CSJ. Decizia nr. 837/2002. Contencios. Anulare partiala a Hotarârii Guvernului. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr.837
Dosar nr.2206/2002
Şedinţa publică din 28 februarie 2003
La data de 14 februarie 2003, s-a luat în examinare recursul declarat de Guvernul României împotriva sentinţei civile nr.54 din 21 mai 2001 a Curţii de Apel Braşov – Secţia comercială şi de contencios administrativ.
Dezbaterile au fost consemnate în încheierea din 14 februarie 2003, iar pronunţareadeciziei s-a amânat la 21 februarie 2003, apoi la 28 februarie 2003.
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Societatea comercială „P" SRL, în contradictoriu cu Guvernul României, a solicitat anularea parţială a Hotărârii de Guvern nr.1326/ 27.12.2001, publicată în Monitorul Oficial nr.17/ 15.01.2002, în ceea ce priveşte aprobarea includerii sălilor de cinematograf în inventarul bunurilor publice, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta arată că cinematografele nu fac parte din domeniul public al statului ci din domeniul privat, astfel că, cuprinderea lor pe lista bunurilor aprobate prin hotărârea atacată, ca aparţinând domeniului public, contravine atât dispoziţiilor Legii nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia cât, mai ales, prevederilor speciale în materie a Legii nr.22/1999.
Prin măsura dispusă în această hotărâre i se cauzează însemnate prejudicii materiale, prin încălcarea dreptului recunoscut de normele legale în vigoare de a cumpăra spaţiile deţinute în baza unor contracte de închiriere şi asociere în participaţiune, aflate în derulare.
Prin notele scrise, cu valoare de întâmpinare, pârâtul a invocat pe cale incidentală, lipsa calităţii procesuale active, întemeiată pe inexistenţa vreunui drept actual, efectiv, pretins lezat reclamantei conform Legii nr.29/1990, ceea ce impune respingerea ca inadmisibilă a acţiunii. Pe fondul cauzei, s-a susţinut că includerea cinematografelor în patrimoniul cinematografiei naţionale – prin efectul Legii nr.22/1999 – în mod necesar presupunea cuprinderea actesteia în anexele Hotărârii Guvernului nr.1326/2001.
Curtea de Apel Braşov – Secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr.54/F/ 21 mai 2002, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale şi a inadmisibilităţii acţiunii.
A dispus anularea parţială a Hotărârii de Guvern nr.1326/ 27.12.2001, publicată în Monitorul Oficial nr.17 din 15.01.2002 în ceea ce priveşte aprobarea închiderii sălilor de cinematograf în inventarul bunurilor publice.
A obligat pe pârât să plătească reclamantei 33.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că reclamantei i s-a lezat prin hotărârea atacată un drept actual, creat atât prin Legea nr.99/1999 – privind unele măsuri pentru accelerarea reformei (pct.35) cât şi prin Legea nr.133/1999, privind stimularea întreprinzătorilor mici şi mijlocii (art.12 alin.1 lit.a, b). Existenţa dreptului de a cumpăra activele – cinematograf Cosmos din Braşov şi cinematograf Dacia din Constanţa a fost stabilită şi de Curtea Supremă de Justiţie – Secţia contencios administrativ prin Decizia nr.3224/2002.
Pe fondul cauzei, s-a arătat că bunurile din patrimoniul cinematografiei naţionale sunt circumscrise domeniului privat al statului. Împrejurarea că acest patrimoniu se află în administrarea Oficiului Naţional al Cinematografiei nu atrage de plano încadrarea bunurilor în domeniul public al statului.
Considerând hotărârea netemeinică şi nelegală, Guvernul României, a declarat recurs şi a solicitat admiterea lui şi casarea sentinţei.
Se susţine că, instanţa în mod eronat a respins excepţia lipsei calităţii procesuale a reclamantei.
Societatea reclamantă are calitatea de locatar a două spaţii cinematografice, având doar o vocaţie de a cumpăra în procedura şi condiţiile normelor în materie respectivele spaţii, şi nu un drept real, actual, de a cumpăra spaţiile în temeiul Legii nr.133/1999, simplul interes, vocaţia neputând fi încadrată în condiţia prevăzută de legea organică, art.1 din Legea nr.29/1990.
Modul de redactare a dispozitivului hotărârii (ca o normă generală de reglementare a regimului juridic al tuturor sălilor de cinematograf) încalcă principiul relativităţii efectelor actului de justiţie.
