Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr. 2420/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2420/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 16-04-2013 în dosarul nr. 2609/30/2012*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._ -18.12.2012
DECIZIA CIVILĂ NR.2420
Ședința publică din 16.04.2013
PREȘEDINTE: R. P.
JUDECĂTOR: D. D.
JUDECĂTOR: R. O.
GREFIER: M. S.
S-a luat în examinare recursul formulat de pârâta C. Județeană de Asigurări de Sănătate T. împotriva sentinței civile nr. 2632/4.09.2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, în contradictoriu cu reclamanta intimată L. M., având ca obiect litigiu privind funcționarii publici.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic B. C. în reprezentarea pârâtei recurente, lipsă fiind reclamanta intimată.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că prin serviciul de registratură al instanței, reclamanta intimată a depus întâmpinare în două exemplare, dintre care unul se comunică reprezentantului recurentei, care depune delegație.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Reprezentantul recurentei solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul T. sub nr._, reclamanta L. M. a chemat în judecată pe pârâta C. Județeană de Asigurări de Sănătate T. solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea fostului angajator, C. Județeană de Asigurări de Sănătate T., la plata unor drepturi salariale neacordate, respectiv a 2 (două) salarii de bază avute de reclamantă în luna pensionării, conform art. 37, alin. 14 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, respectiv a sumei de 2108 lei. indexată în funcție de rata inflației.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că, în calitate de fostă angajată a Casei Județene de Asigurări de Sănătate T., în funcția de referent cl. III superior, tr. I, în cadrul Serviciului Juridic, C. și Relații internaționale, în prezent pensionară, conform Deciziei revizuite a Casei Județene de Pensii T. nr._ din 02.04.2009, în decursul anului 2009, a solicitat Casei Județene de Asigurări de Sănătate T., prin cererea nr._/13.04.2009 și nr._/04.12.2012, acordarea a 2 (două) salarii de bază avute în luna pensionării, conform art. 37, alin. 14 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Precizează că, în luna aprilie 2009, când, potrivit Deciziei Președintelui - Director General al CJAS T. nr. 100/09.04.2009, i-au încetat raporturile de serviciu cu CJAS T. (13.04.2009), salariul său de bază era de 1054 de lei, conform Deciziei nr. 363/29.09.2008.
În drept, invocă prevederile art. 1 12 C. proc. civilă și art. 171. alin. 1 și art. 268, alin. 1, lit. c) din Codul muncii.
2.Întâmpinarea pârâtei:
Prin întâmpinare, pârâta C. de Asigurări de Sănătate T. a solicitat respingerea acțiunii, ca netemeinică și nefondată. Pârâta face trimitere, în apărare, la art. 31 al. 3, art. 72 din Legea nr. 188/1999, menționând că nici dispozițiile OG nr. 6/2007, modificată și completată prin OG nr. 9/2008, nu reglementează acordarea a două salarii de bază în momentul încetării raporturilor de serviciu.
Pârâta a invocat excepția necompetenței funcționale a Secției Civile din cadrul Tribunalului T..
Prin Încheierea civilă din 31 mai 2012, s-a dispus scoaterea cauzei de pe rolul Secției civile și trimiterea spre competentă soluționare Secției de C. administrativ-fiscal a Tribunalului T..
Cauza a fost reînregistrată sub același număr,_ .
3. Hotărârea Tribunalului T.:
Prin sentința civilă nr. 2632/4.09.2012, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul T. a admis acțiunea formulată de reclamanta L. M., împotriva pârâtei C. Județeană de Asigurări de Sănătate T. și a obligat pârâta la plata sumei de 2108 lei, reprezentând două salarii de bază avute în luna pensionării, sumă indexată cu rata inflației.
