Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr. 29/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 29/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 29-10-2013 în dosarul nr. 187/30/2012
ROMANIA
CURTEA DE APEL TIMISOARA Operator 2928
SECȚIA DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR._
Ședința publică din 29 octombrie 2013
P.:R. O.
JUDECĂTOR:D. D.
JUDECATOR:R. P.
GREFIER:M. M.
S-a luat în examinare cererile de recurs formulate de reclamantul M. I. și pârâtul M. Administrației și Internelor împotriva sentinței civile nr.2989/24.09.2012 pronunțată în dosar nr._ al Tribunalului T., în contradictoriu cu pârâtul I. Județean al Poliției de Frontieră T., având ca obiect litigiu privind funcționarii publici.
Dezbaterile în fond ale recursului și susținerile orale ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 22.10.2013, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, iar pronunțarea s-a amânat pentru data de 29.11.2013.
CURTEA
Asupra recursului de față, constată:
Prin sentința civilă nr.2989/24.09.2012 pronunțată în dosar nr._, Tribunalul T. a respins acțiunea formulată de reclamantul M. I., în contradictoriu cu pârâții M. ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR, și I. TERITORIAL AL POLIȚIEI DE FRONTIERĂ T..
În motivare s-a reținut că prin acțiune reclamantul M. I. a solicitat instanței de judecată următoarele:
-anularea deciziei de imputare nr._/16.06.2011, emisă de IJPF T., precum și a hotărârii nr._/22.07.2011, prin care contestația la decizia de imputare i-a fost respinsă de comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul IJPF T.;
-anularea hotărârii nr. 130/12.12.2001, comunicată la 30.12.2011, emisă de M. Administrației și Internelor – Comisia de Jurisdicție al Imputărilor.
În motivarea cererii sale reclamantul arată că a fost angajatul pârâtei ca șef sector la SPF Jimbolia, calitate în care nu acordă sau aprobă salarii sau alte drepturi bănești ci doar întocmește pontaje pentru orele de serviciu efectuate de personalul sectorului.
Din actele și lucrările dosarului, instanța a reținut următoarele:
Petentul a avut calitatea de șef de sector la I. TERITORIAL AL POLIȚIEI DE FRONTIERĂ T., în perioada 01.05._10. În această calitate i s-a angajat răspunderea materială pentru suma de 605,61 reprezentând o parte din drepturile salariale încasate în mod necuvenit de către personalul din cadrul instituției,apreciindu-se că s-a acordat greșit norma de hrană 12B iar petentul este cel care a întocmit pontajele cu orele de serviciu efectuate de către personalul sectorului și astfel a stabilit că se cuvine a fi plătite normele de hrană respective.
Petentul a atacat decizia de imputare pe cale administrativă precum și hotărârile pronunțate de comisia specializată pentru analizarea acestei contestații, din cadrul instituției, respectiv de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, apreciind că nu se face vinovat de prejudiciul ce i s-a reținut în sarcină, întrucât n-a făcut decât să întocmească pontajele pentru orele de serviciu efectuate de personalul sectorului,pe care le verifica sub aspectul veridicității .
Analizând actul atacat, tribunalul a constatat că în mod corect a fost angajată răspunderea materială a contestatorului pentru suma din litigiu ce nu s-a putut recupera de la persoanele care au încasat drepturile bănești în discuție în mod neîntemeiat, întrucât, pe de o parte s-a făcut în mod corect aplicarea dispozițiilor art.24 alin.2 teza 2 din OG 121/1998, iar pe de altă parte, petentul este cel care a interpretat greșit prevederile OMAI 440/2003, apreciind că norma de hrană poate fi acordată pentru fiecare 6 ore de muncă, adică două norme de hrană pentru personalul care a lucrat în ture de 12 ore, deși art.2 din acest act normativ stabilește că normele de hrană sunt zilnice, adică se acordă o normă de hrană pentru fiecare zi de lucru.
