Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 1155/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1155/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 14-03-2013 în dosarul nr. 5121/108/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1155
Ședința publică din 14 martie 2013
PREȘEDINTE: C. P.
JUDECĂTOR: M. G.
JUDECĂTOR: A.-M. N.
GREFIER: S. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A. împotriva sentinței civile nr. 3846/02.10.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamantul intimat B. D. P. și cu chemata în garanție Administrația F. pentru Mediu București, având ca obiect contestație act administrativ și restituire taxă de poluare.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat Betegh Ladislau pentru reclamantul intimat B. D. P. (lipsă), lipsă fiind pârâta recurentă Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A. și chemata în garanție Administrarea F. pentru Mediu București .
Procedura de citare este îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentantul reclamantului intimat depune la dosar împuternicirea avocațială, factura fiscală și chitanța privind achitarea onorariului de avocat, precum și concluzii scrise.
Nefiind formulate alte cereri, instanța apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în recurs.
Avocat Betegh Ladislau, pentru reclamantul intimat B. D. P. solicită respingerea recursului pârâtei și menținerea sentinței recurate ca temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.3846/02.10.2012 pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul A. a admis acțiunea formulată de reclamantul B. D. P. contra pârâtei Administrația Finanțelor Publice A. pentru restituire taxa auto.
A obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice A. la restituirea sumei de 4.499 lei reprezentând taxă de poluare către reclamant și a dobânzilor aferente conform art.124 din Codul de procedură fiscală.
A admis cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu și obligă chemata în garanție să plătească suma de 4.499 lei reprezentând taxa de poluare și a dobânzilor aferente conform art.124 din Codul de procedură fiscală către pârâta Administrația Finanțelor Publice A..
A obligat pârâta la plata sumei de 839,3 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Tribunalul, ca instanță de fond, aconstata după dezbateri că, prin acțiunea în contencios administrativ înregistrată la această instanță la data de 31.07.2012, reclamantul B. D. P. a cerut în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului A., obligarea acesteia la restituirea taxei de poluare în cuantum de 4.499 lei, reactualizată cu rata inflației până la restituirea efectivă.
În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că a plătit suma de 4.499 lei, reprezentând taxa pe poluare pentru autovehicule în contul bugetului de stat.
Achitarea taxei a fost necesară pentru a putea înmatricula în România autoturismul marca Renault înmatriculat pentru prima dată în U.E. în data de 26.05.2004.
Considerând că a plătit o taxă nelegală și nedatorată a formulat o cerere pârâtei prin care a cerut restituirea sumei de 4.499 lei, dar pârâta a refuzat solicitarea lui.
Prin întâmpinare Administrația Finanțelor Publice A. a invocat pe cale de excepție inadmisibilitatea acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În ceea ce privește fondul cauzei, pârâta arată că, câtă vreme Guvernul României și Comisia Europeană au purtat negocieri, finalizate prin obligația asumată de Statul Român de a revizui cuantumul taxei speciale auto reglementată de art. 214 indice 1 Cod fiscal (abrogat la . O.U.G. nr. 50/2008) și de a adopta O.U.G. nr. 50/2008 privind instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, în vigoare cu începere de la data de 01.07.2008, rezultă că taxa este legală.
Din punctul de vedere al pârâtei, taxa de poluare reglementată de ordonanța amintită este temeinică, legală și în conformitate cu normele de drept comunitar, această taxă nefiind contestată de către Comisia Europeană sau alt organism comunitar.
Taxa de poluare există legal și se plătește în alte 16 state comunitare (Germania, Italia, Franța, etc...).
Reclamantul ar fi trebuit să producă probe din care să rezulte indubitabil că taxele pe care le aplică statul român sunt superioare celor din care reclamanta și-a achiziționat autoturismul pentru a dovedi susținerile din acțiune.
Administrației Finanțelor Publice A. a formulat o cerere de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu, în calitate de instituție beneficiară, în exclusivitate a taxei de poluare reglementată de OUG nr. 50/2008 și a cerut obligarea acesteia la suportarea tuturor cheltuielilor și a altor consecințe pecuniare ori de altă natură, ce ar cădea în sarcina sa, în cazul admiterii acțiunii de față.
Din actele și lucrările dosarului instanța reține în fapt că reclamantul a achiziționat un autoturism marca Renault conform contractului de vânzare cumpărare sub semnătură privată, autoturism din categoria auto M1 cu normă de poluare E3 și capacitate cilindrică de 1968 cm3, cu prima înmatriculare în U.E. la data de 26.05.2004, iar pentru înmatricularea în România a acestuia a fost emisă de către pârâtă decizia de calcul a taxei pe poluare pe seama reclamantului în care se rețin caracteristicile arătate mai sus ale autoturismului, aspect necontestat de către pârâtă, iar prin acțiunea de față, s-a cerut de către reclamant să fie obligată pârâta să-i restituie această taxă pe care a apreciat-o ca fiind contrară dreptului comunitar.
În baza deciziei de calcul a taxei pe poluare pentru autovehicule nr._/09.02.2012 emisă de A.F.P. A., reclamantul a achitat taxa de poluare în sumă de 4.499 lei iar ulterior în procedură administrativă a contestat decizia dar D.G.F.P. A. a respins contestația reclamantului.
