Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 240/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA

Curtea de Apel TIMIŞOARA - Sentințe și decizii de contencios administrativ și fiscal / 2013

Decizia nr. 240/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 29-01-2013 în dosarul nr. 853/59/2009*

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928

SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DOSAR NR._ -06.06.2012

DECIZIA CIVILĂ NR.240

Ședința publică din 29.01.2013

PREȘEDINTE: R. O.

JUDECĂTOR: D. D.

JUDECĂTOR: R. P.

GREFIER: M. S.

Pe rol se află pronunțarea asupra recursului formulat de reclamanta .. împotriva sentinței civile nr. 809/28.03.2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâta intimată Administrația F. pentru Mediu București, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.

Procedura legal îndeplinită, dată fără citarea părților.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că prin serviciul de registratură al instanței reclamanta recurentă a depus concluzii scrise.

Mersul dezbaterilor și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 08.01.2013, care face parte integrantă din această hotărâre, când pronunțarea a fost amânată pentru data de 15.01.2013, apoi pentru data de 22.01.2013 și apoi pentru data de 24.01.2013, când,

CURTEA

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 22.07.2009 sub nr._ reclamanta . Timișoara în contradictoriu cu pârâta Administrația F. pentru Mediu București a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 56 din 25.06.2009 emisă de pârâtă în soluționarea contestației la raportul de inspecție fiscală nr.99/15.04.2009, a raportului de inspecție fiscală nr.99/15.04.2009 precum și a deciziei nr.81 din 15.04.2009 înregistrată la Administrația F. de Mediu sub nr. 10 din 15.04.2009 și exonerarea de la plata sumei de 127.806 lei cu titlu de contribuții și majorări de întârziere.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că nu se poate emite o decizie și a se efectua o executare silită în baza codului de procedură fiscală pentru perioada anterioară intrării în vigoare acestui act normativ. Nu înțelege totuși relevanța art. 237 din Cod procedură fiscală câtă vreme inspecția s-a derulat în timp ce Codul de Procedură fiscală era în vigoare.

Așadar pentru acest punct consideră că argumentele sale au fost respinse în mod temeinic, iar argumentele aduse par desprinse dintr-o altă speță (posibil să fie vorba de o operațiune copy/paste) și sunt chiar nelegale.

Din „abundentele” argumente aduse de AFM aceștia argumentează doar primele două atribuții ale AFM de organ fiscal și anume: „…înregistrarea fiscală și declararea, stabilirea, verificarea și colectarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat…” pe care însă nu le-a contestat, ele fiind reglementate prin Legea 73/2000 precum și prin HG 1174/2001. Problema care s-a pus este din punct de vedere „al soluționării contestațiilor” pentru care AFM nu argumentează cu nimic în plus. În acest sens, se ridică întrebarea retorică: dacă nu este nevoie de această atribuție constitutivă a organului fiscal, atunci de ce aceasta a fost introdusă prin HG 1989/2004, începând cu data de 07.12.2004.

Așadar consideră că nici la acest punct AFM nu i-a respins în mod legal argumentele încercând astfel să mascheze lacunele legislative cu argumente care lasă loc unei aparențe de autism juridic. La punctul III. pagina 8 din Decizie se reține că „pentru perioada 03.10._05 calcul contribuțiilor se face utilizând metodologia Corinar”. După cum se poate observa Legea 73/2000 prevede la art. 6 alin 2 că „…Metodologia de calcul al emisiilor de poluanți va fi stabilită prin ordin al ministrului mediului și gospodăririi apelor…”. Pentru toată perioada de valabilitate a Legii 73/2000 nu există nici o metodologie de calcul a contribuțiilor, aceasta apărând doar prin Ord. 578/2006, respectiv după ieșirea din vigoare a Legii 73/2000.

Pe cale de consecință, pentru perioada 03.10._05 nu există nici o metodologie de calcul a contribuțiilor, iar trimiterea la diferite sisteme gen Corinair (despre care nu se face vorbire în Legea 73/2000) nu are nici un suport legal. Se poate constata că în cuprinsul raportului de inspecție fiscală nu este cuprinsă nici o modalitate de detaliere a sistemului Corinair și unde este acest prevăzut.

În plus, AFM că România a aderat la UE la data de 01.01.2007, astfel că trimiterea la dispoziții comunitare nearmonizate nu are nici o justificare legală, cu atât mai mult cu cât armonizarea s-a realizat prin OUG 196/2005 care a intrat în vigoare la data de 31.12.2005, astfel că sistemul de calcul Corinair nu are nici o justificare legală (nici măcar angajații de la AFM nu cunosc această metodologie).

La punctul III. pagina 5 din Raportul de Inspecție Fiscală se reține că „pentru perioada 01.01._07 modul de calcul al contribuțiilor este stabilit de Ordinul 578/2006”. Solicită să se constate că Ordinul 578/2006 a intrat în vigoare abia din data de 14.06.2006, astfel că nu înțelege care este baza de calcul pentru perioada 01.01._06. Nu poate să deducă că AFM încercă să își mascheze neprofesionalismul și ilegalitățile prin trimiterea la anumite norme legale care din punctul acestora de vedere pot retroactiva, astfel că pot sta la baza oricărui raport de inspecție fiscală.

Consideră că argumentele aduse de AFM nu fac decât să inducă în eroare instanța de judecată prin faptul că se încearcă să inducă o confuzie între termenii reciclare, valorificare, recuperare. De exemplu este interesant că deși în OUG 86/2003 vorbește la punctul 13 alin 3 „…Suma prevăzută la alin. (1) lit. d) se va plăti numai în cazul neîndeplinirii obiectivelor anuale de valorificare și reciclare, prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 349/2002 privind gestionarea ambalajelor și deșeurilor de ambalaje, plata făcându-se pe diferența dintre obiectivele anuale prevăzute în această hotărâre și obiectivele realizate efectiv de agenții economici care introduc pe piața națională bunuri ambalate…” totuși prin propria interpretare AFM afirmă că „drept urmare, valorificarea presupune printre altele și operațiunea de reciclare”. Nu înțelege din această afirmație de cât faptul că în fapt AFM adaugă la lege, interpretează cum dorește și după bunul plac, săvârșind în mod concret un abuz de autoritate.

Prin HG 1174/2001 a fost reglementat regulamentul de funcționare a Administrației F. pentru Mediu. Din dispozițiile regulament rezultă foarte clar că AFM nu avea competențe de soluționare a contestațiilor formulate pentru contestarea titlurilor de creanță emise pentru colectarea veniturilor aferente fondului pentru mediu, ci aceste competențe i-au fost conferite abia prin HG 1989 din 16.11.2004 care a intrat în vigoare la data de 07.12.2004 unde se la art. 6 litera r se prevede că „…soluționează contestațiile care au ca obiect obligațiile de plată ale persoanelor juridice și fizice la Fond, conform prevederile legale…”

Pe cale de consecință, pentru perioada de 01.10._04 AFM nu putea gestiona taxe și impozite și nu putea avea calitatea de organ fiscal în sensul art. 1 alin 3 din Codul de procedură fiscală. Așadar, în lipsa competențelor conferite de lege AFM nu putea gestiona taxe și impozite, deoarece îi lipsea una din atribuția esențială a organului fiscal, respectiv cea legată de soluționarea contestațiilor, fără de care organul fiscal nu poate gestiona taxe și impozite.

În plus, având în vedere că Legea 73/2000 și HG 1174/2001 îi conferă AFM calitate de persoană juridică distinctă. această atribuție nu putea fi exercitată de nici un alt organ decât AFM cu atât mai mult cu cât AFM este singura instituție care gestionează veniturile la Fondul pentru Mediu.

În ceea ce privește regimul juridic al contribuțiilor la fondul de mediu acestea sunt reglementate de Legea 73/2000. Spre deosebire de actuala reglementare legea nu prevedea regimul juridic al contribuțiilor la fondul de mediu. Aceasta este și opinia Curții Constituționale care într-o speță cu privire la soluționarea excepției de neconstituționalitate a unor prevederi din OUG 196/2003 reține „…În acest sens, Curtea reține că Legea nr. 73/2000, lege abrogată prin . Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 196/2005, nu reglementa regimul juridic al contribuțiilor și taxelor ce se constituie venit la bugetul F. pentru mediu, spre deosebire de dispozițiile art. 12 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 196/2005, potrivit cărora aceste contribuții și taxe urmează regimul juridic al impozitelor, taxelor, contribuțiilor și al altor sume datorate bugetului general consolidat, reglementat de Codul de procedură fiscală…” (Decizia nr.60/2007

Societatea nu poate fi obligată la plata dobânzilor și penalităților aferente perioadei 01.10._05, deoarece pentru neplata contribuțiilor la Fondul de mediu Legea prevede sancțiunea contravențională art. 14 ”…Încălcarea prevederilor prezentei legi atrage răspunderea civilă, contravențională sau penală, după caz. (2) Neplata sumelor prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. a)-g) și lit. n) constituie contravenție și se sancționează astfel: a) cu amendă de la 10.000.000 lei la 20.000.000 lei pentru persoane fizice; b) cu amendă de la_ lei la_ lei pentru persoane juridice…”

Aceasta înseamnă că nu pot fi aplicabile dispozițiile prevăzute în OG 61/2002 precum și dispozițiile art. 119 și următoarele din c.pr.fisc. care se referă la majorări de întârziere (vechile dobânzi și/sau penalități de întârziere), deoarece acestea sunt în fapt sancțiuni pentru neplata sau plata cu întârziere a obligațiilor fiscale art. 119 „…Pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează după acest termen majorări de întârziere…”

Reclamanta nu contestă posibilitatea cumulării răspunderii contravenționale cu a răspunderii fiscale, însă după cum se poate observa, voința legiuitorului a fost de a institui o derogare de la Codul de Procedură Fiscală în sensul că neplata contribuțiilor să constituie amendă contravențională. Precizează că majorările de întârziere se pot cumula cu contravenția atunci când elementul material al contravenției este „nedepunerea declarațiilor”, însă nu „neplata” contribuțiilor, atunci când legiuitorul prin norme speciale a vrut să sancționeze neplata contribuțiilor printr-o contravenție și nu prin aplicarea penalităților de întârziere.

După cum se poate observa Legea 73/2000 prevede la art. 6 alin 2 că „…Metodologia de calcul al emisiilor de poluanți va fi stabilită prin ordin al ministrului mediului și gospodăririi apelor…”. Pentru toată perioada de valabilitate a Legii 73/2000 nu există nici o metodologie de calcul a contribuțiilor, aceasta apărând doar prin Ord. 578/2006, respectiv după ieșirea din vigoare a Legii 73/2000. Pe cale de consecință, pentru perioada 01.10._06 nu există nici o metodologie de calcul a contribuțiilor, iar trimiterea la diferite sisteme gen Corinar nu are nici un suport legal (întâlnite în situații similare).

Pentru simplitatea înțelegerii fenomenului, reclamanta arată că taxa aferentă la fondul de mediu are ca baza principiul comunitar „poluatorul plătește”. Pentru exonerarea plății de taxe la fondul de mediu poluatorul poate efectua anumite „activități de reabilitare” în scopul protejării mediului prin recuperarea sau reciclarea ambalajelor. Procentele pentru aceste două activități exoneratoare de plata taxei au fost stabilite etapizat în conformitate cu HG 349/2002.

Din interpretarea prezentei hotărâri de guvern rezultă că în situație în care poluatorul face dovada că acest a îndeplinit obiectivul de reciclare sau de recuperare (valorificare) va fi exonerat de plata contribuțiilor la fondul de mediu. Totuși în mod surprinzător AFM nu a făcut altceva decât să adune/să cumuleze aceste procente ceea ce nu este în conformitate cu dispozițiile legale, deoarece poluatorul nu este obligat și să recupereze și să recicleze, ci aceste activități sunt alternative, acesta fiind și sensul reglementării unor procente distincte în cuprinsul HG 349/2002.

Pentru aceste motive reclamanta a solicitat admiterea în parte a cererii, să se dispună anularea în parte deciziei nr. 56 din 25.06.2009 emisă de Administrația F. de Mediu în soluționarea contestației la raportul de inspecție fiscală nr. 99/15.04.2009, a raportului de inspecție fiscală nr. 99/15.04.2009 precum și a deciziei nr. 81/15.04.2009 înregistrată la Administrația F. de Mediu sub nr. 10.162/15.04.2009 și exonerarea de plata sumei de 105.280 lei cu titlu de contribuții și majorări de întârziere; să fie obligată AFM la plata cheltuielilor de judecată în cauză de 5.900 lei (4.400 lei expertiza+1500 lei suplimentul).

2. Declinarea de competență și stabilirea competenței Tribunalului T.:

La termenul din 12.11.2009 Curtea de Apel Timișoara invocat din oficiu excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Timișoara în soluționarea prezentului litigiu.

Analizând cu prioritate excepția invocată, în conformitate cu dispozițiile art. 137 Cod procedură civilă, potrivit cărora instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură care fac de prisos cercetarea în fond a pricinii, Curtea a apreciat că aceasta este întemeiată.

Potrivit dispozițiilor art. 10 din Legea 554/2004, „ litigiile ...care privesc taxe și impozite...precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ fiscale, iar cele care privesc taxe și impozite, contribuții, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei se soluționează în fond se secția de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel".

Cum acțiunea de față privește un act administrativ fiscal, potrivit art.85 din Codul de procedură fiscală, și cum din interpretarea art.10 din Legea nr.554/2004 rezultă că în cazul litigiilor privind taxe, impozite și contribuții, competența se stabilește prin raportare exclusiv la criteriul valoric iar nu la nivelul instituției emitente a actului fiscal atacat, având în vedere că valoarea obiectului cererii se situează sub pragul de 500.000 lei prevăzut de art.10 din Legea nr.554/2004, Curtea a apreciat întemeiată excepția necompetenței materiale.

Curtea a apreciat de asemenea că indicarea greșită a instanței de către pârâtă, în conținutul deciziei atacate, nu este în măsură să atragă o altă competență decât cea stabilită de art. art.10 din Legea nr.554/2004.

Pe cale de consecință, excepția a fost admisă și, constatând că aceasta este de ordine publică, potrivit art. 159 pct. 2 Cod procedură civilă, Curtea a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului T.,

Reclamantul a depus la dosar pentru termenul din 17.02.2010, note scrise prin care solicita să se stabilească, în mod clar competența Curților de Apel și a Tribunalelor „...Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel... " Decizia nr. 56 din 25.06.2009, Raportului de inspecție fiscală nr. 99/15.04.2009, Decizia nr. 81/15.04.2009 (actele contestate) sunt acte emise de Administrația F. de Mediu care este o autoritate publică centrală. Suma contestată este în cuantum de 127.806 lei cu titlu de contribuții și majorări de întârziere textul legal, aplicabil în cauză în mod greșit a fost interpretat de către Curtea de Apel Timișoara care a avut în vedere doar valoarea actului contestat fără a mai verifica dacă este emis de către o autoritate publică centrală. Dispozițiile art. 10 prevăd o dispoziție cumulativ-alternativă care se interpretează astfel: orice act emis de autoritățile centrale, indiferent de valoare se judecă de către Curte de Apel precum și orice alt act emis atât de autoritățile centrale cât și cele județene și locale care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei.

Cauza a fost reînregistrate la Tribunalul T. sub nr._ .

Prin acțiunea introductivă reclamanta în contradictoriu cu pârâta Administrația F. de Mediu a formulat plângere împotriva Deciziei nr.58 din 2.06.2009 emisă de acesta în soluționare contestație la raportul de inspecție fiscală nr. 99/15.04.2009, raportului de inspecție fiscală nr.99 din 15.04.2009 și Deciziei nr. 81/15.04.2009 înregistrată sub nr.10.162 din 15.04.2009 .

Prin întâmpinare pârâta a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului T. secția de contencios administrativ și fiscal.

Conform art. 137 Cod procedură civilă „instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”.

Conform art. 10 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, se soluționează, în fond, de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin legea specială nu se prevede altfel.

În speță se poate observa că autoritatea emitentă a actelor contestate este o autoritate centrală respectiv Administrația F. de mediu (care întocmit raportul de inspecție fiscal). Instanța de contencios administrativ însușindu-și raționamentul privind competența de soluționare a cererii mai sus arătat, reține că potrivit art. 10 din Legea 554/2004 „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”

Prin urmare s-a constatat că deșii litigiul, este de competența instanțelor de contencios, tribunalele judecă doar acele litigii privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei, or, în speță suma dedusă judecății reclamantul a chemat în judecată o autoritate publică centrală, motiv pentru care instanța competentă să judece litigiul dintre părți este Curtea de Apel Timișoara secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin urmare analizând excepția necompetenței materiale a Tribunalului T., instanța conform art. 158 coroborat cu art. 137 Cod procedură civilă, a constatat că obiectul acțiunii reclamantului îl are și anularea unui act administrativ emis de un organ central.

Raportat la disp. art. 10 alin 1 din Legea 554/2004 care reglementează competența instanțelor de contencios administrativ, coroborat cu dispozițiile legale arătate mai sus instanța a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului T. și a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara.

Conform art. 20 alin. 2 Cod procedură civilă, a constatat ivit conflictul negativ de competență între Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul T., astfel că în conformitate cu disp. art. 22 alin. 2 Cod procedură civilă a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru emiterea regulatorului de competență.