Văzând deci că nu există motive pentru admiterea acțiunii reclamantului, pentru argumentele expuse, în temeiul dispozițiilor legale citate, instanța a respins ca neîntemeiată contestația reclamantului.
În cauză au declarat recurs reclamantul M. I. și pârâtul M. Administrației și Internelor.
Reclamantul M. I. a cerut admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea sentinței civile recurate nr.2928/24.09.2012 pronunțată de Tribunalul T. în dosar nr._, și rejudecând cauza în fond, admiterea acțiunii promovate, iar în subsidiar, casarea sentinței civile recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.
În motivare se critică prima instanță pentru aplicarea greșită a legii, în acest sens învederând instanței de recurs că Legea 360/2002 privind Statutul Polițistului prevede în mod imperativ la art.78 alin.1 că dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici cu modificările și completările ulterioare.
Pe cale de consecință, polițiștilor de frontieră li se aplică Legea nr.360/2002 privind Statutul Polițistului, cât și Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici. Cele două acte normative derogă expres de la prevederile O.G. nr. 121/1998 care nu se aplică și funcționarilor publici cu statut special în speța de față, polițiștilor de frontieră.
Aceste legi derogă de la prevederile O.G. nr. 121/1998 care se aplică limitativ altor două categorii de personal din M.A.I, militarilor și salariaților civili/personalului contractual, așa cum sunt clasificate în art. 17 alin. 1 din O.U.G. nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea M.A.I.
Pârâții-intimați, atât M.A.I, cât și I.J.P.F.T. cu rea-credință au încercat să inducă în eroare instanța de judecată, creând o confuzie cu privire la conținutul noțiunii "de personal civil/ contractual" încercând să inducă ideea că această categorie de personal include și categoria funcționarilor publici.
Categoriile de personal care își desfășoară activitatea enumerate la art. 17 alin.1 din O.U.G. nr. 30/2007 privind organizarea funcționarea M.A.I care prevede că "personalul M.A.I. se compune din:
-funcționari publici -polițiști- funcționari publici cu statut special
-cadre militare în activitate
-personalul contractual
-soldați și gradați.
O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor - art. 7 «prin termenul de militari în sensul prezentei ordonanțe se înțelege: militari în termen, militari cu termen redus, rezerviști concentrați sau mobilizați elevi sau studenți ai instituțiilor de învățământ, militari angajați pe bază de contract și cadre militare » .
În concluzie, O.G. nr. 121/1998 se aplică într-adevăr militarilor și salariaților civili din M.A.I., dar această categorie nu este identică cu categoria funcționarilor publici cu statut special.
Așadar, actele administrative care au stat la baza atragerii răspunderii materiale a reclamantului au fost întocmite în mod eronat cu aplicarea greșită a legislației specifice în materie bazându-se pe prevederile O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor care nu se aplică funcționarilor publici ci statut special, și care au fost luate în considerare de către instanța de fond.
Din conținutul textelor legale ale O.U.G. nr. 104/2001 privind organizarea și funcționarea poliției de frontieră române modificată și completată prin Legea nr. 196/2004 reiese în mod evident că polițistul de frontieră este funcționar public civil (nu este militar) căruia i se aplică Statutul polițistului. De asemenea, reiese că termenul limită pentru demilitarizarea și transformarea posturilor de militari în funcționari publici este de 01.01.2007.
Astfel, este evident că după 01.01.2007 dată la care s-a finalizat procesul de demilitarizare a polițiștilor de frontieră, O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor nu mai poate fi aplicată polițiștilor de frontieră, iar reclamantul recurent a fost sancționat în baza acelei prevederi în anul 2011 prin aplicarea greșită a legii.