Reclamantul a solicitat restituirea acestei taxe apreciind că taxa de poluare astfel achitată este contrată reglementărilor comunitare. Pârâta A.F.P. A. a refuzat restituirea taxei de poluare .
Excepția este nefondată.
Tribunalul reține că prin decizia nr.24/2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție s-a statuat că în cazul cererilor promovate în baza art.117 alin.1 lit.d din OG nr.93/2003 nu este necesară procedura contestării titlului de creanță în condițiile art.205-218 din OG nr.93/2003. Or în prezenta pricină cererea este întemeiată chiar pe dispozițiile art.117 alin.1 lit.d din OG nr.93/2003, soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin considerentele reținute menținându-și valabilitatea chiar dacă s-a avut în vedere OUG nr.50/2008 situația juridică însă fiind aceeași și sub imperiul Legii nr.9/2012 modificată prin OUG nr.1/2012.
Acțiunea reclamantului este întemeiată pentru considerentele ce se vor evidenția în cele ce urmează.
Potrivit dispozițiilor art.1 Legea nr.9/2012 stabilește cadrul legal privind instituirea taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, denumită în continuare taxă care se face venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, în vederea finanțării programelor și proiectelor pentru protecția mediului.
În conformitate cu 3 alin.1 (1) Taxa se aplică pentru autovehiculele din categoriile M1, M2, M3 și N1, N2, N3, astfel cum sunt acestea definite în RNTR 2, cu excepția:
a) autovehiculelor aparținând misiunilor diplomatice, oficiilor consulare și membrilor acestora, precum și altor organizații și persoane străine cu statut diplomatic, care își desfășoară activitatea pe teritoriul României;
b) autovehiculelor special modificate în scopul conducerii de către persoanele cu handicap, precum și în scopul preluării și transportării persoanelor cu handicap grav sau accentuat, astfel cum aceste persoane sunt definite în Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, cu modificările și completările ulterioare;
c) autovehiculelor destinate a fi utilizate de forțele armate, forțele de securitate a statului, de poliție, de jandarmerie, de poliția de frontieră și de pompieri;
d) autovehiculelor definite conform RNTR 2 destinate serviciilor de ambulanță și medicină, autovehiculelor speciale echipate corespunzător pentru acordarea ajutorului de urgență, precum și autovehiculelor speciale destinate serviciilor de descarcerare și de stingere a incendiilor.
Iar potrivit art.4 din lege în forma inițială, obligația de plată a taxei intervine:
a) cu ocazia înscrierii în evidențele autorității competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România și atribuirea unui certificat de înmatriculare și a numărului de înmatriculare;
b) la repunerea în circulație a unui autovehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri prevăzute la art. 3 și 8;
c) la reintroducerea în parcul auto național a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto național, i s-a restituit proprietarului plătitor valoarea reziduală a taxei, în conformitate cu prevederile art. 7.
(2) Obligația de plată a taxei intervine și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, conform Legii nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare, sau taxa pe poluare pentru autovehicule și care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării.
Noul act normativ, respectiv Legea nr.9/2012 a fost construit pe aceleași principii cu O.U.G. nr. 50/2008, taxa fiind determinată în esență prin raportare la criterii precum ar fi capacitatea cilindrică, vechimea autoturismului și valoarea emisiilor de CO2.
De principiu, taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule este datorată cu ocazia primei înmatriculări în România a autovehiculelor, indiferent dacă acestea sunt autoturisme noi sau autoturisme de ocazie anterior înmatriculate într-un alt stat (fie el membru al Uniunii Europene sau nu).
În forma inițială a Legii nr. 9/2012, aplicabilă în perioada 13.01._12, taxa pentru emisiile poluante a fost percepută și pentru "primul transfer al dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat, realizat după . prezentei legi" [art. 2 lit. i) din Legea nr. 9/2012]. Potrivit explicației oferite de art. 4 alin. (2) din Legea nr. 9/2012, "Obligația de plată a taxei intervine și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, conform Legii nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare, sau taxa pe poluare pentru autovehicule și care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării". În esență, taxa era astfel aplicabilă și autoturismelor de ocazie înmatriculate în România anterior datei de 1.01.2007.
Prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 1/2012, intrată în vigoare la 31.01.2012, s-au prevăzut însă următoarele măsuri:
• Dispozițiile art. 2 lit. i) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 9/2012 se suspendă până la data de 31.12.2012, cu consecința că taxa pentru emisiile poluante nu se achită cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autoturismelor de ocazie înmatriculate anterior datei de 1.01.2007.
• Contribuabilii care au achitat taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule ca urmare a primei transcrieri a dreptului de proprietate, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 9/2012, în perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a acestei legi (13.01.2012) și data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență (31.01.2012), pot solicita restituirea acesteia.
Tribunalul reține similitudinea dintre taxa pe poluare și taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, astfel că jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene care interpretează art. 110 TFUE (hotărârea din 7 aprilie 2011 în cauza I. T. și hotărârea din 7 iulie 2011 în cauza I. N.) este aplicabilă în cauză.