În motivarea soluției pronunțate, tribunalul a reținut următoarele:
Analizând probatoriul administrat, tribunalul a constatat că reclamanta este fostă angajată a Casei Județene de Asigurări de Sănătate T., în funcția de referent cl. III superior, tr. I, în cadrul Serviciului Juridic, C. și Relații internaționale, în prezent pensionară, conform Deciziei revizuite a Casei Județene de Pensii T. nr._ din 02.04.2009. S-a constatat că, în anul 2009, a solicitat pârâtei, prin cererile nr._/13.04.2009 și nr._/04.12.2012 (depuse la filele 4, 5), acordarea a 2 (două) salarii de bază avute în luna pensionării, conform art. 37, paragraful 14 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Instanța a reținut că, în luna aprilie 2009, când, potrivit Deciziei Președintelui - Director General al CJAS T. nr. 100/09.04.2009, reclamantei i-au încetat raporturile de serviciu cu CJAS T. (13.04.2009), salariul său de bază era de 1054 de lei, conform Deciziei nr. 363/29.09.2008.
Reclamanta susține temeinicia cererii sale, prin raportare la art. 110 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate și la prevederile art. 8 al. 2, 4 din Legea nr. 130/1996, arătând că, potrivit art. 117 din Legea nr. 188/1999, dispozițiile acestei legi se completează cu prevederile legislației muncii ”…în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice”. Coroborând aceste dispoziții legale, reclamanta apreciază că, făcând trimitere la prevederile Contractului colectiv de muncă unic la nivel național (art. 50), i se cuvine acordarea indemnizației solicitate prin prezenta acțiune, chiar dacă reclamanta avea calitatea de funcționar public la data încetării raporturilor de muncă.
Pârâta justifică refuzul său de acordare a indemnizației prin aceea că actele normative care reglementează statutul și drepturile salariale ale funcționarilor publici nu prevăd obligația autorității de a acorda funcționarilor publici o atare indemnizație la data încetării raporturilor de muncă. În acest sens, invocă prevederea art. 31 al. 3 din Legea nr. 188/1999.
Argumentele pârâtei nu au putut fi reținute, astfel că instanța a apreciat că refuzul pârâtei de a acorda indemnizația solicitată este nejustificat.
Astfel, potrivit art. 37 al. 14 din Contractul colectiv de muncă, încheiat între salariați și autoritatea pârâtă, „la pensionare, salariații beneficiază de două salarii de bază avute în luna pensionării”, clauza fiind conformă art. 50 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național 2007-2010 (textul art. 50 dispune în același sens).
Așa cum temeinic susține reclamanta, fost funcționar public, art. 117 din Legea nr. 188/1999 prevede că dispozițiile acestei legi se completează cu dispozițiile legislației muncii, în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice. Or, prevederile din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național 2007-2010, ca și cele ale Contractului colectiv de muncă la nivel de unitate (legea părților – art. 7 al. 2 din Legea nr. 130/1996) nu contravin legislației specifice funcției publice, în consecință, prevederile Legii nr. 188/1999 se cer a fi completate cu aceste dispoziții. În consecință, este lipsită de relevanță, față de aceste argumente, apărarea pârâtei potrivit căreia alte acte normative aplicabile funcționarilor publici nu cuprind reglementări în sensul solicitărilor reclamantei.
Pe cale de consecință, în temeiul art. 109 din Legea nr. 188/1999 raportat la art. 1 al. 1 și 2 al. 2 din Legea nr. 554/2004 rep., a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata sumei de 2108 lei, reprezentând două salarii de bază avute în luna pensionării, sumă indexată cu rata inflației.
4. Recursul pârâtei:
În cauză a declarat recurs pârâta C. Județeană de Asigurări de Sănătate T., solicitând modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantă.
În motivare, recurenta arată că, prin Sentința civila nr. 2632/2012 instanța de fond a admis acțiunea reclamantei pe considerentul ca dispozițiile Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarului public, republicata, cu modificările ulterioare, se completează cu dispozițiile legislației muncii, respectiv cu dispozițiile Contractului colectiv de munca unic la nivel național 2007-2010 coroborate cu dispozițiile Contractului colectiv de munca la nivel de unitate.