Prin Decizia nr. 3961 din 29.09.2010 Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit competenta de soluționare a cauei în favoarea Tribunalului T. – Secția de contencios administrativ și fiscal.

3. Hotărârea Tribunalului T.:

Prin sentința civilă nr. 809/28.03.2012, Tribunalul T. a respins acțiunea formulata de reclamanta ., în contradictoriu cu pârâta Administrația F. pentru Mediu București.

În motivarea soluției pronunțate, tribunalul a reținut următoarele:

În perioada 17.11._ -05.03.2009 pârâta a efectuat o inspecție fiscală generală a la sediul reclamantei, pentru perioada 2003-2007 având ca obiect determinarea modului de evidențiere, calcul și virare a obligațiilor fața de bugetul fondului de mediu.

Ca urmare a efectuării inspecției a fost emis Raportul de inspecție fiscală nr. 99/15.04.2009 și respectiv în baza acestuia Decizia de impunere nr. 81/10.162/15.04.2009 prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei o diferență de plată în valoare de totală de 148.402 lei

În cauză a fost efectuat un raport de expertiză contabilă de către expert economic C. M., care însă nu a putut răsturna ipoteza juridica stabilită de intimată pentru următoarele motive.

Astfel reclamanta invoca faptul ca pentru perioada 03.10._05 nu există nici o metodologie de calcul a contribuțiilor, iar trimiterea la diferite sisteme gen Corinair nu are nici un suport legal și ca trimiterea la dispoziții comunitare nearmonizate care nu au nici justificare legală, cu atât mai mult cu cât armonizarea s-a realizat prin OUG 196/2005 care a intrat în vigoare la data de 31.12.2005, astfel că sistemul de calcul Corinair nu are nici o justificare legală.

Prin urmare se poate constata ca reclamanta nu a contestat modul de calcul al diferenței de plata, ci chiar interpretarea legii privind sorgintea obligațiilor pecuniare ale acesteia, motiv pentru care opinia expertului privind interpretarea legii nu poate fi luată în considerare. Astfel Tribunalul a reținut că, în speță contribuția la care face obiectul discuției juridice este datorată în temeiul legii potrivit art. 8 lit. d din Legea nr. 73/2000, și nu în temeiul unei metodologii de calcul.

Astfel din data de 03.10.2003 până la data de 32.12.2005, plata trebuia să se realizeze pe diferența dintre obiectivele prevăzute în HG 349/2002 privind gestionarea ambalajelor și deșeurilor de ambalaje și obiectivele realizate efectiv de agenții economici care introduc pe piața națională bunuri ambalate, în acest caz, fiind vorba de două obiective separat.

Nerealizarea acestor obiective de valorificare și reciclare, duce la efectuarea calculelor prin adunarea celor doua diferențe, respectiv diferențele între obiectivele stabilite de lege și obiectivele realizate efectiv.

Pe de altă parte tot referitor la modalitatea de calcul a diferențelor, tribunalul a reținut, ca termenul de valorificare este definit de OG 78/2000 prin regimul deșeurilor.

Prin urmare intimata a stabilit corect baza de impunere pentru reclamanta pentru perioada 03.10.2008 – 29.07.2004, când exista atât obligativitatea calculării și plăți contribuției aferente ambalajelor introdu-se în țară cât și modalitatea de calcul aferentă care decurgea din lege.

4. Recursul reclamantei:

În cauză a declarat recurs reclamanta .., solicitând modificarea în tot a sentinței nr. 809/28.03.2020 pronunțată de Tribunalul T. - Secția de C. Administrativ și Fiscal și admiterea în parte a cererii, astfel ca să se dispună anularea în parte deciziei nr. 56 din 25.06.2009 emisă de Administrația F. de Mediu în soluționarea contestației la raportul de inspecție fiscală nr. 99/15.04.2009, a raportului de inspecție fiscală nr. 99/15.04.2009 precum și a deciziei nr. 81/15.04.2009 înregistrată la Administrația F. de Mediu sub nr. 10.162/15.04.2009 precum și exonerarea de plata sumei de 105.280 lei cu titlu de contribuții și majorări de întârziere; să fie obligată AFM la plata cheltuielilor de judecată pe care le-a efectuat în cauză în prima instanță, respectiv 5.900 lei (4.400 lei expertiza +1500 lei suplimentul).

Reclamanta critică sentința pronunțată arătând că prima instanță a făcut un act superficial de justiție, întrucât nu a evaluat nici un argument, rezumându-se în a îmbrățișa un punct de vedere total eronat și anume că ar fi contestat interpretarea legii și nu modalitatea de calcul.

Acest argument arată că nu s-a citit deloc dosarul, deoarece atât în contestația formulată pe cale administrativă, cât și în cererea de chemare în judecată am contestat modalitatea de clacul a AFM-ului care s-a bazat pe interpretarea eronată a legii. Din acest motiv a solicitat și exonerarea la plată a penalităților și a majorărilor în cuantumul din petitul inițial, care a fost redus, în conformitate cu concluziile expertului pe care și le-a însușit.

A afirma că nu a contestat modalitatea de calcul este o afirmație neîntemeiată, deoarece a și argumentat de ce nu se pot calcula aceste diferențe în plus constatate la controlul ulterior al AFM.

Pentru societatea reclamantă lipsa metodologiei de clacul echivalează cu imposibilitate a aprecierii corectitudinii sau incorectitudinii impunerii fiscale. Cu alte cuvinte, este exact situația în care se pot calcula discreționar anumite taxe și impozite prin care se încalcă unul din principiile fundamentale ale fiscalității.

Mai mult decât atât, solicită instanței să observe că obiectivele încuviințate de prima instanță la efectuarea expertizei arată foarte clar faptul că reclamanta a contestat modalitatea de calcul bazată pe interpretarea eronată a AFM-ului a unor texte legale:

1. expertul să se pronunțe cu privire la modul de calcul a contribuțiilor la Fondul pentru Mediu pentru perioada 01.10._06 și să indice baza legală a modului de calcul;

2. expertul să determine contribuțiile datorate la Fondul pentru Mediu raportat la fiecare obiectiv în parte, respectiv un calcul raportat la obiectivul de recuperare pentru perioada 01.10._05, respectiv un calcul raportat la obiectivul de reciclare pentru perioada 01.10._05, în lumina dispozițiilor art. 8 alin 3 din Legea 73/2000;

3. expertul să se pronunțe cu privire la modul de calcul a contribuțiilor la Fondul pentru Mediu pentru perioada 01.10._05;

Așadar, reclamanta consideră că prima instanță a efectuat o cercetare superficială a dosarului privând-o de un grad de jurisdicție, fiind obligați ca, în aceasta cale de reformare, să mențină argumentele invocate în prima instanță, deoarece cele patru fraze scrise de prima instanță arată că în realitate aceasta nu a înțeles nimic din dosar.

Din acest motiv consideră că argumentele aduse în fața instanței de fond rămân valabile.

În fapt în perioada 17.11._09 s-a desfășurat inspecția fiscală împotriva societății care a avut ca obiect:

- Verificarea modului de constituire și de întocmire a declarațiilor lunare privind obligații de plată la Fondul pentru mediu pe perioada 2003-2007;

- Verificarea modului de calcul și virare a veniturilor F. pentru Mediu pe perioada 2003-_;

- Verificarea modului de organizare și conducere a evidenței fiscale contabile;

În urma verificărilor s-a reținut în sarcina societății obligația de a plăti suma de 148.402 lei reprezentând contribuții la Fondul pentru Mediu, dobânzi și penalități de întârziere aferente perioadei 2003-2005.

Împotriva procesului-verbal de inspecție fiscală a formulat, în termen legal, o contestația, ce a fost respinsă în totalitate prin decizia nr. 56/25.06.2009, în mod netemeinic, pentru următoarele considerente:

Având în vedere structurarea deciziei în puncte, reclamanta răspunde punctual la argumentele aduse de Administrația F. pentru Mediu. Menționează că își menține întrutotul argumentele susținute și în conținutul contestației pe care le-a dezvoltat la punctul II din prezentul document. Totuși constată că această decizie este în fapt un compendiu de acte normative care nu aduc în nici un fel argumente juridice suplimentare clarificatoare, nu demontează argumentele juridice aduse prin contestație, ci dimpotrivă creează doar confuzii și nu lămurește în nici un fel rațiunile care au stat la baza raportului de inspecție fiscală.

Tocmai de aceea Comisia de Soluționare a Contestațiilor mai este numită și Comisia de Respingere a Contestațiilor.

I. Răspunsul pentru „punctul I" din decizie

După cum se poate observa la acest punct, a afirmat că nu se poate emite o decizie și a se efectua o executare silită în baza codului de procedură fiscală pentru perioada anterioară intrării în vigoare acestui act normativ. Nu înțelege totuși relevanța art. 237 din Cod procedură fiscală câtă vreme inspecția s-a derulat în timp ce Codul de Procedură fiscală era în vigoare.

Așadar pentru acest punct consideră că argumentele sale nu au fost respinse în mod temeinic, iar argumentele aduse par desprinse dintr-o altă speță (posibil să fie vorba de o operațiune copy / paste) și sunt chiar nelegale.

II. Răspunsul pentru „punctul II" din decizie

Din argumentele aduse de AFM aceștia argumentează doar primele două atribuții ale AFM de organ fiscal și anume: „...înregistrarea fiscală și declararea, stabilirea, verificarea și colectarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat..." pe care însă recurenta arată că nu le-a contestat, ele fiind reglementate prin Legea 73/2000 precum și prin HG 1174/2001. Problema care s-a pus este din punct de vedere „al soluționării contestațiilor" pentru care AFM nu argumentează cu nimic în plus. În acest sens, se ridică întrebarea retorică: dacă nu este nevoie de această atribuție constitutivă a organului fiscal, atunci de ce aceasta a fost introdusă prin HG 1989/2004, începând cu data de 07.12.2004?

III. Răspunsul pentru „punctul III" din decizie

La punctul III. pagina 8 din Decizie se reține că „pentru perioada 03.10._05 calcul contribuțiilor se face utilizând metodologia Corinar" După cum se poate observa Legea 73/2000 prevede la art. 6 alin 2 că „.. .Metodologia de calcul al emisiilor de poluanți va fi stabilită prin ordin al ministrului mediului și gospodăririi apelor...". Pentru toată perioada de valabilitate a Legii 73/2000 nu există nici o metodologie de calcul a contribuțiilor, aceasta apărând doar prin Ord. 578/2006, respectiv după ieșirea din vigoare a Legii 73/2000.

Recurenta mai reamintește Administrației F. pentru Mediu București că România a aderat la UE la data de 01.01.2007, astfel că trimiterea la dispoziții comunitare nearmonizate nu are nici o justificare legală, cu atât mai mult cu cât armonizarea s-a realizat prin OUG 196/2005 care a intrat în vigoare la data de 31.12.2005, astfel că sistemul de calcul Corinair nu are nici o justificare legală (nici măcar angajații de la AFM nu cunosc această metodologie).

Desigur că în acest caz art. 77 din Legea 24/2000 privind dispozițiile de tehnică legislativă "...Ordinele și instrucțiunile se vor elabora în termenul prevăzut de actul superior sau, după caz, într-un termen util care să facă posibilă aducerea lor la îndeplinire..."

La punctul III. pagina 5 din Raportul de Inspecție Fiscală se reține că „pentru perioada 01.01._07 modul de calcul al contribuțiilor este stabilit de Ordinul 578/2006". Recurenta solicită instanței să constate că Ordinul 578/2006 a intrat în vigoare abia din data de 14.06.2006, astfel că nu înțelege care este baza de calcul pentru perioada 01.01._06. Arată că nu poate deduce că AFM încercă să își mascheze neprofesionalismul și ilegalitățile prin trimiterea la anumite norme legale care din punctul acestora de vedere pot retroactiva, astfel că pot sta la baza oricărui raport de inspecție fiscală.

IV. Răspunsul pentru „punctul IV" din decizie

Consideră că argumentele aduse de AFM nu fac decât să inducă în eroare instanța de judecată prin faptul că se încearcă să inducă o confuzie între termenii reciclare, valorificare, recuperare. De exemplu este interesant că deși în OUG 86/2003 vorbește la punctul 13 alin 3 „...Suma prevăzută la alin. (1) lit. d) se va plăti numai în cazul neîndeplinirii obiectivelor anuale de valorificare și reciclare, prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 349/2002 privind gestionarea ambalajelor și deșeurilor de ambalaje, plata făcându-se pe diferența dintre obiectivele anuale prevăzute în această hotărâre și obiectivele realizate efectiv de agenții economici care introduc pe piața națională bunuri ambalate..." totuși prin propria interpretare AFM afirmă că „drept urmare, valorificarea presupune printre altele și operațiunea de reciclare". Nu înțelege din această afirmație decât faptul că AFM adaugă la lege, interpretează cum dorește și după bunul plac, săvârșind în mod concret un abuz de autoritate.

Pe fond, cu referire la contribuțiile pentru anul 2003 și 2004, reclamanta recurentă arată următoarele:

a. Încălcarea principiului neretroactivității legilor

Din lecturarea decizie nr. 81/15.04.2009 de impunere la ultimul aliniat se dispune că „...în conformitate cu art. 110 din OG 92/2003....decizia de impunere constituie titlu de creanță...". În aceste condiții societatea nu poate fi obligată să plătească obligațiile și/sau majorările de întârziere pentru anul 2003 și pe cale de consecință nu se poate emite o decizie de impunere în baza Codului de Procedură Fiscală, deoarece acesta a intrat în vigoare abia la data de 01.01.2004. A emite o decizie în baza codului de procedură fiscală pentru o perioadă anterioară intrării acestuia în vigoare ar încălca principiul neretroactivității legilor consacrat în Constituție la art. 15 alin 2 „...Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile..."

Mai mult decât atât în cuprinsul Codului de procedură fiscală nu există nici o normă tranzitorie cu privire la titlurile de creanță aferente perioadei de dinaintea intrării în vigoare a Codului astfel că titlul de creanță nu poate constitui un titlu executoriu veritabil.

De aceea AFM nu se poate prevala de dispozițiile art. 239 cod.pr.fiscală, deoarece acesta dispune „Executările silite, în curs la data intrării în vigoare a prezentului cod, se continuă potrivit dispozițiilor acestuia, actele îndeplinite anterior rămânând valabile". În acest sens, arată că în 2003 nu era începută nici o executare silită împotriva ., titlul de creanță luând naștere abia în anul 2009.

b. Lipsa calității de organ fiscal al Administrație F. de Mediu pentru perioada 01.10._04;

Prin HG 1174/2001 a fost reglementat regulamentul de funcționare a Administrației F. pentru Mediu. Din dispozițiile regulament rezultă foarte clar că AFM nu avea competențe de soluționare a contestațiilor formulate pentru contestarea titlurilor de creanță emise pentru colectarea veniturilor aferente fondului pentru mediu, ci aceste competențe i-au fost conferite abia prin HG 1989 din 16.11.2004 care a intrat în vigoare la data de 07.12.2004 unde se la art. 6 litera r se prevede că „...soluționează contestațiile care au ca obiect obligațiile de plată ale persoanelor juridice și fizice la Fond, conform prevederile legale..."

Pe cale de consecință, arată recurenta, pentru perioada de 01.10._04 AFM nu putea gestiona taxe și impozite și nu putea avea calitatea de organ fiscal în sensul art. 1 alin 3 din Codul de procedură fiscală: „...Prin administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat se înțelege ansamblul activităților desfășurate de organele fiscale în legătură cu: înregistrarea fiscală; declararea, stabilirea, verificarea și colectarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat; soluționarea contestațiilor împotriva actelor administrative fiscale..."

Așadar, în lipsa competențelor conferite de lege AFM nu putea gestiona taxe și impozite, deoarece îi lipsea una din atribuția esențială a organului fiscal, respectiv cea legată de soluționarea contestațiilor, fără de care organul fiscal nu poate gestiona taxe și impozite.

Se mai învederează că, având în vedere că Legea 73/2000 și HG 1174/2001 îi conferă AFM calitate de persoană juridică distinctă această atribuții nu putea fi exercitată de nici un alt organ decât AFM cu atât mai mult cu cât AFM este singura instituție care gestionează veniturile la Fondul pentru Mediu.

Ca o concluzie la primele două puncte, având în vedere considerentele de mai sus, în situația în care instanța va considera argumentele sale admisibile solicită să fie recalculate contribuțiile aferente anilor 2003 și 2004 și să fie exonerată de plata sumei de 1.312 lei reprezentând majorări de întârziere pentru anul 2003 și a sumei de 37.316 lei (9.914 lei debit și 27.402 lei majorări de întârziere) pentru anul 2004.

Într-o altă ordine de idei, mai arată recurenta, exonerarea de plata sumei de 1.312 lei reprezentând majorări de întârziere pentru anul 2003 și a sumei de 37.316 lei (9.914 lei debit și 27.402 lei majorări de întârziere ) pentru anul 2004 se mai impune și prin prisma argumentelor care vor fi expus mai jos.

