CSJ. Decizia nr. 764/2002. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr.764
Dosar nr.2354/2002
Şedinţa publică din25 februarie 200.
S-a luat în examinare recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Satu Mareîmpotriva sentinţei civile nr. 344/CA/2002-P din 10 iunie2002 a Curţii de Apel Oradea.
La apelul nominal au lipsit atât recurenta-pârâtă Casa Judeţeană de Pensii Satu Mare, cât şi intimata-reclamantă R.D.
Procedura completă.
S-a referit căprin întâmpinare intimata reclamantă R.D. a solicitat judecarea cauzei în lipsă potrivitart.242 alin.1pct.2 din Codul de procedură civilă.
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe data de 15 mai2002 la Curtea de Apel Oradea reclamanta R.D.a solicitat anularea Hotărârii nr.816din 12aprilie 2002 emisă de Casa Judeţeană de Pensii Satu Marecu care is-a respins cererea de stabilire a calităţii de beneficiar al Ordonanţei de Guvern nr.105/1999, aprobată cu Legea nr.189/2000şi Ordonanţei de Guvern nr.242/2000, aprobată cu Legea nr.367/2001, precum şi Hotărârea de Guvern nr.127/2000 privind aprobarea Normelor de aplicare a Ordonanţei de Guvern nr.105/1999.
În motivarea cererii iniţiale reclamanta a învederat că tatăl săua fost dat afară din serviciu de la staţia CFR Satu Mare din motive etnice în luna septembrie 1940, după cedarea vremelnică a Ardealului de Nord, şi apoi obligatsă se refugieze, de teama represiunilor hortyste, la Arad, unde s-a născut şi ea (reclamanta) în anul 1942.
Instanţa sesizată, prin sentinţa nr344/CA din 1o iunie 2002-P a admis acţiunea, a anulat hotărârea atacată şi a obligat-o pe pârâtă să-i recunoască reclamantei calitateade beneficiar al OGnr.105/1999, aprobată prin Legea nr.189/2000, cu modificările şi completările ulterioare.
În considerentele sentinţei pronunţate prima instanţă a reţinut căstrămutarea din localitatea de domiciliu într-o alta din afara teritoriului ocupat, este o modalitatre de persecuţie etnică şi că această persecuţie a durat pe toată perioada strămutării, constând în privarea celor strămutaţi de folosinţa locuinţei lor ca şi de cea a bunurilor. Totodată, instanţa a apreciat că şi copiii născuţi în localitatea în care părinţii au fost strămutaţi au acelaşi statut cu aceştia, respectiv că au suferit persecuţii din motive etnicepe toată perioada strămutării, care este sinonimă cu refugiul, şi care este cuprinsă între data naşterii şi data retrocedării teritoriului românesc, când a încetat motivul strămutării.
Sentinţa a fost recurată de către intimată.
Prin motivele de casare formulate în scris, recurenta a susţinut cănu beneficiază de prevederile OGnr.105/1999, cu modificările ulterioare, copiii născuţi în perioada de strămutare a părinţilor.
Recursul nu este fondat.
În conformitate cu dispoziţiile art.14 din Decretulnr.31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, domiciliul minorului este la părinţii săi, iar potrivit art.100 din codul familiei, copilul minor locuieşte la părinţii săi.
Exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinţilor faţă de minori impune, pe lângă existenţa, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică şi juridică a minorului, şi asigurarea nemijlocită de către părinţi a unor alte cerinţe cu privire la obligaţia de întreţinere, de îngrijire, de dezvoltare, de educaţie, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.
Drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt enumerate generic în conţinutul art.101, 105, 107 ş.a. din codul familiei, texte aflate sub Titlul III privind "Ocrotirea celor lipsiţi de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă şi a altor persoane" din Codul Familiei.
În raport cu dispoziţiile legale mai sus citate ca şi, în general, cu economia reglementărilor aduse prin codul familiei, care impun în mod imperativ o conduităjuridică de protecţie, ajutor şi pază a părinţilor faţă de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască de regulă alături de părinţii săi precum şi că orice separare de aceştia nu este validă decât în cazuri de excepţie, anume prevăzute de lege şi reglementate prin lege. Despărţirea copilului de părinţi, afară de asemenea cazuri de excepţie, este un act imoral şi antisocial, după cum şi instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărţire de statutul juridic al părinţilor care-l au în îngrijire, constituie în aceeaşi măsură o încălcare a principiilor legii.
Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raţionamentului propus de recurent că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă nu împărtăşeşte condiţia grav restrictivă impusă părinţilor săi este eronată şi nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinei publice şi bunelor moravuri ( art.5 din codul civil).
De asemenea, „Precizările" nr.26/2002 ale Casei Naţionale de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale, invocate prin recursul declarat, nu au putere de lege şi nu pot deci constitui temei legal pentru soluţia preconizată de recurentă.
Soluţia ca şi motivarea adusă de prima instanţă hotărârii pronunţare sunt în afară de orice critică şi exprimă un mod corect şi uman de înţelegere a legii în resorturile şi finalitatea sa.
Faţă de considerentele mai sus expuse recursul declarat se vădeşte nefondat şi urmează a fi respins ca atare, menţinându-se sentinţa criticată
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Satu Mareîmpotriva sentinţei civile nr. 344/CA/2002-P din 10 iunie2002 a Curţii de Apel Oradea.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 763/2002. Contencios. Refuz acordare drepturi... | CSJ. Decizia nr. 766/2002. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