În condițiile în care legiuitorul român nu a respectat recomandarea formulată de Curte la par. 60 din hotărârea I. T., în sensul înlocuirii taxei pe poluare cu o taxă rutieră anuală, achitată de proprietarii tuturor autovehiculelor care poluează, Legea nr. 9/2012 în forma modificată prin O.U.G. nr. 1/2012 este incompatibilă cu art. 110 TFUE.
discriminarea reținută în afacerile anterioare este accentuată de faptul că în conformitate cu prevederile Legii nr. 9/2012, modificate prin O.U.G. nr. 1/2012, taxa pentru emisiile poluante nu este aplicabilă în continuare unor largi categorii de autovehicule (autovehiculele înmatriculate în România anterior datei de 1.01.2007; autovehiculele pentru care s-a achitat taxa specială pentru autoturisme și autovehicule/taxa pe poluare, chiar dacă aceste taxe au fost recuperate ulterior, în tot sau în parte, de la Statul Român).
Tribunalul constată că în prezenta cauză, reclamantul a contestat legalitatea impunerii taxei de poluare plătite în anul 2012 pentru înmatricularea pentru prima dată în România a unui autoturism marca Renault, fabricat în anul 2004 și înmatriculat pentru prima dată în UE la data de 26.05.2004.
De aceea, în acest context, urmează a analiza, în funcție de dispozițiile dreptului comunitar (european) citate anterior, eventuala compatibilitate cu aceste dispoziții a taxei de poluare aplicabilă în perioada ulterioară.
Față de considerentele Hotărârii T., se reține că art.110 TFUE obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie naționale și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare.
Astfel, opinia exprimată de Curtea Europeană de Justiție, a reținut că reglementarea menționată – respectiv OUG nr. 50/2008 – are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, având în vedere că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală.
Prin urmare, raportându-se la concluziile Hotărârii T., tribunalul constată că prezenta cauză nu diferă, sub aspectele analizate de Curtea Europeană de Justiție, de cauza deferită instanței de contencios european.
Astfel că taxa de poluare stabilită și impusă reclamantului în anul 2012 a fost calculată potrivit aceleiași formule de calcul cu aceea instituită prin Ordonanța de Urgență nr. 50/2008 în varianta inițială iar ulterior reluată prin Legea nr.9/2012 modificată prin OUG nr.1/2012– declarată de Curtea Europeană de Justiție ca fiind contrară art. 110 TFUE.
De asemenea, ca și în Hotărârea T., se impune constatarea că vehiculul de ocazie importat de reclamant și caracterizat printr-un anumit grad de vechime și uzură este supus – în pofida aplicării unei reduceri ridicate a valorii taxei pentru a ține seama de deprecierea acestuia – unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală.
În această privință nu s-au administrat probe cu privire la valoarea autovehiculului, pentru a fi posibilă o comparare a nivelului taxei de poluare cu valoarea integrală a autovehiculului.
Cu toate acesta, prin Hotărârea T. – deși Curtea Europeană de Justiție pare să fi avut în vedere cuantumul ridicat al taxei de poluare – nu a fost stabilit un procentaj minim al taxei de poluare și care să fi fost acceptat de Curtea Europeană de Justiție ca fiind nediscriminatoriu. Astfel, de pildă, nu rezultă din Hotărârea T. că ar fi nediscriminatorie o taxă de poluare care ar avea un cuantum de 10% sau 15% din valoarea de piață a autovehiculului supus acestei taxe, Curtea Europeană de Justiție reținând că întreaga reglementară a taxei de poluare –prin Legea nr.9/2012 modificată prin OUG nr.1/2012– contravine art. 110 TFUE.
În concluzie, în condițiile impozitării discriminatorii a autovehiculelor, impozitare care favorizează autovehiculele second hand de pe piața internă, tribunalul reține caracterul întemeiat al acțiunii reclamantului și încălcarea art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.
Consecința acestei constatări fiind în acord cu dispozitivul hotărârii Curții de Justiție a Comunităților Europene din 9 martie 1978, dată în cauza Administrazione delle finanze delloStato/Simmenthal, nr. C 106/77, în care s-a statuat că „judecătorul național însărcinat să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, are obligația de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziție contrară a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional.”
Față de această opinie explicită a Curții de Justiție a Comunităților Europene – a cărei jurisprudență este obligatorie pentru instanțele naționale în interpretarea dreptului comunitar – tribunalul constată că este competent să procedeze, în executarea obligației de a asigura realizarea efectului deplin al dreptului comunitar, la înlăturarea de la aplicare a oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aștepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional, prin urmare, față de caracterul discriminatoriu al reglementării taxei de poluare aplicabile reclamantului, această reglementare urmează a fi înlăturată ca fiind în contradicție cu dispozițiile art. 90 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană.
Ca atare, având în vedere și prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, instanța de fond a admis acțiunea reclamantului și a obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice A. la restituirea sumei de 4.499 lei cu titlu de taxă de poluare și a dobânzilor aferente conform art.124 din Codul de procedură fiscală.
În baza art.1 alin.2 din Legea nr.9/2012 în conformitate cu care taxa se face venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, în vederea finanțării programelor și proiectelor pentru protecția mediului s-a admis cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu și obligă chemata în garanție să plătească suma de 4.499 lei reprezentând taxa de poluare și a dobânzilor aferente conform art.124 din Codul de procedură fiscală către pârâta Administrația Finanțelor Publice A..