Astfel, cu referire la contribuțiile pentru anul 2005 (01.01._05), se arată următoarele:

a. Lipsa prevederilor cu privire la regimul juridic al urmăririi. Încălcarea principiului „non bis în idem"

În ceea ce privește regimul juridic al contribuțiilor la fondul de mediu acestea sunt reglementate de Legea 73/2000. Spre deosebire de actuala reglementare legea nu prevedea regimul juridic al contribuțiilor la fondul de mediu. Aceasta este și opinia Curții Constituționale care într-o speță cu privire la soluționarea excepției de neconstituționalitate a unor prevederi din OUG 196/2003 reține „...în acest sens, Curtea reține că Legea nr. 73/2000, lege abrogată prin . Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 196/2005, nu reglementa regimul juridic al contribuțiilor și taxelor ce se constituie venit la bugetul F. pentru mediu, spre deosebire de dispozițiile art. 12 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 196/2005, potrivit cărora aceste contribuții și taxe urmează regimul juridic al impozitelor, taxelor, contribuțiilor și al altor sume datorate bugetului general consolidat, reglementat de Codul de procedură fiscală..." {Decizia nr.60/2007)

După cum se poate observa art. 12 din OUG 196/2005 prevede că „...Contribuțiile și taxele ce se constituie venit la bugetul F. pentru mediu se gestionează de către Administrația F. și urmează regimul juridic al impozitelor, taxelor, contribuțiilor și al altor sume datorate bugetului general consolidat, reglementat de Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare..." este o reglementare foarte clară pe care nu o regăsim în vechea Lege 73/2000 astfel că, în absența unui regim juridic clar reglementat referitoare la modalitățile de recuperare a sumelor aferente contribuțiilor la fondul de mediu va trebui să luăm în considerare voința legiuitorului exprimată în cuprinsul Legii 73/2000.

Societatea nu poate fi obligată la plata dobânzilor și penalităților aferente perioadei 01.10._05, deoarece pentru neplata contribuțiilor la Fondul de mediu legea prevede sancțiunea contravențională. Art. 14 "...încălcarea prevederilor prezentei legi atrage răspunderea civilă, contravențională sau penală, după caz.

(2) Neplata sumelor prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. a) -g) și lit. n) constituie contravenție și se sancționează astfel:

a) cu amendă de la 10.000.000 lei la 20.000.000 lei pentru persoane fizice;

b) cu amendă de la_ lei la_ lei pentru persoane juridice..."

Aceasta înseamnă că nu pot fi aplicabile dispozițiile prevăzute în OG 61 / 2002 precum și dispozițiile art. 119 și următoarele din c.pr.fisc care se referă la majorări de întârziere (vechile dobânzi și/sau penalități de întârziere), deoarece acestea sunt în fapt sancțiuni pentru neplata sau plata cu întârziere a obligațiilor fiscale. Art. 119 „...Pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează după acest termen majorări de întârziere..."

Cu alte cuvinte având în vedere că legea specială prevede o altă sancțiune pentru neplata obligațiilor aferente taxei de mediu se aplică aceste dispoziții conform principiului „specialia generalibus derogat".

Dacă am admite teza posibilității calculării la prezentele sume a unor majorări de întârziere s-ar încălca și principiul „non bis în idem" în sensul că pentru aceeași „neplată" se aplică atât o amendă contravențională cât și dobânzi și majorări de întârziere, adică pentru aceeași fată există două sancțiuni, una contravențională și una fiscală.

Recurenta arată că nu contestă posibilitatea cumulării răspunderii contravenționale cu a răspunderii fiscale, însă după cum se poate observa, voința legiuitorului a fost de a institui o derogare de la Codul de Procedură Fiscală în sensul că neplata contribuțiilor să constituie amendă contravențională.

După cum se poate observa în noua reglementare din OUG 196/2005 această contravenție se săvârșește prin „nedepunerea declarației pentru obligațiile aferente fondului pentru mediu", astfel că legiuitorul a dezincriminat „neplata" astfel că a fost înlocuită de „nedepunerea declarațiilor", ceea ce înseamnă că în acest caz, în absența unei alte sancțiuni se aplică dispozițiile art. 119 din Codul de Procedură Fiscală.

Precizează că majorările de întârziere se pot cumula cu contravenția atunci când elementul material al contravenției este „nedepunerea declarațiilor", însă nu „neplata" contribuțiilor, atunci când legiuitorul prin norme speciale a vrut să sancționeze neplata contribuțiilor printr-o contravenție și nu prin aplicarea penalităților de întârziere.

Desigur că, AFM constatând că termenul de prescripție pentru constatarea și sancționarea contravențiilor este de doar 6 luni de la săvârșire, făcând un abuz de autoritate, a considerat de cuviință să îi perceapă dobânzi și penalități de întârziere, ceea ce este ilegal în cazul de față.

Ca o concluzie la prezentul punct, în situația în care instanța va considera argumentele aduse ca fiind admisibile, recurenta solicită să fie exonerată de plata sumei de 60.887 lei reprezentând majorări de întârziere aferente anului 2005.

b. Lipsa metodologiei de calcul a contribuțiilor

După cum se poate observa Legea 73/2000 prevede la art. 6 alin 2 că „...Metodologia de calcul al emisiilor de poluanți va fi stabilită prin ordin al ministrului mediului și gospodăririi apelor...". Pentru toată perioada de valabilitate a Legii 73/2000 nu există nici o metodologie de calcul a contribuțiilor, aceasta apărând doar prin Ord. 578/2006, respectiv după ieșirea din vigoare a Legii 73/2000. Pe cale de consecință, pentru perioada 01.10._06 nu există nici o metodologie de calcul a contribuțiilor, iar trimiterea la diferite sisteme gen Corinar nu are nici un suport legal (întâlnite în situații similare).

Desigur că în acest caz art. 77 din Legea 24/2000 privind dispozițiile de tehnică legislativă „...Ordinele și instrucțiunile se vor elabora în termenul prevăzut de actul superior sau, după caz, într-un termen util care să facă posibilă aducerea lor la îndeplinire..."

La punctul III. pagina 5 din Raportul de Inspecție Fiscală se reține că „pentru perioada 01.01.2006 și până în prezent modul de calcul al contribuțiilor este stabilit de Ordinul 578/2006". Recurenta solicită instanței să constate că Ordinul 578/2006 a intrat în vigoare abia din data de 14.06.2006, astfel că nu înțelege care este baza de calcul pentru perioada 01.10._06 și să se elimine aceste încălcări flagrante ale legislației în vigoare și, prin urmare, să recalculeze nivelul contribuțiilor într-un mod transparent și legal.

c. Sfera de aplicabilitate a excepției prevăzută la art. 8 alin 3 din Legea 73/2000. Diferențe de calcul aferente perioadei 2003-2005 rezultate din calculul greșit al debitelor.

Pentru simplitatea înțelegerii fenomenului menționează că taxa aferentă la fondul de mediu are ca baza principiul comunitar „poluatorul plătește". Pentru exonerarea plății de taxe la fondul de mediu poluatorul poate efectua anumite „activități de reabilitare" în scopul protejării mediului prin recuperarea sau reciclarea ambalajelor. Procentele pentru aceste două activități exoneratoare de plata taxei au fost stabilite etapizat în conformitate cu HG 349/2002.

Se arată că, din interpretarea prezentei hotărâri de guvern rezultă că în situație în care poluatorul face dovada că acest a îndeplinit obiectivul de reciclare sau de recuperare (valorificare) va fi exonerat de plata contribuțiilor la fondul de mediu. Totuși în mod surprinzător AFM nu a făcut altceva decât să adune/să cumuleze aceste procente ceea ce nu este în conformitate cu dispozițiile legale, deoarece poluatorul nu este obligat și să recupereze și să recicleze, ci aceste activități sunt alternative, acesta fiind și sensul reglementării unor procente distincte în cuprinsul HG 349/2002.

La art. 8 alin 3 din Legea 73/2000 „...Suma prevăzută la alin. (1) lit. d) se va plăti numai în cazul neîndeplinirii obiectivelor anuale de valorificare și reciclare, prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 349/2002 privind gestionarea ambalajelor și deșeurilor de ambalaje, plata făcându-se pe diferența dintre obiectivele anuale prevăzute în această hotărâre și obiectivele realizate efectiv de agenții economici care introduc pe piața națională bunuri ambalate...."

Recurenta consideră că se pare că AFM se prevalează de faptul că în articolul de mai sus se dispune că taxa se plătește „...în cazul neîndeplinirii obiectivelor anuale de valorificare și reciclare..." ceea ce înseamnă că acestea se cumulează. Consideră că această interpretare este forțată ilegală și se înscrie pe aceeași linia a abuzului de autoritate, deoarece conjuncția „și" este folosită în mod greșit, astfel că normal ar fi fost să se folosească conjuncția „sau" deoarece poluatorul, pentru a nu mai plăti contribuția la fond poate ori recicla ori recupera (valorifica) ambalaje și nu are obligația cumulativă de a recupera și recicla.

Această interpretare se impune și prin prisma interpretării simetrice a textului legal, în sensul că pentru îndeplinirea ori a obiectivului de reciclare ori a obiectivului de valorificare nu se datorează contribuții la Fondul pentru Mediu, iar în cazul neplății contribuțiilor acestea ar trebui să se raporteze ori la un obiectiv ori la altul și nicidecum să se raporteze la ambele obiective (valorificare și reciclare) cumulate.

În sprijinul afirmațiilor sale, recurenta amintește recomandările stabilite prin Directiva CEE 62/1994 privind ambalajele și deșeurile din ambalaje unde se dispune la art. 7 că:

„Statele Membre trebuie să ia măsurile necesare în vederea stabilirii sistemelor astfel încât să asigure:

(a) returnarea și/sau colectarea ambalajelor folosite și/sau deșeurile de ambalaje de la consumator, alt utilizator final sau de pe fluxul deșeurilor pentru a-l îndrepta spre cea mai bună alternativă de gestionare a deșeurilor;

(b) refolosirea sau recuperarea, inclusiv reciclarea ambalajelor și/sau a deșeurilor de ambalaje colectate.”

Aceasta însemnă că scopul care trebuie să îl atingă „poluatorul" este de a recupera și/sau recicla și nicidecum nu poate fi obligat să recupereze și să recicleze.

Se învederează că interpretarea de mai sus a fost luată în considerare și de către expertul desemnat în prezentul dosar care a concluzionat lipsa normelor de aplicare a dispozițiilor legale care încalcă principiul certitudinii impunerii fiscale. În plus față de aceste aspecte, concluziile expertului sunt mai mult decât relevante în ceea ce privește îndeplinirea alternativă a celor două obiective cel de reciclare, cât și cel de recuperare. Având în vedere că suma aferentă obiectivului de reciclare este mai mare, recurenta consideră că acesta sumă este relevantă în raportarea la neîndeplinirea obligațiilor de mediu, având în vedere aplicarea principiului general „poluatorul plătește".

În drept recurenta își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 304¹ Cod procedură civilă, art. 205, 214 din Codul de Procedură Fiscală, Ord. 1174/2001, OUG 196/2005, Legea 73/2000, HG 1989/2004, HG 1174/2001, Directiva CEE 62/1994.

Legal citată, pârâta Administrația F. pentru Mediu nu a formulat întâmpinare.

5. Aprecierea Curții de Apel Timișoara:

Analizând actele dosarului, criticile recurentei prin prisma dispozițiilor art. 304 din codul de procedură civilă și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 304¹ din Codul de procedură civilă, Curtea de Apel constată următoarele:

5.1 În fapt, Curtea reține că în prezenta cauză, reclamanta .. a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 56 din 25.06.2009 emisă de Administrația F. pentru Mediu în soluționarea contestației la raportul de inspecție fiscală nr.99/15.04.2009, a raportului de inspecție fiscală nr.99/15.04.2009 precum și a deciziei nr.81 din 15.04.2009 înregistrată la Administrația F. de Mediu sub nr. 10 din 15.04.2009 și exonerarea de la plata sumei de 127.806 lei cu titlu de contribuții și majorări de întârziere.

Curtea reține că prin aceste acte, Administrația F. pentru Mediu a reținut că în perioada 1.10._07 .. a importat și comercializat bunuri ambalate (coli din sticlă pentru geamuri termo), activitate care generează obligații de plata la bugetul F. pentru mediu.

5.2. Cu privire la motivul de recurs referitor la omisiunea instanței de fond de a răspunde la toate argumentele reclamantei, Curtea reamintește că instanța de fond a respins acțiunea în justiție, reținând că „în cauză a fost efectuat un raport de expertiză contabilă de către expert economic C. M., care însă nu a putut răsturna ipoteza juridica stabilită de intimată pentru următoarele motive.

Raportat la această motivare, Curtea constată că instanța de fond nu a răspuns la o . argumentele reclamantei, cum sunt cele referitoare la încălcarea principiului neretroactivității legilor, la lipsa calității de organ fiscal al Administrație F. de Mediu pentru perioada 01.10._04 și încălcarea principiului „non bis în idem".

Constatând această situație, Curtea subliniază că încălcarea regulilor procedurale impune desființarea actului numai în cazul în care vătămarea pricinuită părții nu poate fi remediată, conform art. 105 alin. 2 Cod de procedură civilă.

În speță, Curtea admite caracterul deficitar al motivării însă subliniază că această vătămare poate fi remediată în recurs, prin analizarea acestor argumente de instanța de recurs, în condițiile în care au fost administrate toate mijloacele de probă necesare pentru lămurirea cauzei.

În această privință, Curtea urmează să analizeze argumentele reclamantei prin prisma probelor administrate în cauză și în acord cu aspectele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția contencios administrativ și fiscal în decizia nr. 1421/9.03.2011, în care au fost examinate argumente similare prezentate de părți cu privire la contribuțiile datorate la fondul pentru mediu.

Având în vedere că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 105 alin. 2 Cod de procedură civilă, întrucât motivarea instanței de fond poate fi completată prin hotărârea instanței de recurs, fiind asigurată echitatea procedurii în sensul art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea va respinge acest motiv de recurs, ca nefondat.

Cu privire la fondul cauzei, Curtea constată necesitatea examinării legislației incidente în cauză, având în vedere punctele de vedere contrare prezentate de părți cu privire la aceasta și având în vedere și succesiunea în timp a dispozițiilor legale aplicabile.

5.3 Dispozițiile legale incidente în cauză:

5.3.1 Baza legală privind contribuția la Fondul pentru mediu:

Instanța constată că Fondul pentru mediu a fost instituit prin Legea nr. 73/2000 privind Fondul pentru mediu, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 207/11/05.2000, care a intrat în vigoare la data de 11.05.2000.

Legea nr. 73/2000 a suferit mai multe modificări succesive, fiind modificată prin:

- Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 93/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 29 iunie 2001;

- Legea nr. 293/2002, de aprobare a Ordonanței de Urgență nr. 93/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 7 iunie 2002.

Ulterior acest modificări, Legea nr. 73/2000 a fost republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 889 din 9 decembrie 2002, în temeiul art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 93/2001.

După republicarea din 9 decembrie 2002, Legea nr. 73/2000 a mai fost modificată prin:

- Ordonanța de Urgență nr. 86/2003, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 694 din 3 octombrie 2003, intrată în vigoare la 3 octombrie 2003;

- Legea nr. 333/2004 de aprobare a Ordonanței de Urgență nr. 86/2003, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 674 din 27 iulie 2004.

- Ordonanța de Urgență nr. 41/2005, pentru completarea art. 10 din Legea nr. 73/2000 privind Fondul pentru mediu, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 453 din 27 mai 2005.

Legea nr. 73/2000 a fost abrogată în baza art. 20 din Ordonanța de Urgență nr. 196 din 22 decembrie 2005 privind Fondul pentru mediu, care a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1193 din 30 decembrie 2005.

5.3.1.1. Legea nr. 73/2000 privind Fondul pentru mediu în forma inițială:

Conform art. 1 din Legea nr. 73/2000, „se instituie Fondul pentru mediu, instrument economico-financiar destinat susținerii și realizării obiectivelor prioritare, de interes public major, din Planul național de acțiune pentru protecția mediului, în conformitate cu normele și standardele de mediu naționale și internaționale”.

Prin art. 9 din Legea nr. 73/2000 se stabileau sursele de constituire a Fondul pentru mediu, art. 9 alin. 1 din lege stabilind că „sursele de constituire a F. pentru mediu sunt:

a) sumele încasate cu titlu de taxe de autoritatea centrală și de autoritățile teritoriale pentru protecția mediului, pentru emiterea acordurilor și autorizațiilor de mediu;

b) sumele încasate cu titlu de taxe pentru exploatarea resurselor naturale, altele decât cele care se percep pentru a alimenta fondurile speciale existente legal;

c) sumele încasate din următoarele taxe de poluare a atmosferei, a apelor de suprafață și subterane, a solului și a vegetației, potrivit principiului "Poluatorul plătește":

- taxe pentru utilizarea unor combustibili cu conținut ridicat de elemente nocive;

- taxe pentru comercializarea pe piața internă a substanțelor și preparatelor periculoase și a produselor cu potențial toxicologic ridicat asupra sănătății populației și mediului, indiferent de proveniența acestora;

- taxe pentru nerecuperarea de către comercianții de produse a ambalajelor recuperabile;

- taxe pentru ocuparea cu deșeuri a terenurilor;

- taxe pentru nerecuperarea uleiurilor minerale uzate;

- taxe pentru comercializarea produselor finite cu ciclu scurt de viață;

- taxe pentru neasigurarea de către furnizor a pieselor de schimb pentru funcționarea unor produse în conformitate cu durata normată de funcționare;

- taxe pentru activități generatoare de poluare sonoră;

d) sumele încasate cu titlu de taxe pentru comercializarea pe piața internă sau la export a unor resurse naturale, biologice sau minerale, incluzând bunurile provenite din flora și fauna sălbatică, terestră și acvatică;

e) sumele încasate la manifestările organizate în beneficiul F. pentru mediu;

f) alocații de la bugetul de stat și, după caz, de la bugetele locale, vărsăminte, donații, asistențe financiare făcute de instituții și organizații publice sau private, de persoane particulare sau de organizații și organisme internaționale, precum și de guverne și agenții guvernamentale;

g) sponsorizări, precum și alte surse, care se pot stabili de Guvern, la propunerea autorității centrale pentru protecția mediului, în condițiile legii”.