Masurile de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la . legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici sunt clar stabilite prin Ordonanța de Guvern nr. 6/2007 care la art. 1 stipulează ca:
« Prezenta ordonanța reglementează drepturile salariale și alte drepturi ale funcționarilor publici pana la . legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și modul de acordare a creșterilor salariale ale funcționarilor publici în anul 2007.
(2) Sistemul de salarizare cuprinde salariile de baza, sporurile, premiile, stimulentele și alte drepturi. »
Prin Decizia nr. 100 din 09.04.2009 doamna L. M. a încetat raporturile de serviciu prin pensionare anticipata, cu C. Județeană de Asigurări de Sănătate T..
Reclamanta solicita aplicarea art. 37 alin 14 din Contractul Colectiv de Munca la nivel de unitate, dar conform art. 72 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarului public, actualizata la zi, autoritățile și instituțiile publice pot încheia anual, în condițiile legii, acorduri cu sindicatele reprezentative ale funcționarilor publici sau cu reprezentanții funcționarilor publici. Contractele colective de munca se aplica doar salariaților care sunt angajați cu Contract Individual de munca, ori reclamanta a fost funcționar public, numita în condițiile Legii nr. 188/1999 prin decizie a ordonatorului principal de credite.
Art. 72 din Legea nr. 188/1999 stipulează clar ce masuri trebuie sa cuprindă acest Acord și anume „numai măsuri referitoare la:
a) constituirea și folosirea fondurilor destinate îmbunătățirii condițiilor la locul de muncă;
b) sănătatea și securitatea în muncă;
c) programul zilnic de lucru;
d) perfecționarea profesională;
e) alte măsuri decât cele prevăzute de lege, referitoare la protecția celor aleși în organele de conducere ale organizațiilor sindicale. "
Potrivit art. 31 alin 3 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarului public, "Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici".
Totodată, precizează faptul că dispozițiile prevăzute și de alte acte normative aplicabile funcționarilor publici numiți în temeiul Legii nr. 188/1999, republicată, respectiv O.G. nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la . legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007, modificată și completată prin O.G. nr. 9/2008 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la . legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 232/2007, și pentru acordarea unor creșteri salariale pentru funcționarii publici în anul 2008, (legislație aplicabila la momentul încetării raportului de serviciu), nu reglementează acordarea în momentul încetării raportului de serviciu, a 2 (doua) salarii de baza avute în luna pensionarii.
Pentru motivele expuse mai sus solicită instanței admiterea recursului așa cum a fost formulat și pe cale de consecință, modificarea sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii ca netemeinică și nefondată.
În drept își întemeiază recursul pe prevederile art. 304 Cod proc. Civ., a Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarului public, precum și celelalte acte normative invocate.
5. Întâmpinarea reclamantei intimate:
Prin întâmpinarea formulată, reclamanta intimată solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii pronunțate de prima instanță.
În considerente, reclamanta arată că în mod temeinic și legal, prima instanță, prin sentința civilă recurată, nr. 2632/04.09.2012, a admis acțiunea, obligând C. Județeană de Asigurări de Sănătate T. la plata sumei de 2108 lei, reprezentând două salarii de bază avute în luna pensionării, sumă indexată cu rata inflației, motivând că „argumentele pârâtei nu pot fi reținute, astfel că instanța apreciază că refuzul pârâtei de a acorda indemnizația solicitată este nejustificat".