Practica judiciară în materie vine în sprijinul recurentului reclamant în sensul că prin Deciziile Î.C.C.J. nr.: 1116/04.04.2006 și 1705/30.04.2004 au stabilit fără dubii că răspunderea materială și disciplinară a polițiștilor de frontieră nu se face potrivit dreptului muncii, ci potrivit «Cap VIII Sancțiunile disciplinare și răspunderea materială a funcționarilor publici sunt cuprinse în Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici» care prevede procedură specifică obligatorie de strictă interpretare. Raporturile de serviciu ale polițistului sunt gestionate conform Statutului polițistului, iar în domeniile în care acestea nu cuprinde dispoziții exprese devine aplicabilă legislația funcționarilor publici.
Această practică judiciară a fost statuată și la nivelul Curții de Apel Timișoara care prin sentințele civile nr. 291/21.10.2008 și 333/26.11.2008 s-a pronunțat în acest sens.
De asemenea, la nivelul U.E., cât și la nivel național polițistul de frontieră este considerat funcționar public, și nu salariat civil, Statutul polițistului de frontieră este descris în mod expres în Regulamentul nr. 562/2006 al Parlamentului European și al Consiliului European din 15 martie 2006 privind crearea unui Cod comunitar asupra regulilor ce stau la baza liberei circulații a persoanelor peste frontieră în art.2 pct. 13 care prevede că « polițist de frontieră înseamnă orice funcționar public desemnat în conformitate cu legislația națională ».
Sentința civilă recurată este criticabilă și sub aspectul modului în care a cercetat și analizat modul în care s-a derulat procedura administrativă pentru stabilirea, și emiterea Deciziei de imputare. Din extrasul Deciziei de imputare nr._ din 16.06.2011, în preambulul acesteia se arată că cercetarea administrativă s-a efectuat în perioada 01.02.2011 până la 27.05.2011.
Art. 23 alin.1 din O.G. nr. 121/1998 «termenul pentru efectuarea cercetării administrative și înregistrarea actelor de cercetare este (nota bene) de cel mult 60 de zile de la data când comandantul sau șeful unității a constatat s-au a luat la cunoștință de valoarea pagubei ».
In fapt, așa cum rezultă din Decizia de imputare cercetarea administrativă s-a efectuat pe parcursul a 114 zile în perioada 01.02.2011 până la 27.05.2011, cu depășirea termenului legal de cel mult 60 de zile, astfel ca emiterea deciziei de imputare cu depășirea acestui termen se sancționează cu anularea actului administrativ ca tardiv și, pe cale de consecință și a actelor subsecvente întocmite pentru punerea în aplicare a acesteia.
Așadar, fără echivoc se poate constata că termenul pentru efectuarea cercetării administrative a fost depășit, iar Comisia de cercetare administrativa trebuia să finalizeze cercetarea administrativă cel mai târziu până la data de 03.04.2011 termen la care au expirat cele 60 de zile.
Mai mult în instrucțiunile MAI nr. 830/1999 la pct. 175 privind răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse termenele prevăzute sunt termene de prescripție extinctivă potrivit Decretului 167/1958.
Pe cale de consecință, Comisia de cercetare administrativă constituită în baza Hotărârii I.J.P.F. T. nr._/27.01.2011 care a administrativă în perioada 01.02.2011 până la 27.05.2011 nu a respectat termenul de efectuarea cercetării administrative și prin urmare Decizia de imputare nr._ din 16.06.2011 este emisă cu depășirea termenului de cel mult 60 de zile și se sancționează cu anularea actului administrativ ca tardiv. In acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție - secția contencios administrativ și fiscal prin Decizia 1354 din 19 iulie 2006 în dosarul nr. 4092/2005.
De asemenea, reclamantul recurent învederează instanței de recurs faptul că la data de 31.05.2010, a încetat raporturile de serviciu ca urmare a pensionării, iar I.J.P. F. T. prin Nota de lichidare pe care i-a întocmit-o a menționat expres că nu are nici un debit sau vreo altă obligație financiară sau de altă natură față de instituția în cauză.