5.3.1.2. Modificările aduse Legii nr. 73/2000 prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 93/2001:

Ulterior, Legea nr. 73/2000 a fost modificată, fiind republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 889 din 9 decembrie 2002, în temeiul art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 93/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 73/2000 privind Fondul pentru mediu, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 29 iunie 2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 293/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 7 iunie 2002, dându-se articolelor o nouă numerotare.

În urma republicării, veniturile F. pentru mediu au fost enumerate în art. 8 din lege, care avea următorul conținut:

(1) „Veniturile F. pentru mediu se constituie din:

a) o cotă de 3% din veniturile încasate de agenții economici colectori sau valorificatori de deșeuri feroase și neferoase;

b) sumele încasate pentru emisiile de poluanți în atmosferă ce afectează factorii de mediu, prevăzute în anexa nr. 1;

c) veniturile încasate din utilizarea de noi terenuri pentru depozitarea deșeurilor reciclabile, prevăzute în anexa nr. 2;

d) o cotă de 3% din valoarea ambalajelor comercializate de producători și importatori, cu excepția celor utilizate pentru medicamente;

e) o cotă de 2% din valoarea substanțelor chimice periculoase comercializate de producători și importatori, prevăzute în anexa nr. 3, mai puțin cele utilizate la producerea medicamentelor;

f) o cotă de 0,5% din valoarea substanțelor chimice periculoase comercializate de producători și importatori, utilizate în agricultură, prevăzute în anexa nr. 4;

g) o cotă de 3% din prețul de adjudecare a masei lemnoase cumpărate de la Regia Națională a Pădurilor și de la alți proprietari de păduri, persoane juridice sau persoane fizice;

h) o cotă de 1,5% din valoarea încasată prin comercializarea produselor finite din tutun;

i) alocații de la bugetul de stat, vărsăminte, donații, sponsorizări, asistență financiară din partea persoanelor fizice sau juridice, române ori străine;

j) sumele încasate din restituirea creditelor acordate, dobânzi, alte operațiuni financiare derulate din sursele financiare ale F. pentru mediu;

k) asistență financiară din partea unor organisme internaționale;

l) sumele încasate de la manifestări organizate în beneficiul F. pentru mediu;

m) cuantumul taxelor încasate prin birourile unice la emiterea acordului/autorizației de mediu pentru activitățile cu impact redus”.

(2) În cazul utilizării de către agenții economici din industrie a deșeurilor și materialelor reciclabile în proporție de cel puțin 50%, sumele stabilite la alin. (1) lit. b) nu se plătesc.

(3) În cazul colectării și reciclării deșeurilor, prevăzute la alin. (1) lit. d), de către producători și importatori, nu se va plăti această cotă decât pe diferența dintre cantitățile produse sau importate și cantitățile colectate și reciclate.

(4) Lista cuprinzând substanțele chimice periculoase comercializate de producători și importatori, prevăzute la alin. (1) lit. e), se completează și se reactualizează prin hotărâre a Guvernului, la propunerea autorității centrale pentru protecția mediului.

(5) Cuantumul valoric al sumelor prevăzute la alin. (1) lit. b) și c) se actualizează anual prin hotărâre a Guvernului, la propunerea autorității centrale pentru protecția mediului”.

5.3.1.3. Modificările aduse Legii nr. 73/2000 prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 86/2003, în vigoare din 3.10.2003 și până la 29.07.2004:

Legea nr. 73/2000 a suferit modificări importante prin Ordonanța de Urgență nr. 86 din 25 septembrie 2003 pentru modificarea și completarea Legii nr. 73/2000 privind Fondul pentru mediu, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 694 din 3 octombrie 2003, intrată în vigoare la 3 octombrie 2003.

Astfel, prin art. I din O.U.G. nr. 86/2003 a fost modificat și art. 8 din Legea nr. 73/2000, referitor la contribuțiile datorate la Fondul pentru mediu. Potrivit art. I pct. 13 din O.U.G. nr. 86/2003:

13. „Literele a) - h) ale alineatului (1) al articolului 8 vor avea următorul cuprins:

"a) o cotă de 3% din veniturile realizate din vânzarea deșeurilor feroase și neferoase de către deținătorii de astfel de deșeuri, persoane fizice și/sau juridice. C. se va reține prin stopaj la sursă de către agenții economici colectori și/sau valorificatori, autorizați conform Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 16/2001 privind gestionarea deșeurilor industriale reciclabile, republicată, cu modificările ulterioare, care vor vira sumele respective la Fondul pentru mediu conform prevederilor prezentei legi;

b) taxele pentru emisiile de poluanți în atmosferă, încasate de la agenții economici, în sumele prevăzute în anexa nr. 1;

c) veniturile încasate de la agenții economici utilizatori de noi terenuri pentru depozitarea deșeurilor valorificabile, în limitele prevăzute în anexa nr. 2;

d) o sumă de 10.000 lei/kg din greutatea ambalajelor introduse pe piața națională de producătorii și importatorii de bunuri ambalate, cu excepția celor utilizate pentru medicamente;

e) o cotă de 2% din valoarea substanțelor chimice periculoase comercializate de producători și importatori, prevăzute în anexa nr. 3, mai puțin cele utilizate la producerea medicamentelor;

f) o cotă de 0,5% din valoarea substanțelor chimice periculoase comercializate de producători și importatori, utilizate în agricultură, prevăzute în anexa nr. 4;

g) o cotă de 3% din prețul de adjudecare a masei lemnoase cumpărate de la Regia Națională a Pădurilor și de la alți administratori sau proprietari, după caz;

h) vărsăminte, donații, sponsorizări, asistență financiară din partea persoanelor fizice sau juridice, române ori străine;".

Totodată, conform art. I pct. 14 lit. d) din O.U.G. nr. 86/2003, „alineatele (2), (3), (4) și (5) ale articolului 8 vor avea următorul cuprins:

"(2) În cazul utilizării de către agenții economici a deșeurilor industriale reciclabile în proporție de cel puțin 50%, sumele stabilite la alin. (1) lit. b) nu se plătesc.

(3) Suma prevăzută la alin. (1) lit. d) se va plăti numai în cazul neîndeplinirii obiectivelor anuale de valorificare și reciclare, prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 349/2002 privind gestionarea ambalajelor și deșeurilor de ambalaje, plata făcându-se pe diferența dintre obiectivele anuale prevăzute în această hotărâre și obiectivele realizate efectiv de agenții economici care introduc pe piața națională bunuri ambalate”.

5.3.1.4. Modificările aduse Legii nr. 73/2000 prin Legea nr. 333/2004, în vigoare din 30.07.2004 și până la 29.12.2005:

Legea nr. 73/2000 a suferit o nouă modificare prin Legea nr. 333 din 8 iulie 2004 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 86/2003 pentru modificarea și completarea Legii nr. 73/2000 privind Fondul pentru mediu, lege care a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 674 din 27 iulie 2004. Legea nr. 333/2004 a intrat în vigoare, în lipsa altei precizări în textul său, la trei zile de la data publicării în Monitorul Oficial (conform art. 11. alin. 1 din Legea nr. 24/2000), respectiv la data de 30.07.2004.

Modificând Ordonanța de Urgență nr. 86/2003, prin articolul unic al Legii nr. 333/2004, la punctul 1 din acest articol unic se prevede că „la articolul I punctul 13, literele d) și g) ale alineatului (1) al articolului 8 (din Legea nr. 73/2000) vor avea următorul cuprins:

"d) o sumă de 5.000 lei/kg din greutatea ambalajelor introduse pe piața națională de producătorii și importatorii de bunuri ambalate, cu excepția celor utilizate pentru medicamente;”.

Totodată, prin articolul unic punctul 4 din Legea nr. 333/2004 se prevede completarea art. 8 din Legea nr. 73/2000 astfel: „la articolul I, punctul 15 va avea următorul cuprins:

"15. După alineatul (5) al articolului 8 se introduc trei alineate noi, alineatele (6), (7) și (8), cu următorul cuprins:

(6) Baza de calcul la care se aplică cotele menționate la alin. (1) reprezintă valoarea încasată, exclusiv taxa pe valoarea adăugată aferentă.

(7) Metodologia de calcul al emisiilor de poluanți va fi stabilită prin ordin al ministrului mediului și gospodăririi apelor.

(8) Suma prevăzută la alin. (1) lit. n) se va plăti numai în cazul neîndeplinirii obligațiilor prevăzute la art. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 170/2004 privind gestionarea anvelopelor uzate. Plata se face pentru diferența dintre obligațiile anuale prevăzute în anexa nr. 3 la hotărârea Guvernului mai sus menționată și obligațiile realizate efectiv de persoanele juridice care introduc pe piață anvelope noi și/sau anvelope uzate destinate reutilizării."

Această reglementare a ieșit din vigoare la data de 29.12.2005, prin abrogarea Legii nr. 73/2000 prin Ordonanța de Urgență nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, care a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1193 din 30 decembrie 2005, intrând în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial.

5.3.1.5. Ordonanța de Urgență nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu:

Regimul contribuției la fondul pentru mediu a fost reglementat după data de 30.12.2005 prin Ordonanța de Urgență nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, care a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1193 din 30 decembrie 2005, intrând în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial.

Art. 9 alin. 1 litera d) din Ordonanța de Urgență nr. 196/2005 avea următorul conținut:

(1) Veniturile F. pentru mediu se constituie din:

(…)

d) o taxă de 1 leu (RON)/kg din greutatea ambalajelor introduse pe piața națională de către producătorii și importatorii de bunuri ambalate și ambalaje de desfacere”.

Această taxă a fost majorată prin Ordonanța de Urgență nr. 25 din 27 august 2008 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 628 din 29 august 2008, care a modificat articolul 9 alineatul (1), literele a) și d) din Ordonanța de Urgență nr. 196/2005 în sensul că „veniturile F. pentru mediu se constituie din:

(…)

d) o contribuție de 2 lei/kg, datorată de operatorii economici responsabili, pentru diferența dintre obiectivele anuale de valorificare sau incinerare în instalații de incinerare cu recuperare de energie a deșeurilor de ambalaje prevăzute în legislația în vigoare și cantitățile efectiv valorificate sau incinerate cu recuperare de energie;”.

5.3.1.6 În concluzie, instanța reține, cu privire la contribuția la fondul pentru mediu, că:

- pentru perioada 3.10._04 (când a fost în vigoare modificarea operată la Legea nr. 73/2000 prin Ordonanța de Urgență nr. 86/2003 și anterior aprobării acesteia din urmă prin Legea nr. 333/2004), această contribuție era de 10.000 lei/kg din greutatea ambalajelor introduse pe piața națională de producătorii și importatorii de bunuri ambalate, cu excepția celor utilizate pentru medicamente, astfel cum prevedea art. 8 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 73/2000;

- în perioada 30.07.2004 – 29.12.2005 (când a fost în vigoare modificarea operată la Legea nr. 73/2000 prin Legea nr. 333/2004 – de aprobare a Ordonanței de Urgență nr. 86/2003), această contribuție era de 5.000 lei/kg din greutatea ambalajelor introduse pe piața națională de producătorii și importatorii de bunuri ambalate, cu excepția celor utilizate pentru medicamente, astfel cum prevedea art. 8 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 73/2000;

- în perioada 30.12.2005 – 29.08.2008, această contribuție a fost de 1 leu (RON)/kg din greutatea ambalajelor introduse pe piața națională de către producătorii și importatorii de bunuri ambalate și ambalaje de desfacere, astfel cum prevedea art. 9 alin. 1 litera d) din Ordonanța de Urgență nr. 196/2005.

5.3.2. Excepția de la plata contribuției la Fondul pentru mediu în cazul realizării obiectivelor stabilite de lege:

Instanța reține că prin O.U.G. nr. 86/2003, legiuitorul a permis agenților economici să evite plata contribuției la Fondul pentru mediu, în cazul în care utilizează deșeurilor industriale reciclabile în proporție de cel puțin 50%.

Astfel, conform art. I pct. 14 lit. d) din O.U.G. nr. 86/2003, „alineatele (2), (3), (4) și (5) ale articolului 8 (din Legea nr. 73/2000) vor avea următorul cuprins:

"(2) În cazul utilizării de către agenții economici a deșeurilor industriale reciclabile în proporție de cel puțin 50%, sumele stabilite la alin. (1) lit. b) nu se plătesc.

De asemenea, o dispoziție similară este cuprinsă și în art. 10 alin. 2 din Ordonanța de Urgență nr. 196/2005, care prevede că „taxele prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. d) și i) se plătesc numai în cazul neîndeplinirii obiectivului de valorificare a deșeurilor de ambalaje, respectiv obiectivul de gestionare a anvelopelor uzate prevăzute în legislația în vigoare, plata făcându-se pe diferența dintre obiectivul anual și obiectivul realizat efectiv de către operatorii economici responsabili”.

5.3.2.1. Obiectivele anuale stabilite prin Hotărârea de Guvern nr. 349/2002:

Art. 8 alin. 3 din Legea nr. 73/2000 și art. 10 alin. 2 din Ordonanța de Urgență nr. 196/2005 impun plata contribuției la Fondul pentru mediu numai în cazul neîndeplinirii anumitor obiective anuale de valorificare și reciclare, prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 349/2002 (și ulterior de Hotărârea de Guvern nr. 621/2005).

Instanța reține că Hotărârea de Guvern nr. 349 din 11 aprilie 2002 privind gestionarea ambalajelor și deșeurilor de ambalaje a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 269 din 23 aprilie 2002.

Hotărârea de Guvern nr. 349/2002 a fost modificată prin Hotărârea de Guvern nr. 899 din 10 iunie 2004 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 349/2002 privind gestionarea ambalajelor și deșeurilor de ambalaje, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 601 din 5 iulie 2004. conform art. 2 din Hotărârea de Guvern nr. 899/2004, această hotărâre a intrat în vigoare la 30 de zile de la publicarea ei în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu excepția art. 6 alin. (3) și a art. 6¹ din Hotărârea Guvernului nr. 349/2002, care au intrat în vigoare de la data aderării României la Uniunea Europeană. În consecință, modificările operate prin Hotărârea de Guvern nr. 899/2004 au intrat în vigoare la data de 5.08.2004.

Hotărârea de Guvern nr. 349/2002 a fost abrogată prin Hotărârea de Guvern nr. 621 din 23 iunie 2005 privind gestionarea ambalajelor și a deșeurilor de ambalaje, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 639 din 20 iulie 2005.

Conform art. 13 din Hotărârea de Guvern nr. 349/2002, în varianta inițială:

(1) „Obiectivele privind recuperarea și reciclarea deșeurilor de ambalaje până în anul 2010 sunt următoarele:

a) recuperarea unui procent de 50% din greutatea deșeurilor de ambalaje;

b) reciclarea unui procent de 25% din greutatea totală a materialelor de ambalaj conținute în deșeurile de ambalaj recuperate, cu un procent minim de 15% din greutatea fiecărui tip de material de ambalaj.

(2) Obiectivele de recuperare și reciclare prevăzute la alin. (1) se realizează etapizat, conform prevederilor anexei nr. 4”.

Conform anexei nr. 1 la Hotărârea de Guvern nr. 349/2002, la punctele i), j), l) și n) se indică semnificația termenilor de „deșeuri de ambalaje”, „reciclare”, „recuperarea ambalajelor și deșeurilor de ambalaje” și „reutilizare” astfel:

i) „deșeuri de ambalaje - orice ambalaje sau materiale de ambalare care nu mai satisfac cerințele și scopul pentru care au fost proiectate și fabricate și care rămân după ce a fost utilizat produsul ambalat;

j) reciclarea deșeurilor de ambalaje - operațiunea de reprelucrare . producție a deșeurilor de ambalaje pentru a fi reutilizate în scopul inițial sau pentru alte scopuri;

l) recuperarea ambalajelor și deșeurilor de ambalaje - colectare în vederea reutilizării și, respectiv, a reciclării acestora;

n) reutilizarea ambalajelor - orice operațiune prin care un ambalaj care a fost conceput și creat pentru a putea îndeplini în cursul ciclului său de viață un număr minim de rotații este reutilizat . celui pentru care a fost conceput, recurgându-se sau nu la produse auxiliare existente pe piață, care permit reumplerea ambalajului însuși; un asemenea ambalaj reutilizat va deveni deșeu de ambalaj atunci când nu va mai putea fi reutilizat”.