Arată că a fost nevoită să se adreseze instanței de judecată, în calitate de fostă angajată a Casei Județene de Asigurări de Sănătate T., în funcția de referent cl. III superior, tr. I, în cadrul Serviciului Juridic, C. și Relații internaționale, în prezent pensionară, pentru recunoașterea dreptului de a beneficia de suma reprezentând două salarii de bază avute în luna pensionării și repararea pagubei cauzate, deoarece s-a considerat vătămată într-un drept și interes legitim, de către C. Județeană de Asigurări de Sănătate T., care nu a soluționat în termenul legal solicitările sale scrise (înregistrate la CJAS T. cu nr._/13.04.2009 și nr._/04.12.2012, pe care le-a anexat la dosarul primei instanțe) și nu a respectat prevederile 37, alin. 14 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Referitor la susținerile recurentei, pe care le repetă și în cuprinsul cererii de recurs, că dispozițiile actelor normative specifice funcționarilor publici nu reglementează acordarea, în momentul încetării raportului de serviciu, a 2 (două) salarii de bază avute în luna pensionării, solicită instanței să constate temeinicia și legalitatea hotărârii primei instanțe, Tribunalul T., Secția C. Administrativ și Fiscal, care s-a pronunțat, prin sentința recurată: „prevederile din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național 2007-2010, ca și cele ale Contractului colectiv de muncă la nivel de (legea părților - art. 7, alin. 2 din Legea nr. 130/1996) nu contravin legislației specifice funcției publice, în consecință, prevederile Legii nr. 188/1999 se cer a fi completate cu aceste dispoziții. În consecință, este lipsită de relevanță, față de aceste argumente, apărarea pârâtei potrivit căreia alte acte normative aplicabile funcționarilor publici nu cuprind reglementări în sensul solicitărilor reclamantei."
Intimata arată că, deși dispozițiile prevăzute de actele normative aplicabile funcționarilor publici privind salarizarea, respectiv O.G. nr. 6/2007, cu modificările și completările ulterioare, nu reglementează acordarea a 2 (două) salarii de bază avute în luna pensionării, la momentul încetării raportului de serviciu, art. 8, alin. 4 din Legea nr. 130/1996 prevedea: "La încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal."
Astfel cum a reținut și prima instanță, contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților, conform art. 7, alin. 2 din Legea nr. 130/1996, în vigoare la data încheierii contractului colectiv de muncă la nivel de unitate.
Or, la CJAS T., potrivit prevederilor art. 110 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, valabil la data încetării raportului de serviciu prin pensionare, 13.04.2009, anexat la dosarul primei instanțe, Contractul colectiv a fost încheiat, conform art. 22 din Legea nr. 130/1996, între CJAS T., reprezentată legal prin Președinte - Director general, dr. H. C., și „salariații, inclusiv personalul contractual, din CJAS T.," reprezentați prin președintele de sindicat, ec. E. P.. Așadar, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate viza, în principal, salariații funcționari publici.
Legea nr. 188/1999, republicata, privind statutul funcționarilor publici, cu modificările și completările ulterioare, prevede la art. 117: "Dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile legislației muncii, precum și cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale, după caz, în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice."
De asemenea, în art. 25 din H.G. nr. 833/2007 se prevede: "Acordurile colective nu pot conține prevederi contrare, drepturi și obligații sub nivelul minim stabilit prin acte normative. Clauzele acordurilor colective nu pot exceda sau, după caz, nu pot stabili îngrădirea drepturilor și obligațiilor reglementate prin lege sau drepturi ori obligații suplimentare față de cele reglementate prin lege în derularea raporturilor de serviciu."
Mai mult, conform art. 8, alin. 2 din aceeași lege, "contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior."
Or, Contractul Colectiv de muncă unic la nivel național 2007 - 2010, publicat în Monitorul Oficial, Partea a V-a, nr. 5cc din 29 ianuarie 2007, la art. 50, prevede: "Salariații care se pensionează pentru limită de vârstă primesc o indemnizație egală cu cel puțin două salarii de bază avute în luna pensionării", iar, în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, aplicabil tuturor salariaților Casei Județene de Asigurări de Sănătate T., au fost reluate și incluse prevederile Contractului colectiv de muncă la nivel național.
Având în vedere că executarea contractului colectiv de muncă/ acordului colectiv este obligatorie pentru părți, neîndeplinirea obligațiilor asumate atrăgând răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta (conform art. 30 din Legea nr. 130/1996 și art. 28 din H.G. nr. 833/2007), solicită instanței să constate temeinicia și legalitatea hotărârii judecătorești atacate, prima instanță luând în considerare toate temeiurile de drept mai sus indicate.