Pe fondul cauzei, se arată că inventarierea valorică aprobată prin Hotărârea Guvernului nr.1326/2001 nu stabileşte şi nici nu modifică regimul juridic al bunurilor în litigiu. Sălile de cinematograf date de lege în administrarea Centrului Naţional al Cinematografiei, nu puteau face parte legal din activul disponibil al R.A.D.E.F., condiţie prealabilă necesară pentru a declanşa procedura vânzării în temeiul Legii nr.133/1999, cu recunoaşterea dreptului de preemţiune al locatarilor, ele aflându-se în proprietatea publică a statului.
Recursul este fondat.
Existenţa unui drept subiectiv, cum se pretinde de reclamantă, nu poate să existe decât în baza legii.
Reclamanta susţine că Hotărârea Guvernului nr.1326/2001 îi încalcă dreptul subiectiv consacrat prin Legile nr.133/1999 şi nr.99/1999; or, problema de drept care se impune a fi rezolvată este aceeade a şti dacă Legea nr.133/1999 privind stimularea întreprinzătorilor privaţi pentru înfiinţarea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, se aplică imobilelor aflate în administrarea R.A.D.E.F.
Este real faptul că, atât Legea nr.99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, cât şi Legea nr.133/1999 consacră posibilitatea deţinătorilor contractelor de asociere în participaţiune sau a contractelor de închiriere, inclusiv cele încheiate cu Regia Autonomă de a cumpăra spaţiile respective, în condiţiile transformării contractului de închiriere în contract de leasing cu clauze irevocabile de vânzare, dar se înţelege că acest regim juridic de drept privat, mai exact de drept comercial este aplicabil numai bunurilor ce fac parte din circuitul civil.
În alţi termeni, respectivul regim juridic nu putea fi aplicat bunurilor care intrau în sfera proprietăţii publice a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale.
La data intrării în vigoare a legilor de mai sus, regimul juridic al imobilelor denumite cinematografe, era prevăzut de Legea nr.29/1999 care a aprobat cu modificări şi completări Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.67/1997.
În ce priveşte cinematografele, spiritul legii este în sensul includerii acestora în sfera domeniului public.
Această intenţie a legiuitoruluinu rezultă numai din simpla folosire a sintagmei „patrimoniul cinematografiei naţionale" ci din întreaga reglementare care formează conţinutulactului.
Astfel, în art.5 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.67/1997 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Oficiului Naţional al Cinematografiei şi constituirea fondului cinematografic naţional aşa cum a fost modificată prin Legea nr.22/1999, rezultă că în sfera patrimoniului cinematografiei naţionale, patrimoniu aflat în administrarea Oficiului Naţional al Cinematografiei, intră trei categorii de bunuri:
a) filmele româneşti de toate genurile;
b) materialele rămase în urma producţiei de filme (recuzite, decor, etc.) şi
c) cinematografele.
În art.13 din acelaşi act normativ, consacrat surselor extrabugetare ale fondului cinematografic naţional la litera k, se reţine ca sursă şi operaţia de comercializare (alături de exploatare şi închiriere) a obiectelor de recuzită, a mobilierului, costumelor, etc., adică a bunurilor de la litera b din articolul 5 consacrat patrimoniului cinematografiei naţionale.
În legătură cu bunurile prevăzute la litera a art.5, în speţă filmele româneşti, art.13 nu reţine operaţia de comercializare, ceea ce presupune acte de vânzare-cumpărare şi deci înstrăinarea pentru totdeauna şi în consecinţă eliminarea acestora din filmoteca cinematografiei. Dimpotrivă, art.13 la litera h) îngăduie doar operaţiunea de cesiune a drepturilor de exploatare a filmelor româneşti.
În ceea ce priveşte imobilele aflate în administrarea Oficiului Naţional al Cinematografiei la litera i din articolul 13 se reţine doar posibilitatea închirierii acestora şi nu posibilitatea vânzării.
Interpretarea logică şi sistematică a Legii nr.22/1999, conduce la concluzia că folosirea în art.13 a expresiei de cesiune în cazul bunurilor nominalizate de art.5 lit.a (filmele româneşti de toate genurile), respectiv a termenului de închiriere în cazul imobilelor, în speţă, a cinematografelor prevăzute de art.5 alin.2 lit.c, scoate în evidenţă faptul că atât filmele româneşti de toate genurile cât şi cinematografele au fost incluse în sfera bunurilor care prin natura şi destinaţia lor sunt de interes public, sau după caz, mijloace pentru prestarea unui serviciu public, urmând a fi supuse regimului de protecţie al bunurilor proprietate publică care potrivit art.135 alin.5 din Constituţie, pot fi date în administrarea Regiei Autonome sau instituţiilor publice ori pot fi concesionate sau închiriate.
Argumentul reclamantei, în sensul că o parte din bunurile ce formează patrimoniul cinematografiei naţionale, în speţă obiectele de decor, etc., sunt supuse comercializării (art.13 lit.k din Legea nr.22/1999) şi acest regim juridic se aplică la întreaga sferă a bunurilor incluse în sfera patrimoniului cinematografiei naţionale, nu poate fi primit.
Acest argument scoate în evidenţă că din cele trei categorii de bunuri numai obiectele de recuzită pot forma obiect al actelor de comerţ cum s-a arătat mai sus, pentru că, în cazul filmelor, art.13 foloseşte noţiunea de cesiune, iar în cazul imobilelor se opreşte la noţiunea de închiriere scoţând în evidenţă natura juridică şi corespunzător, regimul juridic aplicabil.
Cum legea nu distinge, nici interpretarea nu poate face acest lucru, iar în cazul regimului juridic aplicabil bunurilor ce formează patrimoniul Cinematografiei Naţionale, legea distinge după cum este vorba de film de toate genurile, şi cinematografele (imobilele) sau obiecte de recuzită, costume, mobilier, etc.
Filmele şi cinematografele sunt incluse în domeniul public (proprietatea publică a statului), iar pe cele din urmă în proprietatea privată de vreme ce acestea pot face obiect al actelor de comerţ.
Prin urmare Legea nr.22/1999 apare ca o lege specială, care stabileşte un regim specific în timp ce Legile nr.133 şi nr.99/1999 sunt legi cu caracter general în materie de privatizare, care se pot aplica şi bunurilor (imobilelor) aflate în administrarea Oficiului Naţional al Cinematografiei pentru că „specialul derogă de la general".
Împrejurarea că în anul 2000, titularul Oficiul Naţional al Cinematografiei a emis Ordinul nr.1/2000, care în aplicarea legilor 133 şi 99/1999 a declanşat procedura de transformare a contractului de închiriere în contract de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare, nu este de natură a reţine naşterea unui drept subiectiv, pentru că respectivul act administrativ era contrar legii speciale în materia regimului juridic al bunurilor aflate în administrarea Oficiului Naţional al Cinematografiei.
De altfel, Ordinul nr.1/2000 a fost anulat de Ordinul nr.2543/ 6 iulie 2000 a Ministerului Culturii şi cultelor.
Este real că, acesta din urmă a fost anulat prin Decizia nr.3224 din 29 octombrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie – Secţia contencios administrativ, dar această situaţie nu poate apărea ca un argument al ilegalităţii Hotărârii de Guvern nr.1326/2001, dimpotrivă dacă instanţele au avut motive să interpreteze că ordinul ministrului nu are o bază legală, argumentare forţată însă, asemenea motive faţă de dispoziţiile constituţionale şi în dezvoltarea acestora a dispoziţiilor Legii nr.213/1998 privind domeniul public, nu mai poate fi reţinută.
Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, în art.3 alin.2, precizează că, domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art.135 alin.4 din Constituşie, din cele prevăzute la pct.1 din anexă, precum şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege.
Art.7 din Legea nr.213/1998 arată că statul sau unităţile administrativ-teritoriale pot dobândi dreptul de proprietate publică, printre altele, prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică.
În art.8, se precizează că această trecere se face, după caz, prin Hotărâre a Guvernului sau a consiliilor locale.
Constituţia, în art.135 alin.4, exemplifică anumite bunuri care aparţin domeniului public şi precizează totodată că alte bunuri se stabilesc prin lege, lăsând să se înţeleagă că este vorba atât de lege care are rolul de drept comun înmateria domenialităţii cât şi de legi speciale.
Legea cu semnificaţia de drept comun în materia domenialităţii este Legea nr.213/1998, cu prevederile mai sus arătate.
În consecinţă, Hotărârea Guvernului nr.1328/ 27.12.2001, are o bază legală chiar în legea cu semnificaţie de drept comun în materia regimului domenialităţii, ea constituie un act administrativ dat în aplicarea şi executarea legii speciale, în speţă Legea nr.22/1999 de aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.67/1997, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Oficiului Naţional al Cinematografiei şi constituirea fondului cinematografic naţional.
Ca atare, teza după care ce nu este inclus în anexa Legii 213/1998 nu intră în sfera proprietăţii publice reţinută în considerentele hotărârii de fond, este incorectă sub aspectul ştiinţei dreptului, iar soluţia dată în baza ei este nelegală.
În consecinţă, se va admite recursul, se va casa hotărârea atacată şi în fond se va respinge acţiunea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de Guvernul României împotriva sentinţei civile nr.54 din 21 mai 2001 a Curţii de Apel Braşov – Secţia comercială şi de contencios administrativ.
Casează sentinţa atacată şi în fond respinge acţiunea.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 835/2002. Contencios. împotriva deciziei... | CSJ. Decizia nr. 843/2002. Contencios. Recurs împotriva... → |
|---|
