Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 671/2013. Curtea de Apel TIMIŞOARA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 671/2013 pronunțată de Curtea de Apel TIMIŞOARA la data de 21-02-2013 în dosarul nr. 1752/115/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARAOperator 2928
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._ – 12.06.2012
DECIZIA CIVILĂ NR. 671
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 21.02.2013
PREȘEDINTE: M. I.
JUDECĂTOR: Ș. E. P.
JUDECĂTOR: R. C.
GREFIER: D. C.
S-a luat în examinare recursul formulat de pârâta recurentă Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. - Administrației Finanțelor Publice Reșița împotriva sentinței civile nr. 66/25.01.2012 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant B. D. și chemata în garanție Administrația F. pentru Mediu București, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
La apelul nominal făcut în ședință publică, este lipsă reclamantul intimat reprezentat de avocat H. A. Letiția, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, se constată depusă la dosar prin registratura instanței la data de 05.02.2013 întâmpinare din partea reclamantului intimat însoțită de împuternicire avocațială, iar la data de 13.02.2013, reclamantul intimat a depus dovada înmatriculării autovehiculului din litigiu într-un alt stat membru al Uniunii Europene anterior înmatriculării în România.
Avocat H. A. Letiția pentru reclamantul intimat B. D. depune chitanță reprezentând onorariu avocațial, învederând instanței că nu mai are alte cereri de formulat și nici probe de administrat, astfel încât instanța, în temeiul dispozițiilor art. 150 C.p.civ., constată încheiată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta reclamantului intimată pune concluzii de respingere a recursului declarat ca neîntemeiat și menținerea hotărârii primei instanțe, cu cheltuieli de judecată.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 66 din data de 25.01.2012, Tribunalul C.-S. a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S.; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei T. municipiului Reșița; a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S.; a admis acțiunea formulată de reclamantul B. D., în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice Reșița, astfel cum a fost precizată; a obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice Reșița la plata sumei de 4103 lei, cu titlu de taxă de poluare; a obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice Reșița la plata dobânzilor legale, începând cu ziua următoare expirării termenului de 45 de zile de la înregistrarea în evidența pârâtei a cererii de restituire a taxei de poluare și până la data efectuării plății efective; a respins cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu și, totodată, a obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice Reșița la plata sumei de 1039,30 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a procedat în conformitate cu prevederile art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă, la soluționarea excepțiilor de procedură ridicate în cauză, constatând următoarele:
În ceea privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei DGFP C.-S., invocată din oficiu, s-a susținut că, în conformitate cu prevederile art. 1 din Regulamentul de organizare și funcționare a direcțiilor generale a finanțelor publice aprobat prin Ordinul Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 1348/2009, Direcția G. a Finanțelor Publice județeană este unitate cu personalitate juridică a Agenției Naționale de Administrare Fiscală, prin care se realizează în mod unitar strategia și programul Guvernului în domeniul finanțelor publice și se aplică politica fiscală a statului.”
Tribunalul a considerat că în acțiunea de contencios-administrativ calitatea procesuală pasivă aparține, potrivit legii, autorității publice care a emis (adoptat) actul atacat, indiferent de faptul că aceasta are sau nu personalitate juridică civilă, fiind suficientă capacitatea juridică administrativă.
În atare situație, cum decizia de calcul a taxei de poluare a fost emisă de Administrația Publică Reșița care, deși nu are personalitate juridică civilă, are capacitate juridică administrativă, instanța a apreciat că pârâta DGFP C.-S. nu poate avea calitate procesuală pasivă.
În același timp, cum în speță, pârâta DGFP C.-S. a reprezentat interesele pârâtei AFP Reșița, instanța a considerat că aceasta s-a comportat ca un mandatar al acesteia, conform dispozițiilor cuprinse în Regulamentul mai sus menționat.
Referitor la excepția de procedură a lipsei calității procesuale pasive a Trezoreriei municipiului Reșița, având în vedere că, în speță, actul atacat este un act administrativ fiscal, al cărui emitent este Administrația Finanțelor Publice Reșița, T. municipiului Reșița nu are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind subunitatea din structura DGFP C.-S., unde reclamantul a procedat la achitarea taxei de poluare și, deci, Tribunalul a admis excepția de procedură a lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. precum și de chemata în garanție, Tribunalul a observat că obligativitatea recursului administrativ prealabil este impusă de lege numai în cazul acțiunilor în anularea unui act administrativ nu și în cazul acțiunilor întemeiate pe refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri, respectiv, în cauză, acela de restituire a taxei de poluare.
Or, în speță, instanța a observat că reclamantul nu a solicitat anularea deciziei de calcul a taxei de poluare, act administrativ-fiscal care a constituit temeiul achitării taxei de poluare. Mai mult, se arată că conform precizării ulterioare a acțiunii, s-a solicitat restituirea taxei de poluare în condițiile art. 117 lit. d cod procedură fiscală, restituire care nu mai este condiționată de exercitarea recursului administrativ, astfel cum a statuat ÎCCJ, prin Decizia nr. 24/2011, pronunțată în dosarul nr. 9/2011.
Pe fondul cauzei, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamantul B. D. a cumpărat în noiembrie 2008, din Germania, un autoturism de ocazie marca RENAULT, înmatriculat prima dată la 12 .04.2005.
Prin Decizia de calcul al taxei de poluare pentru autovehicule nr. 2403/19.12.2008, în vederea efectuării primei înmatriculări în România, pârâta Administrația Finanțelor Publice Reșița a stabilit în sarcina reclamantului obligația fiscală de a plăti suma de_ lei, cu titlu de taxă de poluare.
Tribunalul a reținut că reclamantul a achitat taxa de poluare cu chitanța . nr._/22.12.2008 iar la data de 30.03.2009, conform dispoziției de plată nr.8/2009 i-a fost restituită o parte din taxă ,diferența rămasă de restituit fiind de 4103 lei.
Tribunalul a constatat că reclamantul, prin acțiunea de față, a sesizat instanța de contencios administrativ și fiscal, invocând nelegalitatea taxei de poluare, instituită de Statul Român prin OUG. nr. 50/2008 și încasată de organele fiscale competente, respectiv pârâta Administrația Finanțelor Publice Reșița.
Tribunalul a considerat susținerile reclamantului ca fiind întemeiate, pentru următoarele motive:
Taxa de poluare a fost instituită prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/2008, sub incidența căreia intră și achiziționarea de către reclamant în anul 2008 a unui autovehicul de ocazie înmatriculat în Germania.
Cum reclamantul a susținut că taxa de poluare încalcă prevederile art. 110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (vechiul art. 90), Tribunalul a observat că atât Comisia Europeană, cât și Curtea de Justiție Europeană, a dat o importanță deosebită aplicării acestor dispoziții din Tratat, întrucât de aplicarea sau neaplicarea corectă a acestor prevederi depinde într-o mare măsură asigurarea libertății de circulație precum și menținerea unui climat de concurență comercială normală în piața internă unică.
Tribunalul a constatat că în interpretarea art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene s-a pronunțat Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin jurisprudența recentă (a se vedea, printre altele, cauza T. și N. contra României).
Astfel, potrivit Hotărârii Curții, (cauza T.) „art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă de poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit, încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie, cumpărate în alte state membre, fără, însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie, având aceeași vechime și aceeași uzură, de pe piața națională”.
Tribunalul a reținut că, în opinia Curții, taxa de poluare instituită prin OUG. nr. 50/2008, atât în varianta inițială a actului normativ, cât și în modificările și completările ulterioare ale acestuia, este discriminatorie, având ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie, naționale și descurajarea, în acest mod a importului de vehicule de ocazie similare.
Tribunalul a observat, pornind de la importanța pe care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a dat-o aplicării uniforme a dreptului comunitar - garanție a dezvoltării Comunității pe coordonatele stabilite de tratate - că au fost consacrate reguli constituționale comunitare ce acordă caracter de supremație dreptului comunitar.
În același timp, în momentul în care un stat devine membru al Comunității-România a devenit membră în anul 2007 -, întregul sistem juridic Comunitar este încadrat în ordinea națională de drept și devine în mod direct aplicabil în statul respectiv.
Or, se susține că a nu da curs celor două principii importante ale dreptului comunitar, respectiv principiul supremației dreptului comunitar și al efectului direct, ar însemna ca Statul membru al Comunității să nu răspundă față de conaționalii săi de încălcarea dispozițiilor de drept comunitar.
Ca urmare, constatând că instituirea taxei de poluare prin OUG. nr. 50/2008 s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (vechiul art. 90, modificat prin . Tratatului de la Lisabona), Tribunalul a considerat că acțiunea reclamantului este admisibilă, în condițiile în care taxa de poluare achitată de acesta este în contradicție cu legislația europeană în materie.
În același timp, dacă taxa de poluare apare ca fiind în contradicție cu dreptul comunitar, a cărei aplicare este prioritară față de dreptul intern, sunt incidente dispozițiile art. 117 lit. d Cod procedură fiscală, potrivit cărora ,,(1)Se restituie, la cerere, debitorului următoarele sume: ....(d) cele plătite ca urmare aplicării eronate a prevederilor legale”.
Pe cale de consecință, ținând cont de disp art. 117 lit.d Cod procedură fiscală, în baza art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, privind contenciosului administrativ, instanța a admis acțiunea formulată de reclamantul B. D., astfel cum a fost precizată și a obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice Reșița să restituie diferența de taxă de poluare, în sumă de 4103 lei, taxă pe poluare plătită și nerestituită.
În baza art. 124 alin. 1 Cod procedură fiscală, instanța de fond a obligat pârâta Administrația Finanțelor Publice Reșița la plata dobânzilor legale, respectiv a dobânzilor fiscale, începând cu ziua următoare expirării termenului de 45 de zile, termen care curge de la înregistrarea în evidența pârâtei a cererii de restituire a taxei de poluare și până la data efectuării plății efective.
În ce privește cererea de chemare în garanție, Tribunalul a observat că, potrivit art. 60 alin. 1 C.pr.civ., „partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretențiuni, cu o cerere în garanție sau în despăgubire”.
În speță, Tribunalul a constatat că „partea căzută în pretențiuni” este pârâta Administrația Finanțelor Publice Reșița, și nicidecum pârâta Direcția Finanțelor Publice C.-S., întrucât raportul de drept administrativ fiscal există între prima pârâtă și reclamant, pârâtă care a emis decizia de calcul a taxei de poluare.
În același timp, s-a reținut că chemata în garanție nu este decât gestionara fondurilor bănești provenite din încasarea taxei de poluare.
Pe cale de consecință, Tribunalul a respins cererea de chemare în garanție, iar în baza art. 274 Cod procedură civilă, a obligat partea căzută în pretenții, respectiv pârâta Administrația Finanțelor Publice Reșița la plata sumei de 1039,30 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen legal pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. - Administrației Finanțelor Publice Reșița, solicitând admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea sentinței civile nr. 66/25.01.2012 ca nelegală și netemeinică, iar pe fondul cauzei solicită respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată.
Recurenta critică sentința recurată, susținând că reclamantul nu a uzat de procedura prealabilă, conform art.205 și urm. C. proc. fisc. Pe fond, învederează legalitatea taxei în discuție, conform OUG nr.50/2008, act normativ conform dreptului comunitar, așa cum rezultă din preambulului acestuia, că taxa astfel percepută nu este discriminatorie, din perspectiva criteriilor obiective consacrate în jurisprudența CEJ, concluzionând că acesta nu poate fi restituită la cerere și nici în alt mod prevăzut de lege și că, dimpotrivă, restituirea acesteia ar însemna îngrădirea politicii fiscale a statelor comunitare, a căror autonomie în materie este consacrată de art.1 alin.2 din Primul Protocol Adițional la Convenție.
Totodată, recurenta a solicitat reducerea cheltuielilor de judecată la care a fost obligată la fond, conform art.274 alin.3 C. proc. civ, având în vedere valoarea pretențiilor și obiectul acțiunii.
În fine, sub aspectul calității procesual pasive în cauză, susține că doar DGFP C.- S. are o astfel de calitate, în temeiul Regulamentului de organizare și funcționare, aprobat prin OPANAF nr.1348/2009, iar AFP Reșița este doar o unitate fiscală fără personalitate juridică.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, reclamantul intimat B. D. a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și nefondat și menținerea ca legală a sentinței civile nr.66/25.01.2012 pronunțată de Tribunalul C.-S..
Analizând hotărârea recurată prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate și a dispozițiilor legale incidente inclusiv art. 304 ind. 1 C.p.civ., Curtea reține următoarele:
Cu privire la pretinsa nerespectare a dispozițiilor art. 205 Cod proc. fiscală (corespondent art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004) potrivit cărora, înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, Curtea reține că, prin cererea de restituire înregistrată la organul fiscal la 05.05.2011, reclamantul a solicitat restituirea taxei, iar prin acțiune a criticat plata acesteia prin invocarea incompatibilității între legislația națională și reglementările comunitare cuprinse la art. 90 paragraful 1 din Tratatul CE (art. 110 TUE).
Petitele formulate prin acțiune nu sunt decât o consecință a refuzului nejustificat al pârâtei de a da curs cererii de restituire a reclamantului, în condițiile în care, potrivit art. 117 alin.1 lit. d) C.proc.fiscală, se restituie la cerere debitorului, inclusiv sumele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale, fiind cunoscut că, potrivit dispozițiilor constituționale prevederile comunitare fac parte din dreptul intern și se aplică cu prioritate față de legislația națională.
Pe de altă parte, Decizia nr. 24/14.11.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii stabilește că acțiunea judiciară având ca obiect restituirea taxei nu poate fi condiționată de parcurgerea procedurii de contestare a deciziei de calcul a taxei, cele două proceduri fiind strict reglementate de Codul de procedură fiscală.
Mai mult, conform jurisprudenței stabile a Curții de Justiție a Uniunii Europene, contribuabilii au dreptul la rambursarea impozitelor și taxelor prelevate de un stat membru cu încălcarea dreptului european, rațiunea acestui drept fiind aceea că un stat membru nu poate profita iar contribuabilul nu poate suferi o pierdere ca urmare a aplicării unei dispoziții fiscale naționale incompatibile cu dreptul european. Curtea de Justiție a reținut totodată că regulile privind rambursarea sumelor prelevate cu încălcarea dreptului comunitar sunt regulile naționale care însă trebuie să respecte principiul echivalenței (pentru cererile de rambursare bazate pe încălcarea dreptului european nu pot fi instituite condiții mai puțin favorabile decât pentru cererile similare bazate pe încălcarea dreptului național) și principiul efectivității (regulile naționale nu trebuie să facă excesiv de dificil sau practic imposibil exercițiul drepturilor conferite de dreptul european); conform jurisprudenței instanței de la Luxemburg cu privire la termenul în care se poate solicita restituirea taxelor prelevate nelegal sunt considerate rezonabile perioade între 3 și 5 ani de la data pronunțării hotărârii Curții prin care s-a constatat faptul că impozitul sau taxa sunt incompatibile cu dreptul european pentru exercitarea dreptului de rambursare (cauza C-231/96 Edis).
De asemenea, Curtea Europeană de Justiție menționează faptul că autoritățile fiscale naționale nu pot invoca culpa contribuabililor care nu au apelat la un remediu național ineficient în condițiile în care ele însele sunt culpabile pentru aplicarea unor reguli naționale incompatibile cu dreptul european.
Prin urmare, nerespectarea dispozițiilor art. 205 C.proc.fiscală (art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004), chiar reală fiind, nu poate împiedica analiza pe fond a acțiunii, întrucât prezentul litigiu pune în discuție prelevarea unei taxe în temeiul unei legislații incompatibile cu dreptul european și, în consecință, autoritatea nu se poate opune judecății invocând culpa contribuabilului în neurmarea procedurii administrative prealabile, astfel cum a procedat recurenta-pârâtă, în mod corect prima instanță respingând excepțiile în raport de dispozițiile Codului de procedură fiscală.
În ce privește fondul cauzei, se reține că, astfel cum în mod corect a reținut prima instanță, litigiul pune în discuție caracterul indirect discriminatoriu al taxei instituie prin O.U.G. nr. 50/2008, în sensul că măsura legislativă adoptată de Statul român descurajează importul de autovehicule de ocazie din statele membre ale Uniunii Europene. Analizând neutralitatea taxei pe poluare instituite prin O.U.G. nr. 50/2008, prin hotărârea din 7.04.2011, dată în cauza C-402/09 (T.), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că O.U.G. nr. 50/2008 are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, precizând că „articolul 110 TFUE ar fi golit de sensul și de obiectivul său dacă statelor membre le-ar fi permis să instituie noi taxe care au ca obiect sau ca efect descurajarea vânzării de produse importate în favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piața națională și introduse pe această piață înainte de . taxelor menționate. O astfel de situație ar permite statelor membre să eludeze, prin instituirea unor impozite interne al căror regim este stabilit astfel încât să aibă efectul descris mai sus, interdicțiile prevăzute la articolele 28 TFUE, 30 TFUE și 34 TFUE”.
Considerentele au fost precizate de CJUE și în cauza N. - C-263/10, reținându-se că toate versiunile de modificare a O.U.G. nr. 50/2008 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr-o uzură și vechime importantă, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
Reclamantul achitând taxa calculată în temeiul O.U.G. nr. 50/2008, în forma în vigoare la data prelevării taxei, urmează a se constata că taxa prelevată contribuabilului avea, datorită efectelor concrete pe care le-a produs, caracter discriminatoriu, fiind contrară dispozițiilor din fostul art. 90 TCE, actualul art. 110 TFUE. În aceste condiții, astfel cum în mod corect a reținut prima instanță, se impune restituirea taxei, întrucât, astfel cum a statuat CJUE (C-62/93), contribuabilii au dreptul la rambursarea impozitelor și taxelor prelevate de un stat membru cu încălcarea dreptului european, rațiunea fiind aceea că un stat membru nu poate profita, iar contribuabilul nu poate suferi o pierdere, ca urmare a aplicării unei dispoziții fiscale naționale incompatibile cu dreptul european.
Cu privire la cadrul procesual al litigiului, DGFP C.-S. nu poate pretinde că are calitate procesual-pasivă în cauză, câtă vreme AFP Reșița este cea care a stabilit și calculat taxa în litigiu, conform art.5 alin.4 din OUG nr.50/2008, fiind emitentă a deciziei de calcul și încasând taxa respectivă, astfel că aceasta reprezintă o autoritate publică care a emis un act administrativ producător de efecte juridice, în sensul Legii nr.554/2004, astfel că soluția instanței de fond sub acest aspect este corectă.
În fine, referitor la motivul privind reducerea cheltuielilor de judecată acordate la fond, Curtea reține că reducerea acestora nu era justificată conform art.274 alin.3 C. proc. civ, în raport cu valoarea taxei de restituit și dobânzile aferente, nici prin faptul că prezenta cauză nu ridică probleme de complexitate, având în vedere că apărătorul reclamantului a efectuat prestația minimă necesară redactării și susținerii acțiunii, iar pârâta se află culpă procesuală, în condițiile în care s-a opus în mod constant la restituirea taxei ce formează obiectul litigiului.
Pentru considerentele de fapt și de drept anterior menționate, văzând și dispozițiile art. 312 alin.1 C.p.civ., instanța observând legalitatea și temenicia sentinței sub aspectul obligației de restituire a taxei instituită în sarcina pârâtei și de plată a dobânzii legale aferente, conform art.124 și art.70 alin.1 Cod procedură fiscală, începând cu ziua următoare expirării termenului de 45 zile de la data înregistrării cererii de restituire, așa cum prevăd dispozițiile legale menționate - va respinge recursul ca nefundat.
În ceea ce privește însă cheltuielile de judecată solicitate și în recurs de către intimatul reclamant constând în onorariu apărător, Curtea va avea în vedere criteriile prevăzute de art.274 alin.3 C. proc. civ, text care îi permite să reducă aceste cheltuieli, având în vedere valoarea pricinii și faptul că la fondul cauzei au acordate deja cheltuieli de judecată reclamantului în valoare de aproximativ 1000 lei, precum și munca prestată de avocat în recurs, în condițiile în care, în principiu, sunt reluate argumentele expuse în fața primei instanțe.
În consecință, recurenta pârâtă va fi obligată la cheltuieli de judecată parțiale, în recurs constând în onorariu avocat, către intimat, în temeiul art.274 alin.1 și 3 C. proc. civ, în cuantum de 500 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Direcția G. a Finanțelor Publice C.-S. - Administrației Finanțelor Publice Reșița împotriva sentinței civile nr. 66/25.01.2012 pronunțată de Tribunalul C.-S. în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul reclamant B. D. și chemata în garanție Administrația F. pentru Mediu București.
Obligă recurenta la 500 lei cheltuieli de judecată, onorariu avocat parțial către intimatul reclamant.
Irevocabilă.
Pronunțată azi, 21.02.2013, în ședința publică.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. I. Ș. E. P. R. C.
GREFIER
D. C.
RED/ M.I./01.04.2013
TEHNORED/D.C./ 01.04.2013 – 2 exemplare
Primă instanță:Tribunalul C.-S.
Judecător – G. Ș.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 1107/2013.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 15/2013.... → |
|---|