Față de cele prezentate mai sus, solicită instanței să respingă ca nefondat recursul formulat de recurenta C. Județeană de Asigurări de Sănătate T., și să mențină, ca temeinică și legală, sentința recurată, respectiv Sentința civilă nr. 2632/04.09.2012, prin care Tribunalul T. a obligat C. Județeană de Asigurări de Sănătate T. la plata drepturilor salariale neacordate, respectiv a sumei de 2108 lei, indexată în funcție de rata inflației, reprezentând contravaloarea a 2 (două) salarii de bază avute în luna pensionării.
În drept, își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 205 C. proc. civ., Legea nr. 544/2004, Legea nr. 188/1999, Legea nr. 130/1996, H.G. nr. 833/2007.
6. Aprecierea Curții de Apel Timișoara:
Analizând actele dosarului, criticile recurentei prin prisma dispozițiilor art. 304 din codul de procedură civilă și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041 din Codul de procedură civilă, Curtea de Apel constată următoarele:
În prezenta cauză, reclamanta – doamna L. M., fost funcționar public în cadrul Casei Județene de Asigurări de Sănătate T., pensionată în anul 2009 – a solicitat Casei Județene de Asigurări de Sănătate T. acordarea a două salarii de bază avute în luna pensionării, conform art. 37, alin. 14 din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Pârâta a refuzat plata sumelor respective, invocând inaplicabilitatea dispozițiilor din contractul colectiv de muncă în cazul reclamantei, care – având calitatea de funcționar public – se supune reglementărilor legale în ceea ce privește drepturile salariale.
Instanța de fond a admis acțiunea reclamantei, considerând că reglementările din Statutul funcționarilor publici se completează – conform art. 117 din Legea nr. 188/1999 – cu dispozițiile legislației muncii, în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice. Or, prevederile din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național 2007-2010, ca și cele ale Contractului colectiv de muncă la nivel de unitate (legea părților – art. 7 al. 2 din Legea nr. 130/1996) nu contravin legislației specifice funcției publice, în consecință, prevederile Legii nr. 188/1999 se cer a fi completate cu aceste dispoziții. În consecință, este lipsită de relevanță, față de aceste argumente, apărarea pârâtei potrivit căreia alte acte normative aplicabile funcționarilor publici nu cuprind reglementări în sensul solicitărilor reclamantei.
Curtea constată, astfel, că se impune analizarea dispozițiilor legale care reglementează drepturile salariale ale funcționarului public și efectele contractului colectiv de muncă în privința acestor drepturi.
Cu privire la regimul juridic al contractelor colective de muncă, Curtea reține că regimul juridic al acestora a fost reglementat prin Legea nr. 130/1996, privind contractul colectiv de muncă, republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 184/19.05.1998, lege care a fost a fost abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 322 din 10 mai 2011.
Curtea observă însă că Legea nr. 130/1996 a fost în vigoare atât la momentul adoptării contractului colectiv de muncă invocat de reclamantă, cât și în anul 2009 – perioadă pentru care se solicită sumele în litigiu.
Prin urmare, conform principiului „tempus regit actum” și al neretroactivității legii, statuat prin art. 15 alin. 2 din Constituția României, în prezenta cauză sunt incidente reglementările legale în vigoare în anii 2009-2010.
În conformitate cu prevederile art. 238 din Codul muncii:
„(1) Contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
(2) Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă.
(3) La încheierea contractului colectiv de muncă prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal”.
În același sens, potrivit art. 8 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă. De asemenea, aceeași normă legală precizează că, la încheierea contractului colectiv de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile salariaților au un caracter minimal.
Având caracter de izvor de drept, forța lor obligatorie fiind garantată constituțional, rezultă că drepturile salariaților stabilite prin contractele colective de muncă urmează același regim juridic cu cel aplicabil drepturilor stabilite prin acte normative, salariatul neputând renunța, atât la drepturile stabilite prin lege, cât și la cele care, în temeiul legii, au fost stabilite prin negocierile colective.