Etapizarea obiectivelor de recuperare și reciclare pe perioada 2002 – 2010 este expusă în anexa nr. 4 la Hotărârea de Guvern nr. 349/2002, care stabilea procentele de recuperare din greutatea deșeurilor de ambalaje, respectiv procentele de reciclare din greutatea totală a materialelor de ambalare conținute în deșeurile de ambalaje recuperate, cu un procent minim de 15% din greutatea fiecărui tip de material de ambalare, astfel:

„Anul Recuperare*) Reciclare**)

2003 2,00% 0,50%

2004 5,00% 2,00%

2005 10,00% 3,50%

2006 17,00% 5,00%

2007 25,00% 8,00%

2008 34,00% 12,50%

2009 43,00% 18,50%

2010 50,00% 25,00%

*) Procent din greutatea deșeurilor de ambalaje.

**) Procent din greutatea totală a materialelor de ambalare conținute în deșeurile de ambalaje recuperate, cu un procent minim de 15% din greutatea fiecărui tip de material de ambalare”.

În raport cu dispozițiile art. 13 alin. 1 din Hotărârea de Guvern nr. 349/2002, în perioada anterioară datei de 5.08.2004 – când au intrat în vigoare modificările operate prin Hotărârea de Guvern nr. 899/2004 – instanța reține că agenții economic aveau obligația atingerii unui triplu obiectiv:

a) recuperarea unui procent de 50% din greutatea deșeurilor de ambalaje;

b) reciclarea unui procent de 25% din greutatea totală a materialelor de ambalaj conținute în deșeurile de ambalaj recuperate;

c) reciclarea unui procent minim de 15% din greutatea fiecărui tip de material de ambalaj.

În acest sens, instanța observă că art. 13 din Hotărârea de Guvern nr. 349/2002 enumeră două mari obiective:

- recuperareaunui procent de 50% din greutatea deșeurilor de ambalaje (înțeleasă ca activitate de colectare în vederea reutilizării și, respectiv, a reciclării ambalajelor și deșeurilor de ambalaje, conform definiției din anexă) și, respectiv

- reciclarea unui procent de 25% din greutatea totală a materialelor de ambalaj conținute în deșeurile de ambalaj recuperate, (înțeleasă ca operațiunea de reprelucrare . producție a deșeurilor de ambalaje pentru a fi reutilizate în scopul inițial sau pentru alte scopuri; conform definiției din anexă).

Instanța subliniază că, potrivit textului citat, obiectivul de reciclare vizează deșeurile de ambalaj recuperate conform primului obiectiv, acest obiectiv neraportându-se la greutatea totală a deșeurilor de ambalaje introduse pe piață.

La rândul său, cel de al doilea obiectiv – obiectivul de reciclare – implică obligativitatea atingerii a doi parametri diferiți:

- În primul rând, textul impune reciclarea unui procent de 25% din greutatea totală a materialelor de ambalaj conținute în deșeurile de ambalaj recuperate, indiferent de tipul de material de ambalaj (carton ,sticlă, plastic etc.);

- în al doilea rând, textul impune insă ca această reciclare să vizeze un procent minim de 15% din greutatea fiecărui tip de material de ambalaj.

Instanța observă că din art. 13 din Hotărârea de Guvern nr. 349/2002 rezultă că aceste obiective trebuie atinse în mod cumulativ, iar nu alternativ, astfel cum susține reclamanta. În acest sens, instanța observă că art. 8 alin. 3 din Legea nr. 73/2000 – astfel cum a fost modificată prin Ordonanța de Urgență nr. 86/2003 – face referire la obiectivele anuale de „valorificare și reciclare”, utilizarea conjuncției „și” implicând concomitența iar nu alternativa celor două noțiuni, respectiv a celor două obiective. Astfel, conform art. . 8 alin. 3 din Legea nr. 73/2000, „suma prevăzută la alin. (1) lit. d) se va plăti numai în cazul neîndeplinirii obiectivelor anuale de valorificare și reciclare, prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 349/2002 privind gestionarea ambalajelor și deșeurilor de ambalaje, plata făcându-se pe diferența dintre obiectivele anuale prevăzute în această hotărâre și obiectivele realizate efectiv de agenții economici care introduc pe piața națională bunuri ambalate”.

Instanța observă că însuși modul de calcul al taxei implică ideea coexistenței mai multor obiective, art. 13 referindu-se la „diferența dintre obiectivele anuale ... și obiectivele realizate efectiv de agenții economici”.

Din acest punct de vedere instanța nu poate reține temeinicia afirmației reclamantei, conform căreia „conjuncția „și” este folosită în mod greșit, astfel că normal ar fi fost să se folosească conjuncția „sau” deoarece poluatorul, pentru a nu mai plăti contribuția la fond poate ori recicla ori recupera (valorifica) ambalaje și nu are obligația cumulativă de a recupera și recicla”. Instanța subliniază că în două texte diferite – în art. 13 alin. 1 din Hotărârea de Guvern nr. 349/2002 și în art. 8 alin. 3 din Legea nr. 73/2000 este utilizată conjuncția „și”, și că reclamanta nu a prezentat nici un argument în sensul utilizării eronate de către legiuitor a acestei conjuncții.

În consecință, instanța consideră că din formularea art. 13 din Hotărârea de Guvern nr. 349/2002 rezultă că agenții economici au obligația realizării concomitente, iar nu alternative, atât a obiectivului de recuperare, cât și a celui de reciclare a materialelor astfel recuperate.

Cu privire la dublul obiectiv de reciclare, instanța constată că art. 13 alin. 1 litera b) din Hotărârea de Guvern nr. 349/2002 face referire la un obiectiv de „reciclarea unui procent de 25% din greutatea totală a materialelor de ambalaj conținute în deșeurile de ambalaj recuperate, cu un procent minim de 15% din greutatea fiecărui tip de material de ambalaj”. Din această formulare („cu un procent minim de 15%”) instanța reține necesitatea reciclării unei cantități dinfiecare tip de material de ambalaj, independent de cantitatea totală de materiale reciclate.

Exemplificând, în cazul în care cantitatea deșeurilor de ambalaje este de 200 de kilograme, compusă din carton (100 kg) și sticlă (100kg), instanța reține că:

- obiectivul de recuperare implică recuperarea unui procent de 50% din greutatea deșeurilor de ambalaje (adică din 50% din 200 kg, respectiv 100 kg);

- obiectivul de reciclare a unui procent de 25% din greutatea totală a materialelor de ambalaj recuperate implică reciclarea unui procent de 25% din cele 100 kg deșeuri de ambalaje recuperate conform primului obiectiv, respectiv 25 kg;

- obiectivul de reciclare a unui procent minim de 15% din greutatea fiecărui tip de material de ambalaj implică reciclarea unui procent de minim 15% din deșeurile de ambalaj din sticlă (100 kg x 15% = 15 kg), respectiv a reciclarea unui procent de minim 15% din deșeurile de ambalaj din carton (100 kg x 15% = 15 kg).

Fiind vorba despre obiective distincte și cumulative, instanța reține că realizarea obiectivului total de reciclare (25% din greutatea totală a materialelor de ambalaj recuperate) nu implică în mod obligatoriu realizarea obiectivului de reciclare pe fiecare tip de material. În exemplul citat anterior, dacă agentul economic recicla un procent de 30% din greutatea totală a materialelor de ambalaj recuperate, dar fără a asigura reciclarea ambalajului din carton, ci numai a celui din sticlă, s-ar fi impus reținerea nerealizării obiectivului de reciclare a unui procent minim de 15% din ambalajul din carton, indiferent dacă obiectivul total de reciclare a fost depășit cu 5% (30% în loc de 25%, cât era minimul legal).

În consecință, instanța reține că, în raport cu dispozițiile art. 13 alin. 1 din Hotărârea de Guvern nr. 349/2002, în perioada anterioară datei de 5.08.2004 – când au intrat în vigoare modificările operate prin Hotărârea de Guvern nr. 899/2004 – instanța reține că agenții economic aveau obligația atingerii unui triplu obiectiv, ținând seama și de etapizarea legal stabilită:

a) recuperarea unui procent de 50% din greutatea deșeurilor de ambalaje (respectiv 5%, conform anexei nr. 4 la Hotărârea de Guvern nr. 349/2002);

b) reciclarea unui procent de 25% din greutatea totală a materialelor de ambalaj conținute în deșeurile de ambalaj recuperate (respectiv 2%, conform anexei nr. 4 la Hotărârea de Guvern nr. 349/2002);

c) reciclarea unui procent minim de 15% din greutatea fiecărui tip de material de ambalaj.

5.3.2.2. Modificările aduse Hotărârii de Guvern nr. 349/2002 prin Hotărârea de Guvern nr. 899/2004:

Art. 13 alin. 1 din Hotărârea de Guvern nr. 349/2002 a fost modificat prin Hotărârea de Guvern nr. 899/2004, având următorul conținut după modificare:

(1) „Obiectivele naționale privind valorificarea și, respectiv, reciclarea deșeurilor de ambalaje, ce vor fi atinse până la 31 decembrie 2006, sunt următoarele:

a) valorificarea unui procent de minimum 50% din greutatea deșeurilor de ambalaje;

b) reciclarea unui procent de minimum 25% din greutatea totală a materialelor de ambalaj conținute în deșeurile de ambalaj, cu un procent minim de 15% din greutatea fiecărui tip de material de ambalaj.”

Totodată, prin Hotărârea de Guvern nr. 899/2004 a fost înlocuită anexa nr. 1 la Hotărârea de Guvern nr. 349/2002, cuprinzând semnificația unor termeni. Astfel, conform anexei nr. 1 la Hotărârea de Guvern nr. 349/2002, astfel cum a fost înlocuită prin Hotărârea de Guvern nr. 899/2004, sunt definite următoarele noțiuni:

j) „deșeuri de ambalaje - orice ambalaje sau materiale de ambalare care satisfac cerințele definiției de deșeu, exclusiv deșeurile de producție, din anexa nr. I A la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2000 privind regimul deșeurilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 426/2001;

m) reciclarea deșeurilor de ambalaje - operațiunea de reprelucrare . producție a deșeurilor de ambalaje pentru a fi folosite în scopul inițial sau pentru alte scopuri. Termenul include reciclarea organică, dar exclude recuperarea de energie;

o) reutilizarea ambalajelor - orice operație prin care un ambalaj care a fost conceput și creat, pentru a putea îndeplini în cursul ciclului său de viață un număr minim de rotații, este reutilizat . celui pentru care a fost conceput, recurgându-se sau nu la produse auxiliare existente pe piață care permit reumplerea ambalajului însuși; un asemenea ambalaj reutilizat va deveni deșeu de ambalaj atunci când nu va mai putea fi reutilizat;

p) valorificare - orice operație aplicabilă deșeurilor de ambalaje, prevăzută în anexa nr. II B la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 426/2001.”

Totodată, prin Hotărârea de Guvern nr. 899/2004 a fost înlocuită anexa nr. 4 la Hotărârea de Guvern nr. 349/2002 cu anexa nr. 2 la Hotărârea de Guvern nr. 899/2004, cuprinzând etapizarea obiectivelor de valorificare și, respectiv, reciclare pentru agenții economici prevăzuți la art. 14 alin. (1) din hotărâre, pe perioada 2004 - 2006.

Astfel, conform anexei nr. 2 la Hotărârea de Guvern nr. 899/2004, obiectivele de valorificare și, respectiv, de reciclare au fost stabilite după cum urmează:

| Anul | Valorificare*) | Reciclare**)

| | (%) | (%) |

|.|

| 2004 | 15 | 12 |

|.|.|

| 2005 | 30 | 20 |

|.|.|

| 2006***) | 50 | 25 |

|.|.|

*) Procentul minim din greutatea deșeurilor de ambalaje.

**) Procentul minim din greutatea totală a materialelor de ambalaj conținute în deșeurile de ambalaje.

***) Cu un procent minim de reciclare de 15% din greutatea fiecărui tip de material de ambalaj”.

În raport cu dispozițiile art. 13 alin. 1 din Hotărârea de Guvern nr. 349/2002, în perioada ulterioară datei de 5.08.2004 – când au intrat în vigoare modificările operate prin Hotărârea de Guvern nr. 899/2004 – instanța reține că agenții economici aveau obligația atingerii unui triplu obiectiv, ținând seama și de etapizarea legal stabilită:

a) valorificarea unui procent de minimum 50% din greutatea deșeurilor de ambalaje (respectiv 15% pentru anul 2004, 30% pentru anul 2005 și 50% pentru anul 2006, conform anexei nr. 2 la Hotărârea de Guvern nr. 899/2004);

b) reciclarea unui procent de minimum 25% din greutatea totală a materialelor de ambalaj conținute în deșeurile de ambalaj (respectiv 12% pentru anul 2004, 20% pentru anul 2005 și 25% pentru anul 2006, conform anexei nr. 2 la Hotărârea de Guvern nr. 899/2004);

c) reciclarea unui procent minim de 15% din greutatea fiecărui tip de material de ambalaj.

Instanța observă că, spre deosebire de dispozițiile anterioare ale Hotărârii de Guvern nr. 349/2002, a fost modificat obiectivul de recuperare, acesta fiind înlocuit cu obiectivul de valorificare, definită conform anexei ca fiindorice operație aplicabilă deșeurilor de ambalaje, prevăzută în anexa nr. II B la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 426/2001.

În al doilea rând, instanța constată modificarea de formulare a celui de al doilea obiectiv, care presupune reciclarea unui procent de minimum 25% din greutatea totală a materialelor de ambalaj conținute în deșeurile de ambalaj, spre deosebire de reglementare anterioară, în care acest obiectiv de referea la reciclarea unui procent din greutatea totală a materialelor de ambalaj conținute în deșeurile de ambalaj recuperate conform primului obiectiv.

Așadar, instanța constată înlocuirea primului obiectiv – de recuperare – cu un obiectiv de valorificare, precum și modificare a obiectivului de reciclare, care trebuie atins în raport cu cantitatea greutatea totală a materialelor de ambalaj conținute în deșeurile de ambalaj introduse pe piața națională, iar nu raportat la cantitatea valorificată conform primului obiectiv.

Cât privește primul obiectiv, cel de valorificare, instanța reține că textul face trimitere la anexa nr. II B la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2000, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 426/2001, care enumeră ca operațiuni de valorificare a deșeurilor:

1. „utilizarea ca material combustibil sau ca mijloc de producere a energiei;

2. reciclarea sau recuperarea substanțelor organice care nu sunt utilizate ca solvenți;

3. reciclarea sau recuperarea metalelor sau compușilor metalici;

4. reciclarea sau recuperarea altor materiale anorganice;

5. regenerarea acizilor sau bazelor;

6. valorificarea produselor folosite la captarea poluanților;

7. valorificarea produselor din catalizatori;

8. rerafinarea uleiurilor uzate sau alte reutilizări ale acestora;

9. recuperarea sau regenerarea solvenților;

10. împrăștierea pe sol, în beneficiul agriculturii sau pentru reconstrucție ecologica, inclusiv operațiunile de compostare și alte procese de transformare biologica;

11. utilizarea deșeurilor obținute în urma oricărei operațiuni menționate la pct. 1-10;

12. schimb de deșeuri intre deținători, pentru a fi supuse uneia dintre operațiunile menționate la pct. 1-11;

13. stocarea de deșeuri în scopul de a fi supuse uneia dintre operațiunile menționate la pct. 1-12, exclusiv depozitarea temporara înaintea colectării, în zona de producere”.

5.3.2.3. Obiectivele anuale stabilite prin Hotărârea de Guvern nr. 621/2005:

În anexa nr. 4 la Hotărârea de Guvern nr. 621/2005 au fost indicate noile obiective de valorificare sau incinerare în instalații de incinerare cu recuperare de energie și, respectiv, reciclare pentru operatorii economici prevăzuți la art. 16 alin. (1) pentru perioada 2005 – 2013.

Astfel, conform anexei nr. 4 la Hotărârea de Guvern nr. 621/2005, obiectivele de valorificare sau incinerare în instalații de incinerare cu recuperare de energie și, respectiv, de reciclare au fost stabilite după cum urmează:

| Anul | Valorificarea*) | Reciclarea**) |

| | (%) | % |

|.|.|

| 2005 | 22 | 18 |

|.|.|

| 2006*1)| 32 | 25 |

|.|.|

| 2007 | 34 | 28 |

|.|.|

| 2008*2) | 40 | 33 |

|.|.|

| 2009 | 45 | 38 |

|.|.|

| 2010 | 48 | 42 |

|.|.|

| 2011*3) | 53 | 46 |

|.|.|

| 2012 | 57 | 50 |

|.|.|

| 2013*4) | 60 | 55 |

|.|.|

*) Procentajul minim din greutatea deșeurilor de ambalaje introduse pe piață.

**) Procentajul minim din greutatea totală a materialelor de ambalaj conținute în deșeurile de ambalaje introduse pe piață.

*1) Începând cu anul 2006, cu un procentaj minim de reciclare de 15% din greutatea sticlei, a hârtiei - cartonului și metalului, conținute în deșeurile de ambalaje introduse pe piață.