În baza prevederilor art.274 din codul de procedură civilă a obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice A. ca fiind căzută în pretenții la plata sumei de 839,3 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, pârâta Administrația Financiară a mun. A., care a fost motivata in drept cu disp.art.304 pct.9 C.pr.civ.
În acest sens, recurenta susținut că inadmisibilitatea acțiunii de fond ca urmare a neîndeplinirii procedurii prealabile obligatorii
Acțiunea în contencios administrativ potrivit art.7 Legea 554/2004 poate fi formulată în următoarele condiții:
Înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia."
Consideră că acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul-intimat este inadmisibilă atâta timp cât formularea plângerii administrative lipsește. Afirmă aceasta deoarece.subscrisei nu i s-a solicitat anularea nici unui act administrativ așa cumjM Jft prevederile Legii 554/2004, nici măcar restituirea unei sume plătite, fără a se indica vreun temei legal din cele stabilite de dispozițiile C.pr.fiscală.
Așadar, lipsa acestei solicitări ce nu se circumscrie dispozițiilor contenciosului administrativ, echivalează cu neândeplinirea acestei proceduri prealabile obligatorii.
„In mod constant instanțele de contencios administrativ au apreciat că procedura administrativă prealabilă reprezintă o condiție de exercitare a dreptului la acțiune, motiv pentru care neândeplinirea acesteia atrage inadmisibilitatea acțiunii, potrivit art.109 alin(2) Cod procedură civilă".(extras din Legea contenciosului administrativ cu modificările și completările la zi - Comentariu și Jurisprudență prof. dr. A. I. (..) și a se vedea în acest sens și Decizia nr.798 din 08.02.2007 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de C. Administartiv și Fiscal și Decizia nr.746 din 26.04.2007 a Curții de Apel București - Secția de C. Administrativ și Fiscal.
,,Se poate retine deasemenea că în materie de contencios administrativ, atunci când nu este percursă procedura prealabilă pe care o impune art.7 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administativ, acțiunea este respinsă ca inadmisibilă. Se pronunță această soluție ca efect al admiterii unei excepții de fond, de vreme ce instanța poate fi sesizată numai condiționat de îndeplinirea acestei proceduri prealabile, care apare astfel ca o condiție specială de exercițiu a dreptului la acf/une "Yextras din Legea contenciosului administrativ cu modificările și completările la zi - Comentariu și Jurisprudență prof. dr. A. I. ....).
Luând în considerare toate textele de lege expuse mai sus considerăm că procedura prealabilă în situația de față nu este îndeplinită și în consecință considerăm acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamant ca fiind inadmisibilă.
Contrar motivării primei instanțe care face o similitudine între dispozitiilr OUG nr. 50/2008 și cele ale Legii nr. 9/2012, trebuie să arătăm faptul că ICCJ prin soluția pronunțată în soluționarea RIL în Decizia 24/14.11.2011. face strictă referire la dispozițiile OUG nr. 50/2008 si sub nici o formă la dispozițiile unui act normativ ulterior acestei decizii, respectiv Legea nr. 9/2012.
Or, deciziile pronunțate de Instanța Supremă în soluționarea unui RIL sunt de strictă interpretare și aplicabilitate, neputând fi extins prin analogie efectul juridic al acestora asupra unor situații care nici măcar nu existau la data pronunțării ei. Soluția ÎCCJ este una concreta si nu una de principiu, astfel încât aplicarea ei are în vedere situații concrete, determinate de acte normative în vigoare la data pronunțări ei si nu stări de fapt decurgând din dispoziții normative ce nu putea fi avute în vedetă W& moment.
Cu privire la fondul cauzei, arătă că, prin dispozițiile Legii nr. 9/2012 se stabilește cadrul legal al instituirii acestei taxe, taxă cu destinația de venit la bugetul F. pentru Mediu, gestionată de Administrația F. pentru Mediu.
Prin urmare, câtă vreme legiuitorul stabilește în mod expres obligația de plată a taxei de poluare în condițiile art. 4 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 9/2012, acesta taxă este legal datorată, reclamantul neinvocând prin contestație faptul că organul fiscal nu ar fi aplicat corect elementele de calcul a taxei corespunzătoare vehiculului în cauză.
Față de prevederile comunitare invocate în cauză, trebuie reținut faptul că dispozițiile art. 148 din Constituția României instituie supremația tratatelor constitutive ale UE față de dispozițiile contrare din legile interne cu respectarea prevederilor actului de aderare, iar în conformitate cu art. I-33 alin. 1 din Tratatul de aderare la UE ratificat prin Legea nr. 157/2005: "Legea cadru europeană este un act legislativ ce obligă orice stat membru destinatar în ceea ce privește rezultatul ce trebuie obținut, lăsând în același timp autorităților naționale competența în ceea ce privește alegerea formei și a mijloacelor."
Rezultă că legile cadru sunt obligatorii pentru statele membre numai în privința rezultatului, autoritățile naționale având competenta de a alege forma si mijloacele prin care se asigură obținerea rezultatului.