În același sens, Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa constantă (Decizia nr. 380/2004, Decizia nr. 511/2006, Decizia nr. 294/2007 și nr. 458/2008), că indiferent dacă părțile s-au asociat, respectiv s-au afiliat ori nu, la organizațiile de la nivelul superior, clauzele contractelor colective de muncă referitoare la drepturile minimale sunt obligatorii la încheierea contractelor colective de muncă la niveluri inferioare.
Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel național sau la nivel de ramură constituie izvor de drept (ca și legea) la încheierea contractelor colective de muncă la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale.
Ca atare, cu aceste obligații firești, părțile au toată libertatea să negocieze și alte clauze, precum și drepturi superioare.
Pe de altă parte, așa cum se statuează în dispozițiile art. 24 din aceeași lege, „clauzele cuprinse în contractele colective de muncă negociate cu încălcarea prevederilor art. 8 sunt lovite de nulitate”.
În ceea ce privește salarizarea personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, Curtea constată că, potrivit art. 157 alin. 2 din Codul muncii, „sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative”.
Pe de altă parte, conform art. 8 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, „clauzele contractelor colective de muncă pot fi stabilite numai în limitele și în condițiile prevăzute de prezenta lege”.
De asemenea, art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 prevede posibilitatea încheierii contractelor colective de muncă și pentru salariații instituțiilor bugetare, cu obligația respectării interdicției negocierii de clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale. Astfel, conform art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, „contracte colective de munca se pot încheia și pentru salariații instituțiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale”.
Din aceste reglementări, Curtea reține că prin contractele colective de muncă încheiate pentru salariații instituțiilor bugetare nu pot fi negociate sau modificate drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale, aceasta fiind situația în cazul drepturilor salariale ale acestui personal, în condițiile în care, conform art. 157 alin. 2 din Codul muncii, sistemul de salarizare a acestui personal „se stabilește prin lege”.
În sprijinul acestei concluzii, Curtea face trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 768/18.09.2007, prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 12 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă și ale art. 48 din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu următoarele considerente:
„Referitor la susținerea că art. 12 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 130/1996 contravine dispozițiilor art. 41 alin. (2) și (5) din Constituție, Curtea constată că este neîntemeiată. Potrivit art. 41 alin. (2) din Constituție, dreptul salariaților la măsuri de protecție socială se exercită în condițiile legii. A.. (5) al aceluiași articol garantează dreptul la negocieri colective în materie de muncă și caracterul obligatoriu al convențiilor colective, dar negocierile și convențiile colective trebuie desfășurate, respectiv încheiate cu respectarea dispozițiilor legale.
Conform principiilor de bază ale contractelor colective de muncă, astfel de contracte constituie legea părților, iar în conținutul lor nu pot fi stabilite drepturi sub nivelul minimal prevăzut de lege și de contractul colectiv încheiat la nivel superior.
Contractele colective de muncă încheiate pentru salariații instituțiilor publice au un regim juridic special, determinat de situația deosebită a părților acestor contracte. Astfel, cheltuielile necesare pentru funcționarea instituțiilor publice, inclusiv drepturile salariale ale salariaților, sunt suportate de la bugetul de stat ori de la bugetele locale ale comunelor, ale orașelor și ale județelor.
Art. 137 alin. (1) din Constituție prevede că: "(1) Formarea, administrarea, întrebuințarea și controlul resurselor financiare ale statului, ale unităților administrativ-teritoriale și ale instituțiilor publice sunt reglementate prin lege". În aceste condiții se impune ca și drepturile salariale ale salariaților instituțiilor publice să fie stabilite prin lege în limite precise, care nu pot constitui obiect al negocierilor și nu pot fi modificate prin convenții colective.”
Prin urmare, Curtea reține, dată fiind și opinia explicită a Curții Constituționale, că drepturile salariale ale salariaților instituțiilor publice sunt stabilite prin lege, astfel încât nu pot constitui obiect al negocierilor și nu pot fi modificate prin convenții colective de muncă.
În privința salarizării funcționarilor publici, Curtea reține că, potrivit, art. 31 alin. 2 din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, „funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii”, iar alineatul al treilea din art. 31 stabilește, de asemenea, „salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici”.
În ceea ce îi privește limitele încheierii unor acorduri între sindicate și instituțiile publice, acorduri referitoare la drepturile funcționarilor publici, Curtea precizează că, potrivit dispozițiilor art. 72 al. 1 din Legea nr. 188/1999, „autoritățile și instituțiile publice pot încheia anual, în condițiile legii, acorduri cu sindicatele reprezentative ale funcționarilor publici sau cu reprezentanții funcționarilor publici, care să cuprindă numai măsuri referitoare la:
a) constituirea și folosirea fondurilor destinate îmbunătățirii condițiilor la locul de munca;
b) sănătatea și securitatea în munca;
c) programul zilnic de lucru;
d) perfecționarea profesională;
e) alte măsuri decât cele prevăzute de lege, referitoare la protecția celor aleși în organele de conducere ale organizațiilor sindicale”.
Așadar, nici funcționarii publici nu pot negocia prin acordurile încheiate clauze referitoare la acordarea de drepturi salariale, acestea fiind strict determinate de lege.
Aceeași idee este preluată de art. 22 alin. 1 din Hotărârea de Guvern nr. 833/2007 privind normele de organizare și funcționare a comisiilor paritare și încheierea acordurilor colective, ce definește acordul colectiv ca fiind convenția încheiată în formă scrisă între autoritatea sau instituția publică și funcționarii publici din cadrul autorității sau instituției publice respective, prin sindicatele reprezentative ale acestora ori prin reprezentanții aleși, în care sunt stabilite anual măsuri referitoare la: constituirea și folosirea fondurilor destinate îmbunătățirii condițiilor la locul de muncă; sănătatea și securitatea în muncă; programul zilnic de lucru; perfecționarea profesională; alte măsuri decât cele prevăzute de lege, referitoare la protecția celor aleși în organele de conducere ale organizațiilor sindicale sau desemnați ca reprezentanți ai funcționarilor publici.
Așadar, acordurile colective ale funcționarilor publici prezintă particularitatea față de contractele colective de muncă ale personalului contractual că sunt limitate prin dispozițiile legale de mai sus la măsurile prezentate în cele două alineate precedente, neputând prevedea drepturi salariale suplimentare în favoarea funcționarilor publici.
În consecință, Curtea consideră că instanța de fond a pronunțat soluția recurată cu aplicarea greșită a legii, reținând în mod nefondat că reclamanta putea beneficia – în calitate de funcționar public – de drepturile salariale speciale prevăzute de contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, fiind, așadar, incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 punctul 9 Cod de Procedură Civilă.
Având în vedere cele arătate mai sus, în conformitate cu art. 312 alin. 1 și 3 Cod de Procedură Civilă, apreciind că este întemeiat recursul formulat de pârâta C. Județeană de Asigurări de Sănătate T. împotriva sentinței civile nr. 2632/4.09.2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, Curtea îl va admite.
În consecință, Curtea, rejudecând cauza, va modifica sentința civilă recurată în sensul că va respinge ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta L. M. în contradictoriu cu pârâta C. Județeană de Asigurări de Sănătate T..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Admite recursul formulat de pârâta C. Județeană de Asigurări de Sănătate T. împotriva sentinței civile nr. 2632/4.09.2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ .
Modifică sentința civilă nr. 2632/4.09.2012, pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._ în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamanta L. M. în contradictoriu cu pârâta C. Județeană de Asigurări de Sănătate T..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 16.04.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
R. P. D. D. R. O.
GREFIER
M. S.
Red./R.P.26.04.2013
Tehnored.MS/..26.04.2013
Ex.2
Primă instanță: Tribunalul T. - judecător A. S.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 8404/2013.... | Pretentii. Decizia nr. 2421/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA → |
|---|