*2) Începând cu anul 2008, cu un procentaj minim de reciclare de 60% din greutatea hârtiei - cartonului și 50% din greutatea metalului, conținute în deșeurile de ambalaje introduse pe piață.

*3) Începând cu anul 2011, cu un procentaj minim de reciclare de 15% din greutatea plasticului și 15% din greutatea lemnului, conținute în deșeurile de ambalaje introduse pe piață.

*4) Începând cu anul 2013, cu un procentaj minim de reciclare de 60% din greutatea sticlei și 22,5% din greutatea plasticului, considerându-se numai materialul reciclat ca material plastic, conținute în deșeurile de ambalaje introduse pe piață”.

5.3.3.Metodologia de calcul al contribuției la Fondul pentru mediu:

Metodologia de calcul al contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul pentru mediu a fost aprobată prin Ordinul Ministerului Mediului și Gospodăririi Apelor nr. 578 din 6 iunie 2006 pentru aprobarea Metodologiei de calcul al contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul pentru mediu, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 516 din 14 iunie 2006.

Instanța subliniază că reclamanta a contestat numai legalitatea stabilirii contribuției la fondul pentru mediu pentru introducerea de ambalaje pe piața națională (taxă impusă prin art. 8 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 73/2000 și, ulterior, prin art. 8 alin. 1 lit. d) din Ordonanța de Urgență nr. 196/2005), iar nu și taxa pentru emisiile de poluanți în atmosferă, stabilită în sarcina reclamantei prin actele contestate.

De aceea, instanța reține că nu este aplicabil în cauză Ordinul Ministerului Mediului și Gospodăririi Apelor nr. 524/6.05.2000, invocat de Administrația F. pentru Mediu, întrucât acesta reglementează metodologia de calcul al taxei pentru emisiile de poluanți în atmosferă, iar nu metodologia de calcul al contribuției la fondul pentru mediu pentru introducerea de ambalaje pe piața națională.

Cât privește invocarea de către expertiză a dispozițiilor art. 8 alin. 7 din Legea nr. 73/2000 – astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 333/2004, în vigoare din 30.07.2004 – instanța reține că potrivit acestui text legal, „metodologia de calcul al emisiilor de poluanți va fi stabilită prin ordin al ministrului mediului și gospodăririi apelor”. Așadar, art. 8 alin. 7 din Legea nr. 73/2000 nu impune obligativitatea stabilirii metodologiei de calcul al contribuției la fondul pentru mediu pentru introducerea de ambalaje pe piața națională. În consecință, instanța nu poate reține incidența acestui text în cazul contribuției contestate în prezenta cauză de S.C. „I.” S.R.L., deoarece art. 8 alin. 7 din Legea nr. 73/2000 nu se referă la metodologia de calcul al contribuției la fondul pentru mediu pentru introducerea de ambalaje pe piața națională.

Abia prin art. 17 din Ordonanța de Urgență nr. 196/2005 se prevede obligativitatea emiterii unei metodologii de calcul și pentru contribuția în litigiu, art. 17 din actul normativ citat precizând că „metodologia de calcul a contribuțiilor și taxelor prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. a) - k) se stabilește prin ordin al autorității publice centrale pentru protecția mediului în termen de 90 de zile de la . prezentei ordonanțe de urgență”.

Cu toate acestea, instanța reține inexistența unei metodologii de calcul al contribuției la fondul pentru mediu pentru introducerea de ambalaje pe piața națională pe perioada anterioară intrării în vigoare a Ordinului Ministerului Mediului și Gospodăririi Apelor nr. 578 din 6 iunie 2006, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 516 din 14 iunie 2006. În acest sens, instanța reține că Administrația F. pentru Mediu nu a indicat nici un act normativ – în afara actelor care stabilesc contribuția respectivă, respectiv Legea nr. 73/2000 și Ordonanța de Urgență nr. 196/2005 – care să reglementeze vreo metodologie de calcul al acestei contribuții.

5.4 Cu privire la fondul cauzei:

5.4.1.Observații preliminare:

Instanța subliniază, cu titlu preliminar, că reclamanta a contestat numai constatările Administrației F. pentru Mediu referitoare la contribuția datorată la Fondul pentru mediu pentru introducerea pe piața națională de ambalaje, iar nu și obligațiile decurgând din emisia de poluanți în atmosferă.

În al doilea rând, instanța constată că reclamanta nu a contestat că a introdus pe piața națională bunuri ambalate, din import (produse alimentare), ambalate în hârtie-carton, plastic, sticlă, metal, lemn, ca și tip de material de ambalare.

De asemenea, instanța reține că reclamanta nu a contestat nici faptul că nu a depus declarațiile lunare privind obligațiile de plată la fondul pentru mediu decât în anul 2008 în urma primirii unei notificări, pentru anii 2006 și 2007 și nici legalitatea acestei obligații de depunere a declarațiilor.

Totodată, instanța reține că reclamanta nu a contestat nici că nu a constituit în contabilitate obligația de plată aferentă contribuției la fondul pentru mediu, excepție făcând luna martie 2006, când a fost constituită suma de 600 lei, reprezentând taxa mediu aferentă lunilor ianuarie și februarie 2006, și nici faptul că nu s-a plătit decât suma de 600 lei.

În același sens, instanța constată că reclamanta nu a contestat nici faptul că nu a realizat sub nici o formă vreunul din obiectivele legale de recuperare sau de reciclare care îi permiteau să evite plata contribuției la fondul pentru mediu pentru introducerea pe piața națională a acestor ambalaje.

Instanța reține, astfel că reclamanta a contestat modul de interpretare și de aplicare a dispozițiilor legale de către organul de control, competența Administrației F. pentru Mediu de soluționare a contestației și de stabilire a obligațiilor reclamantei la Fondul pentru mediu, invocând și lipsa metodologiei de calcul a contribuției respective pe perioada anterioară intrării în vigoare a Ordinului Ministerului Mediului și Gospodăririi Apelor nr. 578/2006 pentru aprobarea Metodologiei de calcul al contribuțiilor și taxelor datorate la Fondul pentru mediu.

Totodată, instanța constată că reclamanta nu a contestat nici calculul matematic al sumelor stabilite de Administrația F. pentru Mediu în sarcina sa cu titlul de contribuție la Fondul pentru mediu pentru introducerea pe piața națională a acestor ambalaje. Cu toate acestea, cuantumul acestei obligații a fost contestat prin contestarea caracterului cumulativ al obiectivelor anuale stabilite prin Hotărârea de Guvern nr. 349/2002 și actele normative ulterioare acesteia.

5.4.2 Cu privire la motivul de nelegalitate referitor la încălcarea principiului neretroactivității legilor:

Reclamanta a susținut că nu poate fi obligată să plătească obligațiile pentru anul 2003 și, pe cale de consecință, nu se poate emite o decizie de impunere în baza Codului de Procedură Fiscală, deoarece acesta a intrat în vigoare abia la data de 01.01.2004. Reclamanta a considerat că a emite o decizie în baza Codului de Procedură Fiscală pentru o perioadă anterioară intrării acestuia în vigoare ar încălca principiul neretroactivității legilor, consacrat în Constituție la art. 15 alin 2, care prevede că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”.

În această privință, instanța observă că nu s-a contestat de către Administrația F. pentru Mediu că organele de control au procedat la stabilirea obligațiilor reclamantei aferente anului 2003 în temeiul dispozițiilor Codului de Procedură Fiscală, care au intrat în vigoare la data de 1.01.2004, respectiv la o dată ulterioară perioadei reținută de organele fiscale ca fiind perioada în care reclamanta avea obligația stabilirii și plății sumelor respective.

Curtea subliniază aici necesitatea de a distinge intre principiile de aplicare a normelor de drept material fiscal, și principiile de aplicare a normelor de procedură fiscală. Astfel, conform art. 16 Cod de Procedură Fiscală, care reglementează conținutul raportului de drept procedural fiscal, „raportul de drept procedural fiscal cuprinde drepturile și obligațiile ce revin părților, potrivit legii, pentru îndeplinirea modalităților prevăzute pentru stabilirea, exercitarea și stingerea drepturilor și obligațiilor părților din raportul de drept material fiscal”. Normele de procedură fiscală sunt de imediată aplicare, în lipsa unor prevederi speciale, dat fiind faptul că ele nu aduc atingere drepturilor și obligațiilor fiscale ale contribuabililor. De aceea, după . Codului de Procedură Fiscală, acesta este aplicabil, sub aspect procedural și în cazul în care inspecția fiscală vizează perioade anterioare intrării în vigoare a acestui cod. O inspecție fiscală efectuată după data de 1.01.2004 trebuie să respecte regulile impuse de actualul Cod de Procedură Fiscală, chiar dacă această inspecție vizează, de exemplu, perioada anilor 2002-2003.

Instanța subliniază, în acest context că numai calcularea obligațiilor fiscale ale unui contribuabil nu este reglementată prin norme de procedură fiscală, de imediată aplicare, ci prin norme de drept materiale fiscal, indiferent care este denumirea actului normativ în care sunt cuprinse, pentru că aceste norme reglementează criteriile pe baza cărora se stabilește cuantumul creanței fiscale, iar „creanțele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal”, conform art. 21 alin. 1 Cod de Procedură Fiscală.

Din acest punct de vedere, instanța consideră că nu se poate reține aplicarea retroactivă a Codului de Procedură Fiscală, în condițiile în care controlul a fost efectuat de Administrația F. pentru Mediu după . Codului de Procedură Fiscală.

Aceeași concluzie rezultă și din interpretarea dispozițiilor art. 237 Cod de Procedură Fiscală, conform cărora „inspecțiile fiscale începute înainte de data intrării în vigoare a prezentului cod se vor continua potrivit procedurii existente la data când au fost începute. În aceste condiții, măsurile dispuse prin procesul-verbal de control au valoare de act administrativ fiscal”. Din această reglementare tranzitorie rezultă că numai inspecțiile începute anterior datei de 1.01.2004 vor rămâne supuse legii anterioare de procedură fiscală, rezultând per a contrario că inspecțiile ulterioare sunt supuse legii noi, respectiv Codului de Procedură Fiscală.

În raport cu acest concluzii, instanța reține legalitatea efectuării controlului de către Administrația F. pentru Mediu în temeiul Codului de Procedură Fiscală.

5.4.3 Cu privire la motivul de nelegalitate referitor la lipsa calității de organ fiscal a Administrației F. de Mediu pentru perioada 01.10._04:

Conform reclamantei .., un motiv de anulare a actelor atacate constă în lipsa calității de organ fiscal al Administrației F. de Mediu pentru perioada 01.10._04. În acest sens, reclamanta a arătat că prin Hotărârea de Guvern nr. 1174/2001 a fost reglementat regulamentul de funcționare a Administrației F. pentru Mediu, iar din dispozițiile regulament rezultă foarte clar că Administrația F. pentru Mediu nu avea competențe de soluționare a contestațiilor formulate pentru contestarea titlurilor de creanță emise pentru colectarea veniturilor aferente fondului pentru mediu, ci aceste competențe i-au fost conferite abia prin Hotărârea de Guvern nr. 1989 din 16.11.2004, care a intrat în vigoare la data de 07.12.2004 unde se la art. 6 litera r se prevede că „soluționează contestațiile care au ca obiect obligațiile de plată ale persoanelor juridice și fizice la Fond, conform prevederile legale”.

Pe cale de consecință, a arătat reclamanta, pentru perioada de 01.10._04 Administrația F. pentru Mediu nu putea gestiona taxe și impozite și nu putea avea calitatea de organ fiscal în sensul art. 1 alin 3 din Codul de procedură fiscală, deoarece îi lipsea una din atribuția esențială a organului fiscal, respectiv cea legată de soluționarea contestațiilor, fără de care organul fiscal nu poate gestiona taxe și impozite.

În plus, având în vedere că Legea 73/2000 și HG 1174/2001 îi conferă AFM calitate de persoană juridică distinctă, această atribuții nu putea fi exercitate de nici un alt organ decât AFM cu atât mai mult cu cât AFM este singura instituție care gestionează veniturile la Fondul pentru Mediu.

În opinia instanței, această observă că, potrivit art. 1 alin. 3 Cod de Procedură Fiscală, „prin administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat se înțelege ansamblul activităților desfășurate de organele fiscale în legătură cu:

a) înregistrarea fiscală;

b) declararea, stabilirea, verificarea și colectarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat;

c) soluționarea contestațiilor împotriva actelor administrative fiscale”.

Instanța subliniază că această reglementare a intrat în vigoare la data de 1.01.2004 și este aplicabilă situațiilor juridice născute ulterior acestei date. Fiind o dispoziție procedurală aplicabilă pentru viitor, nu se poate reține încălcarea acesteia pe considerentul că, anterior intrării ei în vigoare, un organ administrativ nu îndeplinea condițiile stipulate de acest text pentru a fi calificat ca organ fiscal. Numai în măsura în care acest organ nu ar îndeplini aceste condiții în prezent, respectiv după . Codului de Procedură Fiscală, s-ar putea reține temeinicia unei astfel de critici. Sub acest aspect, instanța constată că reclamanta nu contestă calitatea de organ fiscal și, respectiv, competența pârâtei de a soluționa contestația fiscală la momentul la care Administrația F. pentru Mediu a efectuat controlul la reclamantă și a emis decizia de impunere contestată.

Instanța subliniază din nou necesitatea de a distinge intre principiile de aplicare a normelor de drept material fiscal, și principiile de aplicare a normelor de procedură fiscală. Astfel, conform art. 16 Cod de Procedură Fiscală, care reglementează conținutul raportului de drept procedural fiscal, „raportul de drept procedural fiscal cuprinde drepturile și obligațiile ce revin părților, potrivit legii, pentru îndeplinirea modalităților prevăzute pentru stabilirea, exercitarea și stingerea drepturilor și obligațiilor părților din raportul de drept material fiscal”. Normele de procedură fiscală sunt de imediată aplicare, în lipsa unor prevederi speciale, dat fiind faptul că ele nu aduc atingere drepturilor și obligațiilor fiscale ale contribuabililor. De aceea, astfel cum s-a arătat anterior, după . Codului de Procedură Fiscală, acesta este aplicabil, sub aspect procedural și în cazul în care inspecția fiscală vizează perioade anterioare intrării în vigoare a acestui cod.

În acest sens, art. 237 Cod de Procedură Fiscală prevede că „inspecțiile fiscale începute înainte de data intrării în vigoare a prezentului cod se vor continua potrivit procedurii existente la data când au fost începute. În aceste condiții, măsurile dispuse prin procesul-verbal de control au valoare de act administrativ fiscal”, rezultând că dispozițiile procedurale anterioare sunt aplicabile numai în cazul inspecțiilor fiscale începute înainte de data intrării în vigoare a Codului de Procedură Fiscală, iar nu și inspecțiilor ulterioare.

În același sens, cu privire la soluționarea contestațiilor, conform art. 238 alin. 1 Cod de Procedură Fiscală, „contestațiile depuse înainte de data intrării în vigoare a prezentului cod se soluționează potrivit procedurii administrativ-jurisdicționale existente la data depunerii contestației”., rezultând, de asemenea, incidența vechilor norma procedurale – inclusiv în materie de competență – numai cu privire la contestațiile depuse înainte de data intrării în vigoare a Codului de Procedură Fiscală

Pe cale de consecință, și normele de competență stabilite de Codul de Procedură Fiscală sau de legislația contemporană acestuia sunt de imediată aplicare, astfel încât – în cazul unei inspecții efectuate în perioada 8.09._08 și a unei contestații depuse în luna ianuarie 2009 și soluționată în 25.02.2009, cum s-a întâmplat în speță – sunt aplicabile regulile de competență în vigoare în perioada respectivă, reguli conform cărora Administrația F. pentru Mediu este indiscutabil autoritatea administrativă competentă să gestioneze fondul pentru mediu și să soluționeze inclusiv contestațiile formulate de contribuabili în legătură cu stabilirea obligațiilor datorate la acest fond.

Așadar, la momentul la care reclamanta a formulat contestația, precum și la momentul soluționării acestei contestații, Administrația F. pentru Mediu avea competența de a gestiona fondul pentru mediu și de a soluționa această contestație, fiind lipsit de relevanță faptul că în anul 2003 nu ar fi avut o asemenea competență.

În al doilea rând, din cuprinsul art. 1 alin. 3 Cod de Procedură Fiscală, instanța reține că ansamblul activităților desfășurate de organele fiscale vizează cele trei categorii de operațiuni enumerate în text, insă din această enumerare nu se poate reține că lipsa posibilității de soluționare a contestației fiscale atrage și lipsa calității de organ fiscal, întrucât art. 1 alin. 3 Cod de Procedură Fiscală nu interzice stabilirea unor competențe diferite în sarcina unor autorități diferite, respectiv nu interzice stabilirea competenței de soluționare a contestațiilor în favoarea unui alt organ decât cel care gestionează impozitul respectiv.

În raport cu aceste concluzii, instanța reține că este lipsită de relevanță eventuala lipsă a calității de organ fiscal al Administrației F. de Mediu pentru perioada 01.10._04, în condițiile în care atât controlul activității reclamantei, cât și emiterea actelor contestate de aceasta au fost efectuate ulterior intrării în vigoare a dispozițiilor Codului de Procedură Fiscală, acest motiv de nulitate nefiind întemeiat, urmând a fi respins pentru aceste considerente.