Potrivit jurisprudenței Comunității Europene, art. 110 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene este încălcat atunci când taxa aplicată produselor importate și taxa aplicată celor naționale similare sunt calculate pe baza unor criterii diferite, astfel încât acest tratat nu interzice de iure perceperea unei taxe precum taxa de poluare.
Incidența dispozițiilor art. 110 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene în această speță este nulă. Astfel, taxa de poluare așa cum este reglementată de dispozițiile Legii nr. 9/2012 aplicată produsului importat și cea aplicată produsului național similar este calculată după aceiași formulă de calcul, având criterii obiective stabilite de lege, fără a conduce la o impozitare superioară a produsului importat față de cel național similar, deci, fără efect discriminatoriu.
De asemenea, din cuprinsul art. 3 alin. 1 din Legea 9/2012 rezultă că taxa pentru emisiile poluante se aplică tuturor autoturismelor, indiferent dacă ele provin dintr-un stat membru UE sau de pe piața internă, fiind excluse din sfera de aplicare taxei excepțiile prevăzute de același articol, însă pe baza unor criterii ce privesc destinația, nu proveniența!
Faptele expuse mai sus, trebuie reținut faptul că instituirea taxei (rreprezintă opțiunea-mijloc a legiuitorului român, iar organele fiscaleacrobligație de respectare și de punere în aplicare a dispozițiilor legale în vigoare, conform prevederilor art. 13 din C.pr.fiscală.
Referitor la criticile potrivit cărora actele administrative arătate trebuie anulate și taxa restituită în temeiul Hotărârilor CJUE în cauzele T. și N., acestea sunt neîntemeiate față de prezenta speță, taxa fiind stabilită în temeiul Legii nr. 9/2012, iar hotărârile invocate privesc dispozițiile OUG nr. 50/2008. Astfel, având în vedere și principiul tempus regit actum, considerăm că prezentele spețe nu au nici o relevanță în prezentul dosar, ambele hotărâri fiind pronunțate față de dispozițiile legale abrogate.
Intimatul B. D. P. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului.
Curtea, analizând recursul pârâtei Administrația Finanaciare A., din perspectiva motivelor de fapt și de drept invocate, cu aplicarea disp.art. 299 și urm. C.pr.civ. rap.la art. 304/1 și art. 304 pct.9 C.pr.civ., va constata că acesta este neîntemeiat.
Astfel, cât privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice A., invocată, Curtea reține că aceasta nu poate fi susținută, întrucât raportul juridic dedus judecății relevă o legătură directă între reclamantă și pârâta recurentă, care a încasat taxa de poluare în cauză.
Recurenta nu se află în raport juridic cu Administrația F. de Mediu București.
Faptul că, suma percepută a fost virată unui terț de către pârâta recurentă dădea posibilitatea acesteia să cheme în garanție Administrația F. de Mediu București, cerere care nu a fost formulată în cauză. Mai mult, taxa percepută în prezenta cauză are ca temei vechea taxă de înmatriculare, context în care Administrația F. de Mediu București nu poate avea calitatea procesuală pasivă în astfel de procese, suma reprezentată de taxă intrând în conturile Administrației Finanțelor Publice locale.
Dar, și în ipoteza actuală, Administrația F. de Mediu București poate avea calitatea de copârâtă în astfel de litigii sau, eventual, de chemată în garanție, nici una dintre ipoteze nefiind de natură să înlăture, însă, calitatea procesuală pasivă a Administrației Finanțelor Publice, motiv pentru care, Curtea respinge excepția ridicată de recurenta Administrația Finanțelor Publice A..
În ceea ce privește insdmisibilitatea acțiunii reclamantei, prin aceea că nu s-a urmat procedura prealabilă administrativă, Curtea constată că hotărârea instanței de fond este în spiritul deciziei nr. 24/14.11.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că acțiunile de domeniul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008 sunt admisibile, procedura prealabilă de contestare prevăzută de art. 7 din ordonanță, cu referire la Codul de procedură fiscală nefiind aplicabilă cererilor de restituire a taxei de poluare.
În esență, Curtea constată că, scopul imediat urmărit de reclamant este restituirea taxei, poziția procesuală a reclamantei fiind indiscutabilă în acest sens.
Pe de altă parte, impunerea urmării procedurii reclamate de recurentă, în condițiile în care aceasta susține legitimitatea încasării unei astfel de taxe în temeiul noii legi, Legea nr. 9/2012, apreciind că această lege este conformă cu art. 110 din TFUE, deși tocmai norma care lua în considerare modul de interpretare a art. 110 din TFUE de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost suspendată de la aplicare (nefiind, deci în vigoare la data judecății prezentei cauze) este de natură a sublinia formalismul susținerii, care reiese, cu prisosință, și din practica constantă a Administrației finanțelor locale de a respinge cererile de restituire a taxelor percepute, nu numai în baza Legii nr. 9/2012, dar și a celor încasate în baza Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 50/2008, deși efectele indirecte discriminatorii ale acestei ordonanțe par a fi recunoscute din felul în care sunt redactate motivele de recurs și modul de susținere a validității Legii nr. 9/2012.
Este motivul pentru care judecătorul național este abilitat să cenzureze pertinența dispozițiilor legale evocate în raport de starea de fapt și poziția părților față de reglementările la care se supune litigiul.
Astfel, tot sub aspectul excepției inadmisibilității acțiunii reclamantului, Curtea reține că, în prezenta cauză, asemenea celorlalte cauze aflate pe rolul instanțelor de fond, reclamanții urmăresc exclusiv restituirea sumelor percepute de stat, cu titlu de taxă de poluare, în baza Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008, iar nu ajustarea acestor sume din perspectiva modului de calcul, organului emitent etc.
Ca o dovadă în acest sens, reclamantul în cauză s-a adresat pârâtei recurente cu o cerere de restituire a sumei achitată cu titlu de taxă de poluare. Pârâta recurentă a respins cererea, ca neîntemeiată, iar Înalta Curte de Casație de Justiție București, prin Decizia nr. 24/2011 statuează, în mod obligatoriu, că procedura prealabilă prevăzută de art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 nu se aplică în cazul litigiilor în care se solicită restituirea taxei de poluare.
Prin urmare, Curtea constată că tribunalul a dezlegat această problemă de drept în spiritul legii, context în care se impune a se menționa că, instanțele au constatat că Statul nu s-a angajat să restituie administrativ asemenea taxe, problema fiind, încă, în discuție în spațiul public, iar cetățenii justițiabili care au inițiat menționata procedură prealabilă administrativă au întâmpinat un refuz de rezolvare, în sensul că li s-au respins astfel de cereri, consolidându-se, chiar, o practică a autorităților administrative în acest sens.
În acest context, judecătorul este dator să observe dispozițiile art. 129, art. 130 Cod procedură civilă și să curme orice formă de abuz în legătură cu respectarea drepturilor deduse judecății, inclusiv în legătură cu tendințele de tergiversare, înregistrate din partea instituțiilor statului, cât privește satisfacerea (efectivă) a acestor drepturi, prin înlăturarea grabnică a încălcărilor constatate de instanțele naționale sau europene.
În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea reține că recurenta susține compatibilitatea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008 cu dreptul european, în raport cu art. 110 din TFUE.
Impedimentul de analiză a argumentelor expuse în motivele de recurs derivă din faptul pronunțării unor hotărâri în procedura reglementată de art. 267 din TFUE de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin care a fost lămurit înțelesul art. 110 din Tratat, incident în cauza de față, la care se adaugă: prioritatea normelor europene față de cele interne, contrare sau incompatibile cu dreptul Uniunii Europene; efectul direct al normelor europene în fața instanțelor naționale, obligația de interpretare a dreptului intern conform dreptului european, obligația reparării prejudiciilor cauzate persoanelor prin încălcarea normelor europene, ca urmare a emiterii unor norme contrare sau incompatibile cu dreptul european.
În acest cadru, Curtea evocă Hotărârea din 7 aprilie 2011 a Curții de Justiție a Uniunii Europene în Cauza T. contra Satului Român, prin care s-a statuat că, art. 110 din TFUE (fost art. 90 CE) trebuie interpretat în sensul că "se opune ca un stat membru să instituie o taxă de poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără, însă, a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de piața națională".
Din această perspectivă, judecătorul național a constatat incompatibilitatea dispozițiilor cuprinse în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008 cu norma europeană menționată, dat fiind că, taxa prevăzută de norma internă română nu este impusă și vehiculelor similare puse în vânzare pe piața națională, cu ocazia înmatriculării / reînmatriculării lor, constatare care obligă la admiterea acțiunii și restituirea sumei încasate cu titlu taxă de poluare către reclamanți, conform principiului arătat mai sus.
Cât privește dispozițiile Legii nr. 9/2012, Curtea observă că Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 17 din 10 ianuarie 2012, a abrogat Ordonanța de urgență nr. 50/2008, iar conform art. 12 alin. (1) din noul act normativ „în cazul în care taxa pe poluare pentru autovehicule achitată de către contribuabili începând cu 1 iulie 2008 până la data intrării în vigoare a prezentei legi, potrivit prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, cu modificările și completările ulterioare, este mai mare decât taxa rezultată din aplicarea prezentelor prevederi privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, calculată în lei la cursul de schimb valutar aplicabil la momentul înmatriculării în România, se pot restitui sumele reprezentând diferența de taxă plătită, numai către titularul obligației de plată, pe baza procedurii stabilite prin normele metodologice de aplicare a prezentei legi. Calculul diferenței de restituit se face pe baza formulei de calcul din prezenta lege, în care se utilizează elementele avute în vedere la momentul înmatriculării autovehiculului în România”.
Curtea constată că norma în discuție tinde la înlocuirea retroactivă a reglementării taxei de poluare cu cea cuprinsă în norma legală, prin ajustarea vechii taxe de poluare la nivelul noii taxe, în vigoare din luna ianuarie 2012, aspect care face ca, în anumite cazuri, dreptul contribuabilului la restituirea integrală a taxei, percepute în baza unui act normativ neconform cu dreptul Uniunii Europene, să fie limitat, ceea ce echivalează cu nesocotirea efectelor hotărârii interpretative a Curții de Justiție a Uniunii Europene în Cauza T. contra României.
Sub acest aspect recurenta este în eroare, atunci când afirmă că hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene s-a referit la Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/2008, iar nu la Legea nr. 9/2012, căci Curtea s-a referit, potrivit limitelor sale de competență, la interpretarea art. 110 din TFUE, iar nu la interpretarea legii interne românești.
Judecătorul național este cel abilitat să verifice conformitatea legilor interne cu art. 110 din TFUE, astfel cum acesta este interpretat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, interpretare obligatorie pentru toate Statele membre.
Pe de altă parte, instanța de recurs constată că, deși Legea nr. 9/2012 și-a propus să înlăture efectele discriminatorii indirecte produse de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/2008 -, prin aceea că taxa prevăzută de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/2008 nu era impusă și vehiculelor similare, puse în vânzare pe piața națională, cu ocazia înmatriculării/reînmatriculării lor -, extinzând obligația de plată a taxei pentru emisiile poluante și în cazul autovehiculelor înstrăinate pe piața națională, tocmai această normă cuprinsă în Legea nr. 9/2012, face obiectul Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 1/2012, fiind în prezent suspendată de la aplicare.
Pe cale de consecință, efectele discriminatorii indirecte menționate, continuă să fie prezente, inclusiv în cazul de speță, astfel că judecătorul fondului în mod corect a reținut incompatibilitatea dintre legea internă în vigoare și dispozițiile art. 110 din TFUE, căci nu există nicio diferență, sub aspectul efectelor discriminatorii indirecte analizate, între Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/2008 și normele cuprinse în Legea nr. 9/2012, în vigoare la momentul soluționării prezentei cauze, aspect sub care Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 1/2012 de suspendare a unor norme din cuprinsul Legii nr. 9/2012, evident că produce efecte juridice, independent de caracterul temporar al suspendării (01.01.2013), statul neavând nici o legitimitate în a ignora hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene, în continuare.
Prin urmare, Curtea consideră că această reglementare nu poate aduce atingere constatării Curții Europene de Justiție referitoare la contrarietatea dintre Ordonanța de Urgență nr. 50/2008 și art. 110 Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, contrarietate în vigoare la momentul plății taxei de poluare de către reclamant.
Totodată, caracterul retroactiv al acestei reglementări împiedică aplicarea acestor dispoziții unor raporturi juridice născute anterior intrării ei în vigoare, în condițiile în care la momentul plății taxei de poluare de către reclamant, această taxă nu se aplica autovehiculelor de ocazie de pe piața internă, grevând exclusiv autovehiculele de ocazie înmatriculate pentru prima dată în România în perioada respectivă.
Curtea observă că Legea nr. 9/2012 nu înlătură sub nici o formă – pentru trecut – această discriminare existentă la momentul plății taxei de poluare din litigiu, în condițiile în care nu impune noua taxă și autovehiculelor deja înmatriculate în România și care au făcut obiectul unor vânzări sau transcrieri a dreptului de proprietate în perioada în care a fost în vigoare Ordonanța de urgență Guvernului nr. 50/2008.
Prin urmare, Curtea consideră că dispozițiile art. 12 din Legea nr. 9/2012 nu înlătură dreptul reclamantului de a obține restituirea integrală a taxei de poluare în litigiu ca fiind o taxă contrară art.110 TFUE.
Cu privire la acordarea dobânzilor legale aferente sumei plătite cu titlul de taxă de poluare, Curtea subliniază că acordarea dobânzilor legale este guvernată, în materia raporturilor fiscale, de dispozițiile speciale din Codul de Procedură Fiscală, iar nu de dispozițiile dreptului comun în materie, astfel cum impune art. 1 alin. 1 Cod de Procedură Fiscală, conform căruia „prezentul cod reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal”, precum și dispozițiile art. 2 alin. 2 Cod de Procedură Fiscală, potrivit cărora „prezentul cod constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat”.
Așadar, Curtea reține că materia privind dobânzile datorate în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget este reglementată de art. 124 Cod de Procedură Fiscală, iar nu de dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 9/2000 – care a fost abrogată prin art. 11 din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 607 din 29 august 2011 – sau de dispozițiile art. 1084 din vechiul Cod civil.
În ceea ce privește termenul de la care sunt datorate aceste sume, Curtea reține că, potrivit art. 124 alin. 1 Cod de Procedură Fiscală, „pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) sau la art. 70, după caz. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor”.
Curtea observă că art. 124 alin. 1 Cod de Procedură Fiscală a fost modificat prin Ordonanța Guvernului nr. 2/2012, în sensul că „pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) și (21) sau la art. 70, după caz, până la data stingerii prin oricare dintre modalitățile prevăzute de lege. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor”, ca urmare a introducerii art. 117 alin. (21), fără consecințe în privința situației din speță.
Potrivit art. 70 alin. 1 Cod de Procedură Fiscală, „cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare”.
Conform art. 117 alin. 2 Cod de Procedură Fiscală, „prin excepție de la prevederile alin. (1), sumele de restituit reprezentând diferențe de impozite rezultate din regularizarea anuală a impozitului pe venit datorat de persoanele fizice se restituie din oficiu de organele fiscale competente, în termen de cel mult 60 de zile de la data comunicării deciziei de impunere”.