Recurentul M. Administrației și Internelor a criticat prima instanță pentru că greșit a respins excepția necompetenței materiale a Tribunalului T. apreciind că „actul atacat - deciziei de imputare a fost emisă de l.J.P.F. T. iar hotărârea dată în soluționarea acestei contestații a fost pronunțată de Comisia formată în acest scop în cadrul l.J.P.F. T.. Comisia de jurisdicție a imputațiilor ce a soluționat plângerea petentului formulată împotriva Hotărârii nr._ a Comisiei din cadrul IJPF T. nu este o autoritate sau o instituție centrală pentru a fi incidente dispozițiile art.3 pct.1 Cod proc.civilă."
Prin acțiunea ce constituie obiectul dosarului civil precizat, reclamantul a solicitat (printre alte capete de cerere), în contradictoriu cu instituția pârâtă, anularea Hotărârii nr. 130 din data de 12 decembrie 2011, pronunțată de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, (așa cum și instanța de judecată a menționat în considerentele sentinței recurate).
În context, se învederează faptul că răspunderea materială a personalului instituției pârâte este reglementată de O.G. nr. 121/1998.
Art. 30 și 31 din această ordonanță instituie, pentru persoana care contestă decizia de imputare, parcurgerea unor căi de atac administrative care, în primă fază, sunt soluționate de șeful unității care a emis decizia, iar, în a doua fază, de către Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor care funcționează, în speță, în cadrul Ministerului Afacerilor Interne.
Potrivit art. 43 din ordonanța mai sus-menționată, în situația în care, după epuizarea acestor căi de atac, persoanele, obligate la repararea prejudiciului în condițiile prezentei ordonanțe, consideră că au fost lezate într-un drept legitim, se pot adresa instanței judecătorești competente, potrivit legii.
Din interpretarea prevederilor O.G. nr. 121/1998, reglementare ce delimitează cadrul legal aplicabil răspunderii materiale a militarilor, reiese cu claritate faptul că hotărârea Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne este un act administrativ - jurisdicțional de autoritate, emis de un organ al administrației publice centrale.
„Astfel fiind, în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora actele administrativ-jurisdicționale pot fi atacate direct la instanța de contencios administrativ competentă, potrivit art. 10 din aceeași lege, care dispune că litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale se soluționează, în fond, de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege specială nu se prevede altfel."
Ori, în cauză, nu se poate susține că există dispoziții cu caracter de reglementare specială, în sensul art. 10 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, ci, dimpotrivă, faptul că O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor este o reglementare specială față de orice act normativ ce are ca obiect răspunderea pentru pagubele produse.
La aceeași concluzie se ajunge și datorită faptului că reglementările aplicabile polițiștilor au caracter special față de dreptul comun în materie, respectiv reglementările din domeniul dreptului muncii, în condițiile în care, raportat la dispozițiile art. 9 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, potrivit pct. 2 al art. I din Ordinul M.A.I. nr. 457/26.05.2003 pentru modificarea și completarea Instrucțiunilor nr. 830/1999 privind răspunderea materială a militarilor, „prin salariați civili din structura Ministerului de Interne se înțelege: funcționarii publici civili, cu statut special, funcționarii publici și personalul contractual."
Pe cale de consecință, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 43 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, ale art. 6 alin. (2) și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare și ale art. 3 pct. 1 Cod procedură civilă, competența de soluționare a contestației formulate, în prezenta cauză, împotriva Hotărârii nr. 130 din data de 12 decembrie 2011 a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, aparține Curții de apel.
Cât privește competența teritorială de soluționare a contestației formulate de domnul M. I., pârâtul recurent apreciază că aceasta aparține Curții de Apel Timișoara, întrucât, în baza art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, reclamantul s-a adresat instanței de la domiciliul său.
Examinând recursul reclamantului M. I. și al pârâtului M. Administrației și Internelor, se admit împotriva sentinței civile nr.2989/24.09.2012 pronunțată în dosar nr._ al Tribunalului T., se casează sentința și se trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, Tribunalul T., pentru că:
Potrivit dosarului, reclamantul în calitate de polițist în cadrul pârâtului I. Județean al Poliției de Frontieră T. a fost imputat prin decizia nr._/16.06.2013 de către pârât cu suma de 605,61 lei reprezentând încasarea unor drepturi salariale necuvenite.
Decizia de imputare s-a emis în baza OG nr.121/1998 privind răspunderea materială a militarilor.
Potrivit dosarului, reclamantul este funcționar public civil, cu statut special, așa definește art.1 alin.1 din Legea nr.360/2002 privind Statutul polițistului această funcție, iar art.1 alin.3 din această lege mai dispune că statutul special este conferit de îndatoririle și riscurile deosebite de portul de armă și de celelalte diferențieri prevăzute în prezentul statut.
Art.55 din Legea nr.360/2002, privitor la răspunderea juridică și sancțiuni, prevede că încălcarea de către polițist cu vinovăție a îndatoririlor de serviciu angajează răspunderea sa disciplinară, civilă, materială sau penală, după caz.
Legea nr.360/2002 nu prevede în concret cum se antrenează răspunderea polițistului pentru pagubele aduse prin activitatea sa, astfel că devin aplicabile în tăcerea legii, dispozițiile cu caracter general în materie din Legea nr.188/1999 privind statutul funcționarului public pentru că art.1 alin.1 din Legea nr.360/2002, sus-citat prevede expres că polițistul este funcționar public civil, cu statut special, deci, cu excepția reglementărilor cu caracter particular din Legea nr.360/2002, polițistului i se aplică regulile generale privind răspunderea din Legea nr.188/1999.
Așa fiind, art.84 din Legea nr.188/1999 prevede că răspunderea civilă a funcționarului public se angajează potrivit ipotezelor menționate la lit.a-c din respectivul articol.
Deci, răspunderea oricărui funcționar public este una civilă iar reglementarea modalității de atragere a acesteia este prevăzută în art.85 din Legea nr.188/1999.
Cum în cauza dedusă judecății răspunderea reclamantului pentru pagube s-a întemeiat pe dispozițiile OG nr.121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, Curtea reține că sentința recurată s-a pronunțat contrar legii aplicabile în materie, necercetându-se fondul cauzei prin raportare la aceste dispoziții legale, motiv de casare prev. de art.312 alin.6 C.pr.civ., astfel că se admit cererile de recurs așa cum s-a menționat anterior, dispunându-se casarea cu trimitere spre rejudecare, urmând ca instanța de fond să analizeze acțiunea sub aspectul răspunderii civile a reclamantului potrivit legii care i se aplică.
Curtea reține că apărările formulate în cauză prin întâmpinarea pârâtului M.A.I., privind natura răspunderii polițistului, prin invocarea prevederilor art.271 din O.G. nr.121/1998, nu pot fi primite de instanță pentru că printr-un act administrativ, respectiv prin OMI nr.457/26.05.2003 nu se poate modifica o lege, deci unul cu forță juridică superioară, respectiv art.1 alin.1 din Legea nr.360/2002, aspect sub care ordinul este nelegal, astfel că nu poate produce efecte juridice.
Acceptând punctul de vedere al pârâtului M.A.I. sub acest aspect, s-ar ajunge la situația în care polițistul, deși are statut de personal civil, să răspundă pentru pagube ca și unul militar, ceea ce contravine atât Legii nr.360/2002 cât și art.84 din Legea nr.188/1999 care reglementează răspunderea funcționarilor publici pentru prejudicii ca o răspundere de natură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite cererile de recurs formulate de reclamantul M. I. și pârâtul M. Administrației și Internelor împotriva sentinței civile nr.2989/24.09.2012 pronunțată în dosar nr._ al Tribunalului T..
Casează sentința și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, Tribunalul T..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 29.X.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECATOR,
R. O. D. D. R. P.
GREFIER,
M. M.
Red.R.O./01.11.2013
Tehnored./M.M./ 2 ex./25.11.2013
Inst.fond:Tribunalul T.:jud.C. T.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 6155/2013.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 9000/2013.... → |
|---|