5.4.4 Cu privire la motivul de nelegalitate referitor la lipsa prevederilor cu privire la regimul juridic al urmăririi:

Conform reclamantei, regimul juridic al contribuțiilor la fondul de mediu acestea a fost reglementat de Legea 73/2000 care, spre deosebire de actuala reglementare, nu prevedea regimul juridic al contribuțiilor la fondul de mediu.

Reclamanta a invocat în acest sens și opinia Curții Constituționale care, . privire la soluționarea excepției de neconstituționalitate a unor prevederi din OUG 196/2003 reține că „în acest sens, Curtea reține că Legea nr. 73/2000, lege abrogată prin . Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 196/2005, nu reglementa regimul juridic al contribuțiilor și taxelor ce se constituie venit la bugetul F. pentru mediu, spre deosebire de dispozițiile art. 12 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 196/2005, potrivit cărora aceste contribuții și taxe urmează regimul juridic al impozitelor, taxelor, contribuțiilor și al altor sume datorate bugetului general consolidat, reglementat de Codul de procedură fiscală” (Decizia nr.60/2007).

Reclamanta a arătat că, potrivit art. 12 din OUG 196/2005, „contribuțiile și taxele ce se constituie venit la bugetul F. pentru mediu se gestionează de către Administrația F. și urmează regimul juridic al impozitelor, taxelor, contribuțiilor și al altor sume datorate bugetului general consolidat, reglementat de Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare”. Reclamanta a arătat că aceasta este o reglementare foarte clară, pe care nu o regăsim în vechea Lege 73/2000 astfel că, în absența unui regim juridic clar reglementat referitoare la modalitățile de recuperare a sumelor aferente contribuțiilor la fondul de mediu va trebui să luăm în considerare voința legiuitorului exprimată în cuprinsul Legii 73/2000.

Instanța reține, în această privință, că din considerentele Deciziei Curții Constituționale nr.60/2007 rezultă că aceasta a reținut că „Legea nr. 73/2000 …nu reglementa regimul juridic al contribuțiilor și taxelor ce se constituie venit la bugetul F. pentru mediu, spre deosebire de dispozițiile art. 12 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 196/2005, potrivit cărora aceste contribuții și taxe urmează regimul juridic al impozitelor, taxelor, contribuțiilor și al altor sume datorate bugetului general consolidat, reglementat de Codul de procedură fiscală”.

Din această concluzie a Curții Constituționale nu rezultă insă lipsa de temei legal a contribuțiilor și taxelor ce se constituie venit la bugetul F. pentru mediu, a căror obligativitate este indiscutabilă.

Cât privește regimul juridic aplicabil acestor contribuții și taxe, instanța constată că absența unor reglementări exprese în Legea nr. 73/2000 nu poate constitui un argument justificat în sensul imposibilității stabilirii și urmăririi executării acestor obligații.

De vreme ce Fondul pentru mediu a fost instituit prin Legea nr. 73/2000, se impune concluzia că prin această lege au intrat în vigoare și obligațiile decurgând din această lege în privința modului de constituire a acestui fond. Conform art. 1 din Legea nr. 73/2000, „se instituie Fondul pentru mediu, instrument economico-financiar destinat susținerii și realizării obiectivelor prioritare, de interes public major, din Planul național de acțiune pentru protecția mediului, în conformitate cu normele și standardele de mediu naționale și internaționale”, iar potrivit art. 2 din lege, „Fondul pentru mediu este un fond special, extrabugetar, care se constituie, se gestionează și se utilizează în conformitate cu prevederile prezentei legi și ale altor dispoziții legale”.

Însă în varianta republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 889 din 9 decembrie 2002, art. 2 alin. 1 din Legea nr. 73/2000 prevedea că „Fondul pentru mediu se constituie, se gestionează și se utilizează în conformitate cu prevederile prezentei legi și ale Legii nr. 72/1996 privind finanțele publice, cu modificările ulterioare”, din această rezultând caracterul de creanță bugetară a sumelor colectate la acest fond. Ulterior insă, prin Ordonanța de Urgență nr. 86/2003, art. 2 din Legea nr. 73/200 a fost modificat din nou, în sensul că „Fondul pentru mediu se constituie, se gestionează și se utilizează în conformitate cu prevederile legale.” Această ultimă modificare, care a rămas în vigoare până la abrogarea Legii nr. 73/2000, nu a făcut decât să crească gradul de incertitudine cu privire la regimul juridic aplicabil obligațiilor la Fondul pentru mediu, prin înlăturarea referirii la aplicabilitatea Legii nr. 72/1996 privind finanțele publice.

De asemenea, conform art. 3 alin. 1 din Legea nr. 73/2000, „unitatea care răspunde de gestionarea generală a F. pentru mediu este Administrația F. pentru Mediu, numită în cele ce urmează Administrația F., instituție publică, cu personalitate juridică, în subordinea autorității centrale pentru protecția mediului, având sediul în municipiul București”, din această reglementare rezultând competența generală a Administrației F. pentru Mediu în gestionarea fondului respectiv.

Instanța admite caracterul lacunar al acestor reglementări, insă acesta a fost recunoscut și de către legiuitor, prin preambulul Ordonanței de Urgență nr. 196/2005, în care – abrogându-se Legea nr. 73/2000 – s-a arătat că emiterea acestui nou act normativ a avut în vedere și „necesitatea clarificării regimului juridic al veniturilor din care se constituie Fondul pentru mediu și a atribuțiilor Administrației F. pentru Mediu în ceea ce privește activitatea privind declararea, constatarea, controlul, colectarea, soluționarea contestațiilor și executarea silită a contribuțiilor datorate la Fondul pentru mediu, în contextul diminuării veniturilor încasate la Fondul pentru mediu”.

Acest caracter lacunar nu poate constitui insă un temei al nerecunoașterii legalității obligațiilor la Fondul pentru mediu, ci al contestării modului de reglementare a destinației și administrării acestui fond.

Instanța reține, în același sens, că pârâta a depus la dosar cópiile a două hotărâri ale Înaltei Curți de Casație și Justiție din care rezultă că instanța supremă a tranșat această chestiune în sensul că obligațiile la fondul pentru mediu sunt asimilate unor obligații bugetare, cu specificul stabilirii competenței Administrației F. pentru Mediu de gestionare a acestui fond.

În acest context, instanța reține că fondul pentru mediu – administrat exclusiv de către pârâta Administrația F. pentru Mediu – apare ca un fond special al bugetului de stat după republicarea Legii nr. 73/2000 în din 9 decembrie 2002, fond alimentat cu o . contribuții obligatorii, ne-negociabile, datorate de anumiți agenți economici în lipsa unei contra-prestații din partea pârâtei – caracteristici specifice unui impozit și care justifică aprecierea privind caracterul de obligație bugetară a obligației de plată a contribuțiilor la Fondul pentru mediu.

În raport cu aceste concluzii, instanța reține că și acest motiv de nulitate nu este întemeiat, urmând a fi respins pentru aceste considerente.

5.4.5 Cu privire la motivul de nelegalitate referitor la încălcarea principiului „non bis în idem”

Conform reclamantei, aceasta nu poate fi obligată la plata dobânzilor și penalităților aferente perioadei 01.10._05, deoarece pentru neplata contribuțiilor la Fondul de mediu Legea prevede sancțiunea contravențională în art. 14 conform căruia ”…Încălcarea prevederilor prezentei legi atrage răspunderea civilă, contravențională sau penală, după caz.

(2) Neplata sumelor prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. a)-g) și lit. n) constituie contravenție și se sancționează astfel:

a) cu amendă de la 10.000.000 lei la 20.000.000 lei pentru persoane fizice;

b) cu amendă de la_ lei la_ lei pentru persoane juridice”.

Aceasta înseamnă că nu pot fi aplicabile dispozițiile prevăzute în OG 61/2002 precum și dispozițiile art. 119 și următoarele Cod de Procedură Fiscală, care se referă la majorări de întârziere (vechile dobânzi și/sau penalități de întârziere), deoarece acestea sunt, în fapt, sancțiuni pentru neplata sau plata cu întârziere a obligațiilor fiscale.

Cu alte cuvinte – a arătat reclamanta – având în vedere că legea specială prevede o altă sancțiune pentru neplata obligațiilor aferente taxei de mediu, se aplică aceste dispoziții conform principiului „specialia generalibus derogat”.

Reclamanta a considerat că, dacă s-ar admite teza posibilității calculării la prezentele sume a unor majorări de întârziere, s-ar încălca și principiul „non bis în idem”, în sensul că pentru aceeași „neplată” se aplică atât o amendă contravențională, cât și dobânzi și majorări de întârziere, adică pentru aceeași faptă există două sancțiuni, una contravențională și una fiscală.

Reclamanta a arătat că în noua reglementare din OUG 196/2005, această contravenție se săvârșește prin „nedepunerea declarației pentru obligațiile aferente fondului pentru mediu”, astfel că legiuitorul și-a dat seama de această aberație juridică și a modificat dispozițiile privind sancțiunile astfel că „neplata” a fost înlocuită de „nedepunerea declarațiilor”.

Reclamanta a mai precizat în acest sens că majorările de întârziere se pot cumula cu contravenția atunci când elementul material al contravenției este „nedepunerea declarațiilor”, insă nu „neplata” contribuțiilor, atunci când legiuitorul prin norme speciale a vrut să sancționeze neplata contribuțiilor printr-o contravenție și nu prin aplicarea penalităților de întârziere.

Cu privire la principiul non bis în idem, instanța constată că temeiul legal al acestui principiu pare a fi, în lipsa unei precizări a reclamantei, articolul 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și articolul 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care reglementează dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune.

Cu privire la dispozițiile articolului 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța reține că acesta are următorul text:

„(1) Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași Stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale ale acestui Stat.

(2) Dispozițiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii și procedurii penale a Statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată.

(3) Nicio derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul art. 15 din convenție".

Interpretând dispozițiile art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat – în hotărârea dată în cauza Maszni contra României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.. 585 din 24 august 2007, în paragraful 67 – că „art. 4 din Protocolul nr. 7 are ca scop să interzică repetarea urmăririi penale definitiv încheiate, evitând astfel ca o persoană să fie urmărită sau pedepsită penal de două ori pentru același comportament de către instanțele aceluiași stat. Această prevedere nu își găsește așadar aplicabilitate înainte de deschiderea unei noi proceduri (Gradinger împotriva Austriei, Hotărârea din 23 octombrie 1995, . nr. 328-C, p. 65, && 53, 55)”.

În ceea ce privește articolul 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 303/14.12.2007), care reglementează dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune, acesta prevede că „nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea”.

Cu privire la art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, în Explicațiile cu privire la Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 303/14.12.2007, s-a arătat că „regula „non bis în idem" se aplică în dreptul Uniunii (a se vedea, în cadrul unei jurisprudențe considerabile, hotărârea din 5 mai 1966, în cauzele 18/65 și 35/65, Gutmann/Comisie, R.. 1966, p. 150 și ., hotărârea Tribunalului de Primă Instanță din 20 aprilie 1999, în cauzele conexate T-305/94 și altele, Limburgse Vinyl Maatschappij NV/Comisia, R.. 1999, p. II-931). Se precizează faptul că regula ce interzice cumulul se referă la două sancțiuni de aceeași natură, în cazul de față penale.

În conformitate cu articolul 50, regula „non bis în idem" nu se aplică numai în cadrul jurisdicției aceluiași stat, ci și în cel al jurisdicțiilor mai multor state membre. Acest lucru corespunde acquis-ului; a se vedea articolele 54-58 din Convenția privind punerea în aplicare a Acordului Schengen și hotărârea Curții de Justiție din 11 februarie 2003 în cauza C-187/01 Gozutok (R.. 2003, p. I-1345), articolul 7 din Convenția privind protejarea intereselor financiare ale Comunității și articolul 10 din Convenția privind lupta împotriva corupției. Excepțiile limitate prin care aceste convenții le permit statelor membre derogarea de la regula „non bis în idem" sunt acoperite de clauza orizontală din articolul 52 alineatul (1) privind restrângerile. În ceea ce privește situațiile menționate la articolul 4 din Protocolul nr. 7, și anume aplicarea principiului în cadrul aceluiași stat membru, dreptul garantat are același înțeles și domeniu de aplicare ca și dreptul corespondent din Convenția Europeană a Drepturilor Omului”.

În același sens s-a exprimat avocatul general Juliane Kokott în luarea de poziție prezentată la 6 august 2008 în cauza C‑296/08 (Ignacio Pedro Santesteban Goicoechea), în care a arătat, în paragrafele 52-53, următoarele:

52. „În ceea ce privește principiul non bis în idem, consacrat prin articolul 4 din Protocolul nr. 7 anexat la CEDO și prin articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, acesta este un principiu fundamental al dreptului comunitar a cărui respectare este asigurată de instanța de judecată(42) .

53. Aplicarea principiului non bis în idem este supusă unei triple condiții, identitate de fapte, identitate de făptuitor și identitate de interes juridic protejat. Acest principiu interzice, prin urmare, sancționarea [și urmărirea] aceleiași persoane mai mult de o dată pentru același comportament ilicit pentru a proteja același interes juridic”.

În raport cu aceste texte, instanța constată că nici articolul 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și nici articolul 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene nu consacră aplicabilitatea principiului non bis în idem în afara sferei ilicitului penal.

În acest sens, instanța reține că aplicabilitatea acestui principiu în cauză este determinată exclusiv de constarea că reclamanta ar putea fi supusă unei sancțiuni penale.

Cu privire la sfera ilicitului penal și calificarea unei sancțiuni ca fiind penală, instanța reține că o astfel de calificare este apreciată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în raport de consecințele la care se expune persoana sancționată și fără a lua în considerare în mod absolut calificarea faptei respective ca infracțiune potrivit dreptului intern.

Astfel, instanța amintește principiile generale expuse în materie de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în hotărârea dată în cauza Ziliberberg contra Moldovei (Cererea nr._/00) la 1 februarie 2005, în care s-a arătat că:

29. „Curtea notează că părțile nu au disputat faptul că aplicabilitatea articolului 6 al Convenției trebuie evaluat în baza a trei criterii enunțate în hotărârea Engel (Engel și alții c. Olandei, hotărâre din 8 iunie 1976, . nr. 22, § 82 și § 83). În acest context, Curtea reamintește că pentru a determina dacă o contravenție poate fi calificată ca având un caracter „penal" în sensul prevederilor Convenției, prima chestiune care trebuie determinată este dacă textul normei de drept care definește contravenția aparține, în sistemul legal al statului reclamat, legii penale; apoi trebuie determinată natura contravenției și, în sfârșit, natura și gradul de severitate al pedepsei care poate fi aplicată persoanei care se face vinovată de comiterea contravenției. Toate aceste aspecte trebuie examinate, luând în considerație obiectul și scopul articolului 6 al Convenției, sensul termenilor articolului respectiv, precum și, legislația Statelor Contractante (vezi, printre altele, Garyfallou AEBE c. Greciei, hotărâre din 24 septembrie 1997, Rapoartele Hotărârilor și Deciziilor 1997-V, p. 1830, § 32).

30. Părțile nu au disputat faptul că, contravenția pentru care reclamantul a fost pedepsit nu este reglementată în domeniul dreptului intern ca fiind de natură "penală". Totuși, reglementările dreptului intern al statului reclamat au o valoare relativă (vezi Kadubec c. Slovaciei, hotărâre din 2 septembrie 1998, R. 1998-VI, § 51).

31. Este, prin urmare, necesar de a examina contravenția prin prisma celui de-al doilea și al treilea criteriu menționate mai sus. În acest sens. Curtea reamintește că aceste criterii sunt alternative și nu cumulative: pentru ca articolul 6 al Convenției să fie aplicat, este suficient ca contravenția respectivă să fie de natură „penală" din punct de vedere al Convenției, sau ar trebui ca persoanei declarate vinovate de comiterea contravenției să-i fie aplicată o sancțiune care prin natura și gradul de severitate, să se refere la sfera „penală" (vezi, printre altele, Lutz c. Germaniei, hotărâre din 25 august 1987, ., nr. 123, p. 23, § 55). Acest lucru nu exclude să fie luat în considerație aspectul cumulativ al criteriilor, în cazul în care o analiză separată a fiecărui criteriu nu face posibilă elaborarea unei concluzii clare cu privire la existența unor „acuzații de natură penală" (vezi, Janosevic c. Suediei, nr._/97, § 67, CEDO 2002-VII)”.

De asemenea, tot în hotărârea dată în cauza Ziliberberg contra Moldovei, în paragraful, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit, în paragraful 32, concluzia conform căreia „caracterul punitiv este o măsură care deosebește sancțiunile penale de celelalte sancțiuni (a se vedea hotărârea Ozturk menționată mai sus, § 53)”, iar în paragraful 34, „că lipsa gravității pedepsei aplicată reclamantului nu pot priva o contravenție de caracterul său inerent penal (vezi hotărârea Ozturk, menționată mai sus, § 54)”.

Din acest punct de vedere, este posibil ca o sancțiune calificată drept contravențională potrivit dreptului național al unui stat parte la convenție să fie apreciată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ca fiind o sancțiune penală, ceea ce atrage aplicabilitatea dispozițiilor Convenției, inclusiv a dispozițiilor articolului 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție.