Având în vedere că 117 alin. 2 reglementează situația restituirii diferențelor de impozite rezultate din regularizarea anuală a impozitului pe venit datorat de persoanele fizice, Curtea reține că în cazul restituirii taxei de poluare este aplicabil textul art. 70 alin. 1 Cod de Procedură Fiscală.
Coroborând dispozițiile art. 124 alin. 1 cu dispozițiile art. 70 alin. 1 Cod de Procedură Fiscală, Curtea constată că dobânzile legale datorate de autoritățile fiscale în prezenta cauză se impun a fi calculate din ziua următoare expirării termenului de 45 de zile de la înregistrarea în evidența acestor autorități a cererii de restituire a taxei, nefiind întemeiate criticile pârâtelor referitoare la inaplicabilitatea reglementării respective.
Din acest punct de vedere, este lipsit de relevanță faptul că organele fiscale nu au calculat dobânzi în cazul neplății taxei de poluare, întrucât regimul dobânzilor datorate de organele fiscale este cel stabilit de art. 124 Cod de Procedură Fiscală și nu este condiționat de o eventuală calculare a unor dobânzi în cazul neplății taxei de poluare.
În consecință, Curtea reține temeinicia obligării pârâtei la plata dobânzilor legale prevăzute de art. 124 Cod de Procedură Fiscală, calculate din ziua următoare expirării termenului de 45 de zile de la înregistrarea în evidența pârâtei a cererii de restituire a taxei.
Curtea mai subliniază că regimul juridic al dobânzilor, penalităților de întârziere și al majorări de întârziere a fost modificat prin O.U.G. nr. 39/2010, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 278 din 28 aprilie 2010, aprobată cu modificări prin Legea nr. 46/2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 245 din 7 aprilie 2011. Astfel, prin O.U.G. nr. 39/2010 au fost introduse din nou în legislația fiscală română penalitățile de întârziere, datorate cumulat cu dobânzile, în cazul unor întârzieri semnificative la plata creanțelor fiscale. Prin această modificare legislativă a operat și o modificare de terminologie, în sensul că anterior Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 39/2010, în cazul întârzierii la plata creanțelor fiscale se datorau majorări de întârziere, iar în cazul restituirii de la buget a unor sume de bani către contribuabilul se datorau dobânzi. După . O.U.G. nr. 39/2010, în cazul întârzierii la plata creanțelor fiscale se datorează dobânzi – la fel ca și în cazul restituirii de la bugetul de stat cu depășirea termenului legal a unor sume de bani către contribuabilul – iar majorări de întârziere se calculează în cazul întârzierii plății unor obligații fiscale la bugetele locale.
Curtea atrage însă atenția că se impune respectarea principiului neretroactivității legii în materia calculării dobânzilor datorate reclamantei, în sensul că acestea se impun a fi calculate în raport cu legea în vigoare în perioada pentru care se calculează accesoriile respective, ceea ce însemnă că modificările operate prin O.U.G. nr. 39/2010, prin Legea nr. 46/2011 și prin Ordonanța Guvernului nr. 2/2012 se impun a fi avute în vedere succesiv la calculul dobânzilor datorate reclamantului.
Cât privește critica, relativă la plata cheltuielilor de judecată de către Administrația Finanțelor Publice A., Curtea va reține că hotărârea este legală în raport cu împrejurarea că Administrația Finanțelor Publice are calitatea de pârâtă în cauză, fiind în raporturi juridice directe cu reclamanta în cauză. Pe de altă parte, prejudiciile produse ca urmare a aprecierii unor norme interne incompatibile cu dreptul european, în măsura în care există o pronunțarea a Curții de Justiție a Uniunii Europene în cadrul procedurii întrebării preliminare, de admiterea a sesizării, se impun a fi reparate de stat de îndată, pe cale administrativă, fără a impune celui astfel prejudiciat să apeleze la procedura contencioasă judiciară, generatoare de alte cheltuieli, suplimentare.
Sub acest aspect, Curtea a reținut că în cadrul unei astfel de proceduri administrative, pârâta în cauză se impunea „a se desocoti” cu chemata în garanție, ambele instituții fiind instituții de stat. În speța de față nu a fost urmat acest demers.
Pentru toate aceste considerente, curtea, în temeiul prev. art.312 C.pr.civ. rap.la art.304/1 si art.304 pct.9 C.pr.civ., va respinge ca neîntemeiat recursul declarat de pârâta Administrația Finanțelor Publice A. împotriva sentinței civile nr.3846/02.10.2012 pronunată de tribunalul A. în dosar nr._
În temeiul prev. art.274 C.pr.civ., va oblige recurenta să plătească intimatului suma de 400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursul declarat de pârâta Administrația Finanțelor Publice A. împotriva sentinței civile nr. 3846/02.10.2012 pronunțată de Tribunalul A. în dosarul nr._ .
Obligă pârâtul-recurent sa plătească reclamantului intimat B. D. P. suma de 400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, în recurs.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 14 martie 2013.
P., JUDECATOR, JUDECATOR,
C. P. M. G. A.-M. N.
GREFIER,
S. C.
Red. C. P. – 26.03.2013
Tehnored. C. P./S.C. – 2 ex./26.03.2013
Tribunalul A., Judecător: I. D.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 6867/2013.... | Pretentii. Decizia nr. 571/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
