CSJ. Decizia nr. 663/2002. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr.663
Dosar nr.2267/2002
Şedinţa publică din18 februarie 2003
S-a luat în examinare recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Bihor împotriva sentinţei nr.359/CA/2002 – P din 17 iunie 2002 a Curţii de Apel Oradea.
La apelul nominalau lipsit recurenta pârâtă Casa Judeţeană de Pensii Bihor, precum şi intimata reclamantă B.F.
Procedura completă.
Magistratul asistent a făcut referatul cauzei arătând că, atât recurenta pârâtă cât şi intimata reclamantă, în temeiul dispoziţiilor art.242 din Codul de procedură civilă, au solicitat judecarea în lipsă.
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr.359/CA/2002-P pronunţată în dosar nr.2432 /CA/2002-P Curtea de Apel Oradea a admis acţiunea formulată de reclamantaB.F. şi a anulat Hotărârea nr.181 din 11 martie 2002 emisă de pârâtă, care a fost obligată să-i recunoască reclamantei statutul de beneficiară a OGnr.105/1999, aprobată şi completată prin Legea nr.189/2000.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel Oradea a reţinut, în esenţă că, reclamanta, chiar dacă s-a născut ulterior datei la care părinţii săi fuseseră strămutaţi din localitatea de domiciliu beneficiază de statutul acordat de prevederile art.1 lit.c din OGnr.105/1999, ea dobândind la naştere statutul părţinţilor săi.
Impotriva acestei sentinţe a formulat recurs Casa Judeţeană de Pensii Bihor, invocând prevederile art.304 pct.8 şi 9 din Codul de procedură civilă, susţinând în esenţă că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit prevederile legale în materie.
Recursul este nefondat.
In conformitate cu dispoziţiile art.14 din Decretul nr.31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, domiciliul minorului este la părinţii săi, iar potrivit art.100 din Codul familiei, copilul minor locuieşte la părinţii săi.
Exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinţilor faţă de minori impune, pe lângă existenţa, de regulă, a unui domiciliu comun, în cardul căruia să poată fi realizată paza fizicăşi juridică a minorului, şi asigurarea nemijlocită de către părinţi a unor alte cerinţe cu privire la obligaţia de întreţinere, de îngrijire, de dezvoltare, de educaţie, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.
Drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt enumerate generic în conţinutul art.101, 105, 107 şi altele din codul familiei, texte aflate sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiţi de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă şi a altor persone" din Codul Familiei.
In raport cu dispoziţiile legale mai sus citate ca şi, în general cu economia reglementărilor aduse prin Codul familiei care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecţie, ajutor şi pază a părinţilor faţă de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască de regulă alături de părinţii săi precum şi că orice separare de aceştia nu este validă decât în cazuri de excepţie, anume prevăzute de lege şi reglementate prin lege. Despărţirea copilului de părinţi, afară de asemenea cazuri de excepţie, este un act imoral şi antisocial, după cum şi instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărţire de statutul juridic al părinţilor care-l au în îngrijire, constituie în aceeaşi măsură o încălcare a principiilor legii.
Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raţionamentului propus de recurentă, că un minor , mai ales la o vâstră foarte fragedă nu împărtăşeşte condiţia grav restrictivă impusă părinţilor săi este eronată şi nu poate fi acceptată, fiind contrară ordiniei publice şi bunelor moravuri (art.5 din codul civil).
Soluţia şi motivarea adusă de prima instanţă hotărârii pronunţate sunt în afară de orice critică şi exprimă un mod corect şi uman de înţelegere a legii în raporturile şi finalitatea sa.
Faţă de considerentele mai sus, recursul se vădeşte nefondat şi urmează a fi respins ca atare, menţinându-se sentinţa criticată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Bihor împotriva sentinţei nr.359/CA/2002 – P din 17 iunie 2002 a Curţii de Apel Oradea, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 662/2002. Contencios. Refuz acordare drepturi... | CSJ. Decizia nr. 664/2002. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