Însă chiar dacă s-ar reține că aplicarea concomitentă a unei amenzi și a majorărilor de întârziere la debitul impus reclamantei ar constitui o sancțiune penală prin cuantumul acestor majorări, instanța reține că nu este îndeplinită condiția ca această sancțiune să fie aplicată în cadrul unei noi proceduri deschisă împotriva reclamantei, astfel cum impune articolului 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție. În acest sens, instanța observă că, în interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului și expusă în hotărârea dată în cauza Maszni contra României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 585 din 24 august 2007, în paragraful 67 – articolul 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție „nu își găsește așadar aplicabilitate înainte de deschiderea unei noi proceduri”.

De altfel, în cauza Maszni contra României – în care reclamantul a susținut că instanțele militare l-au condamnat pentru că a condus un autoturism în perioada de suspendare a permisului său, fără a pronunța nicio sancțiune referitoare la permisul de conducere, astfel încât, anulându-i permisul, poliția i-a aplicat o a doua pedeapsă pentru aceleași fapte – Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că, deși anularea permisului de conducere „îmbracă, prin gradul său de gravitate, un caracter punitiv și descurajant și se aseamănă așadar cu o pedeapsă penală”, că articolul 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție nu este încălcat, deoarece „anularea permisului a fost consecința directă și previzibilă a condamnării penale a reclamantului” și că măsura anulării permisului „nu a intervenit decât ca urmare a condamnării definitive pronunțate de judecătorul penal și fără deschiderea unei noi proceduri”.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut așadar, că aplicarea sancțiunii complementare a anulării permisului de conducere ca urmare a condamnării pentru săvârșirea unei infracțiuni la regimul circulației pe drumurile publice nu constituie o încălcare a că articolului 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție, deoarece sancțiunea anulării nu a intervenit decât ca urmare a condamnării definitive pronunțate de judecătorul penal și fără deschiderea unei noi proceduri.

Or, sub acest aspect, instanța constată că aplicarea concomitentă a unei amenzi și a majorărilor de întârziere la debitul impus reclamantei au fost consecința aceleiași proceduri de control, și s-a datorat reținerii încălcării de către reclamantă a obligației de plată la scadență a obligațiilor a fondul de mediu

De altfel, instanța constată că nici o dispoziție legală nu exclude posibilitatea intervenției simultane a mai multor forme de răspundere juridică față de fapta ilicită a aceleiași persoane, când prin aceasta fapta se încalcă o pluralitate de norme de natură juridică diferită. Astfel, o anumită faptă poate atrage atât răspunderea penală, cât și răspunderea disciplinară (dacă fapta respectivă constituie și o abatere disciplinară), sau răspunderea civilă (dacă fapta respectivă a determinat și producerea unui prejudiciu altei persoane).

De asemenea, răspunderea disciplinară poate fi cumulată cu cea administrativa, în cazul în care fapta ilicită constituie în același timp și abatere disciplinară și contravenție, aplicându-i-se atât sancțiunea disciplinară, cât și sancțiunea contravențională.

Acest principiu pare a exclude insă posibilitatea aplicării față de aceeași persoană, pentru una și aceeași faptă ilicită, a două sau mai multe sancțiuni identice ca natură: fie penale, fie civile, fie administrative, deoarece restabilirea ordinii de drept încălcate reclamă pentru fiecare violare a unei norme juridice încălcate aplicarea unei singure sancțiuni, a cărei natura depinde în exclusivitate de natura normei juridice încălcate.

În speță insă, instanța constată că aplicarea majorărilor de întârziere nu poate fi calificată ca o sancțiune, această măsură având rolul de a repara prejudiciul pricinuit bugetului general consolidat, respectiv F. pentru mediu, prin întârzierea plății sumelor datorate ca o contribuție la acest fond. Așadar, majorările de întârziere par a avea un rol reparator, iar nu un rol sancționator, ele fiind direct proporționale cu durata întârzierii plății sumelor datorate.

În raport cu aceste considerații, instanța apreciază că în speță nu s-a încălcat principiul non bis în idem prin aplicarea concomitentă a unei amenzi contravenționale și a majorărilor de întârziere la debitul principal impus reclamantei, acest motiv de nulitate nefiind întemeiat, urmând a fi respins pentru aceste considerente.

5.4.6 Cu privire la motivul de nelegalitate referitor la lipsa metodologiei de calcul al contribuțiilor la fondul pentru mediu pentru perioada 03.10.2003 – 14.06.2006:

Conform reclamantei, pentru toată perioada de valabilitate a Legii 73/2000 nu există nici o metodologie de calcul a contribuțiilor, aceasta apărând doar prin Ord. 578/2006, respectiv după ieșirea din vigoare a Legii 73/2000. Pe cale de consecință, pentru perioada 01.10._06 nu există nici o metodologie de calcul a contribuțiilor, iar trimiterea la diferite sisteme gen Corinar nu are nici un suport legal. Se poate constata – a arătat reclamanta – că în cuprinsul raportului de inspecție fiscală nu este cuprinsă nici o modalitate de detaliere a sistemului Corinar și unde este acest prevăzut.

Conform pârâtei, obligația plății contribuției la Fondul pentru mediu subzistă de la data reglementării acesteia, respectiv de la data intrării în vigoare Legii nr. 73/2000, 29.06.2001, pârâta invocând și dispozițiile art. 75 din Legea nr. 24 din 27 martie 2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, text conform căruia „ordinele cu caracter normativ, instrucțiunile și alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor și ai celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate sau ale autorităților administrative autonome se emit numai pe baza și în executarea legilor, a hotărârilor și a ordonanțelor Guvernului. În formula introductivă a acestor acte normative vor fi cuprinse toate temeiurile juridice prevăzute la art. 40 alin. (4)”.

Instanța reamintește că la punctul 5.2.3 din prezenta motivare a reținut inexistența unei metodologii de calcul al contribuției la fondul pentru mediu pentru introducerea de ambalaje pe piața națională pe perioada anterioară intrării în vigoare a Ordinului Ministerului Mediului și Gospodăririi Apelor nr. 578 din 6 iunie 2006, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 516 din 14 iunie 2006. În acest sens, instanța reține că Administrația F. pentru Mediu nu a indicat nici un act normativ – în afara actelor care stabilesc contribuția respectivă, respectiv Legea nr. 73/2000 și Ordonanța de Urgență nr. 196/2005 – care să reglementeze vreo metodologie de calcul al acestei contribuții.

Cât privește dispozițiile art. 75 din Legea nr. 24/2000, instanța reține că acest text nu reglementează momentul intrării în vigoare a actelor infra-legislative, ci numai obligativitatea respectării actelor normative în baza cărora se emit ordinele cu caracter normativ, instrucțiunile și alte asemenea acte indicate în text.

În privința momentului intrării în vigoare a unui astfel de act, instanța precizează că, potrivit art. 10 alin. 1 din prin Legea nr. 24/2000, „în vederea intrării lor în vigoare, legile și celelalte acte normative adoptate de Parlament, hotărârile și ordonanțele Guvernului, deciziile primului-ministru, actele normative ale autorităților administrative autonome, precum și ordinele, instrucțiunile și alte acte normative emise de conducătorii organelor administrației publice centrale de specialitate se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I”

Cerința publicării în Monitorul Oficial a acestor ordine este confirmată și prin dispozițiile art. 11 alin. 3 din Legea nr. 24/2000, potrivit cărora „actele normative prevăzute la art. 10 alin. (1), cu excepția legilor și a ordonanțelor, intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară. Atunci când nu se impune ca . se producă la data publicării, în cuprinsul acestor acte normative trebuie să se prevadă că ele intră în vigoare la o dată ulterioară stabilită prin text”.

Totodată, conform art. 15 alin. 2 din Constituția României, „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”. În raport cu art. 15 alin. 2 din Constituția României, instanța nu poate reține că Ordinul Ministerului Mediului și Gospodăririi Apelor nr. 578/2006 ar putea produce efecte juridice anterior intrării sale în vigoare, respectiv înainte de publicarea sa în Monitorul Oficial, Partea I.

Instanța constată, așadar, inexistența unei metodologii de calcul a contribuției la fondul pentru mediu în perioada învederată de reclamantă.

În consecință, instanța urmează să evalueze consecințele legale ale inexistenței metodologiei de calcul al contribuției la fondul pentru mediu în cazul reclamantei.

În absența metodologiei de calcul al contribuției la fondul pentru mediu, Curtea apreciază că modul de calcul al contribuției poate încălca dispozițiile legale care impun determinarea exactă a venitului impozabil, respectiv cu principiul certitudinii impunerii, prevăzut de art. 3 lit. b) din Codul fiscal, care impune ca „sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceștia să poată urmări și înțelege sarcina fiscală ce le revine, precum și să poată determina influența deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscal”.

În acest context, instanța urmează să evalueze în ce măsură inexistența metodologiei de calcul al contribuției la fondul pentru mediu a împiedicat reclamanta să cunoască sarcina fiscală impusă prin plata acestei taxe.

Sub acest aspect, instanța precizează că, în măsura în care s-ar reține încălcarea art. 3 lit. b) din Codul fiscal, reclamanta are obligația de a proba faptul că, urmare a acestei pretinse nelegalități, ar fi suferit o vătămare în drepturile sale procesuale, astfel cum impune regimul nulității actelor administrativ fiscale.

Cu privire la regimul nulității actelor administrativ fiscale, instanța reține că art. 47 alin.1 din Codul de Procedură Fiscală aprobat prin Ordonanța de Guvern nr. 92/2003 prevede că „actul administrativ fiscal poate fi modificat sau desființat în condițiile prezentului cod”, iar conform art. 46 Cod de Procedură Fiscală, „lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, referitoare la numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele și prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepția prevăzută la art. 43 alin. (3), atrage nulitatea acestuia. Nulitatea se poate constata la cerere sau din oficiu”.

Pe de altă parte, instanța observă că, potrivit art. 2 alin. 2 Cod de Procedură Fiscală, „prezentul cod constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat”, iar art. 2 alin. 3 Cod de Procedură Fiscală prevede că „unde prezentul cod nu dispune se aplică prevederile Codului de procedură civilă”.

În raport cu aceste reglementări, instanța reține că actul administrativ fiscal este supus regimului nulității reglementat de Codul de Procedură Fiscală aprobat prin Ordonanța de Guvern nr. 92/2003, iar în cazul în care reglementările acestui act normativ sunt incomplete, acestea se completează cu reglementarea cuprinsă în Codul de Procedură Civilă.

Date fiind aceste reglementări, instanța reține că actul administrativ fiscal poate fi desființat, respectiv anulat, în primul rând în condițiile prevăzute de art. 46 Cod de Procedură Fiscală, respectiv pentru lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, referitoare la numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele și prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal. Instanța reține că aceste motive de nulitate pot fi invocate și din oficiu – ceea ce ar conduce la ideea creării unui regim juridic asemănător regimului nulității absolute, cu specificarea că dispozițiile Codului de Procedură Fiscală nu fac referire sub nici o formă la termenul în care poate fi invocată o astfel de nulitate și nici la posibilitatea îndreptării ulterioare a actului, ca remediu pentru evitarea anulării sale.

Pe de altă parte, în condițiile în care Codul de Procedură Fiscală nu conține alte prevederi referitoare la regimul nulității actelor fiscale, se impune concluzia că în celelalte cazuri de nulitate, respectiv de încheiere a unor acte fiscale cu nerespectarea dispozițiilor legale, sunt incidente dispozițiile Codului de Procedură Civilă, respectiv dispozițiile art. 105 alin. 2 Cod de Procedură Civilă, potrivit cărora ”actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităților prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie”.

Acest text legal reglementează regimul juridic general al nulității, regim conform căruia actele juridice întocmite cu nerespectarea legii se anulează numai în cazul în care nerespectarea legii a determinat vătămarea drepturilor persoanei în cauză iar această vătămare nu poate fi remediată decât prin desființarea actului respectiv.

Din acest punct de vedere, instanța reține că nerespectarea dispozițiilor procedurale nu poate fi admisă ca o condiție suficientă în anularea actelor emise nu nerespectarea legii, dacă nu se dovedește atât vătămarea, cât și imposibilitatea remedierii acestei vătămări prin alte mijloace decât desființarea acelui act.

Reținând aplicabilitatea art. 105 alin. 2 Cod de Procedură Civilă în cauză, instanța subliniază că orice pretinsă nelegalitate a actului atacat atrage nulitatea acestui act numai în măsura în care nerespectarea legii a determinat vătămarea drepturilor reclamantului, iar această vătămare nu poate fi remediată decât prin desființarea actului respectiv.

În raport cu aceste considerații teoretice, instanța observă că nu este suficientă învederarea unei încălcări a unei dispoziții legale de către organul fiscal, impunându-se și dovedirea vătămării pricinuite prin emiterea actului și imposibilitatea remedierii ei.

În raport cu aceste concluzii, instanța urmează să evalueze în ce măsură inexistența metodologiei de calcul al contribuției la fondul pentru mediu a împiedicat reclamanta să cunoască sarcina fiscală impusă prin plata acestei taxe.

Sub acest aspect, instanța reamintește că taxa în litigiu se stabilește în funcție de greutatea ambalajelor introduse pe piața națională de producătorii și importatorii de bunuri ambalate, legea prevăzând o taxă fixă pe fiecare kilogram de ambalaj astfel introdus pe piața națională.

În perioada ulterioară datei de 3.10.2003, respectiv după . modificărilor operate prin Ordonanța de Urgență nr. 86/2003, art. 8 alin. 3 din Legea nr. 73/2000 prevedea că „suma prevăzută la alin. (1) lit. d) se va plăti numai în cazul neîndeplinirii obiectivelor anuale de valorificare și reciclare, prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 349/2002 privind gestionarea ambalajelor și deșeurilor de ambalaje, plata făcându-se pe diferența dintre obiectivele anuale prevăzute în această hotărâre și obiectivele realizate efectiv de agenții economici care introduc pe piața națională bunuri ambalate”.

În raport cu aceste reglementări, calculul sumei datorate de reclamantă presupune identificarea obiectivelor anuale prevăzute de art. 13 din Hotărârea de Guvern nr. 349/2002 și realizarea acestora.

La rândul său, calculul obiectivelor anuale presupunea exclusiv cunoașterea cantităților de deșeuri de ambalaje introduse de reclamantă pe piața națională, precum și identificarea cantităților din fiecare tip de material de ambalaj. Stabilirea obiectivelor concrete era astfel posibilă în cazul reclamantei, rezultând chiar din textele legale indicate anterior – art. 8 alin. 3 din Legea nr. 73/2000 și art. 13 din Hotărârea de Guvern nr. 349/2002.

În acest sens, instanța subliniază că reclamanta nu a contestat că a introdus pe piața națională bunuri ambalate, din import (produse alimentare), ambalate în hârtie-carton, plastic, sticlă, metal, lemn, ca și tip de material de ambalare.

În concluzie, reclamanta nu a contestat introducerea materialului de ambalare pe piața națională, nu a contestat cantitățile stabilite de organele fiscale în acest sens, după cum nu a contestat nici faptul că nu a realizat sub nici o formă vreunul din obiectivele de recuperare, valorificare sau reciclare impuse de dispozițiile legale anterior emiterii metodologiei de calcul al contribuției respective.

În acest context, instanța constată că – în condițiile în care nu este contestată cantitatea de deșeuri din ambalaje introdusă pe piața națională de reclamantă și în funcție de care se calculează obiectivele anuale de recuperare, valorificare sau reciclare – reclamanta avea posibilitatea de a cunoaște cuantumul obligațiilor sale la fondul pentru mediu decurgând din dispozițiile Legii nr. 73/2000, respectiv din dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 196/2005, fiind lipsită de relevanță – în cazul reclamantei – lipsa metodologiei de calcul al acestei contribuții în perioada anterioară intrării în vigoare a Ordinului Ministerului Mediului și Gospodăririi Apelor nr. 578/2006, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 516 din 14 iunie 2006.

Pentru aceste motive, instanța va reține corectitudinea modului de calcul al contribuției reclamantei la Fondul pentru mediu pe perioada 3.10._06, astfel cum este indicat în actele contestate de reclamantă.

În raport cu aceste concluzii, instanța reține că – raportat la situația din speță – lipsa metodologiei de calcul a contribuției datorate de reclamantă nu a afectat posibilitatea reclamantei de a cunoaște și calcula cuantumul acestei obligații, acest motiv de nulitate nefiind întemeiat, urmând a fi respins pentru aceste considerente.

3.Soluția Curții de Apel Timișoara:

În consecință, Curtea constată legalitatea și temeinicia sentinței civile recurate, recursul formulat de reclamanta .. împotriva sentinței civile nr. 809/28.03.2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ urmând a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 al. 1 Cod de Procedură Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Respinge recursul formulat de reclamanta .. împotriva sentinței civile nr. 809/28.03.2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ .

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 29.01.2013

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

R. O. D. D. R. P.

GREFIER

M. S.

Red. RP/28.02.2013

Tehnored.MS/28.02.2013

Ex.2

Primă instanță: Tribunalul T. - judecător M. T.

← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 5980/2013....		Anulare act administrativ. Decizia nr. 4682/2013. Curtea de Apel... →

Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 240/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 240/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA