12.2012, pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._ .
Obligă recurenta la plata către intimatul F. M. I. a sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 12 iunie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
F. Ș. G. O. RUJIȚA R.
Grefier,
M. M.
Red.FȘ/18.06.2013
Tehnored.MM/2 ex./05.07.2013
Instanță fond: Tribunalul A. – jud.E. I.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 4760/2013.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 8243/2013.... → |
|---|
