CSJ. Decizia nr. 1138/2003. Contencios. Anulare act control financiar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 1138/2003
Dosar nr. 2792/2002
Şedinţa publică din 20 martie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 12 noiembrie 2001, reclamanta SC B.V. SRL Brad a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice şi Administraţia Financiară Brad, anularea deciziei nr. 1486 din 28 septembrie 2001, emisă de primul pârât şi a procesului-verbal nr. 3942 din 30 martie 2001, întocmit de pârâta secundă, respectiv a măsurilor dispuse la pct. 4 şi 5 din decizie, referitor la cap. A şi E ale procesului-verbal menţionat şi exonerarea de plata obligaţiilor fiscale, după cum urmează: plata impozitului pe venitul persoanelor juridice nerezidente, în sumă de 118.993.575 lei, a majorărilor de întârziere aferente, de 43.444.644 lei şi a penalităţilor, în sumă de 118.493.375 lei, plata T.V.A., în sumă de 255.616.840 lei şi a majorărilor de întârziere aferente acesteia, în sumă de 125.152.669 lei.
În motivarea acţiunii, reclamanta, deşi susţine că Ministerul Finanţelor Publice, prin Decizia atacată în parte, a soluţionat favorabil anumite măsuri dispuse prin procesul-verbal de control, nu se limitează la indicarea clară a motivelor privind capetele acţiunii sale, ci revine şi asupra aspectelor legate de alte măsuri soluţionate, de altfel, de Ministerul Finanţelor Publice.
Cu privire, însă, la obligarea sa la plata impozitului pe venitul persoanelor juridice nerezidente, reclamanta a arătat că aceasta nu este datorată, întrucât în cauză sunt aplicabile convenţiile încheiate de România, cu Germania şi Austria, pentru evitarea dublei impuneri.
Referitor la T.V.A. calculată pentru transporturile aferente exporturilor de mărfuri efectuate în perioada ianuarie – decembrie 2000, a susţinut că în mod eronat nu s-a aplicat cota 0, datorită unei greşite interpretări a dispoziţiilor OUG nr. 17/2000. Astfel, reclamanta a arătat că deşi a încasat valuta în numerar, a depus-o în contul său la o bancă autorizată, îndeplinind astfel condiţiile prevăzute de ordonanţă, pentru aplicarea cotei 0 la T.V.A., pentru exporturile realizate. A mai susţinut că dispoziţiile HG nr. 401/2000, nu-i sunt aplicabile anterior datei de 26 mai 2000 (data publicării HG nr. 401/2000 în Monitorul Oficial).
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 160 din 11 septembrie 2002, a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de fond a reţinut, pe de o parte, că existând în cele două convenţii între state, prevederea legală care dă dreptul suveran de impunere a statului de provenienţă, al venitului provenit din dobânzi şi având în vedere şi prevederile art. 2 din OG nr. 83/1998, în mod corect a fost obligată societatea reclamantă, la plata impozitului pe venitul persoanelor nerezidente şi a penalităţilor aferente.
Cu privire la stabilirea obligaţiei de a plăti T.V.A., în sumă de 255.616.840 lei şi majorările aferente, instanţa de fond a reţinut că şi aceasta a fost corect stabilită, în raport cu dispoziţiile art. 17 lit.B) pct.. a din OG nr. 3/1992, precum şi cu faptul că pentru transporturile aferente unor exporturi de mărfuri, aceasta a încasat valuta în numerar, iar nu prin transfer interbancar.
Referitor la cererea de a se anula şi pct. 5 al deciziei Ministerului Finanţelor Publice, aceeaşi instanţă a reţinut că aceasta nu este justificată, întrucât pârâtul poate dispune desfiinţarea totală sau parţială a actului fiscal de control atacat şi refacerea controlului pentru aceeaşi perioadă şi acelaşi tip de impozit, conform prevederilor art. 9 din OUG nr. 13/2001.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC B.V. SRL Brad, susţinând că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, referitoare la impozitul pe venitul persoanelor nerezidente şi T.V.A. (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), că aceasta nu cuprinde motivele pentru care se sprijină în privinţa T.V.A. - ului (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) şi că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra unei dovezi administrate, care era hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, respectiv raportul de expertiză contabilă completat cu răspunsul la obiecţiuni (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.). În dezvoltarea acestor motive, societatea reclamantă a reiterat, în principal, argumentele înserate în acţiunea introductivă şi a făcut referire şi la dispoziţile Deciziei nr. 101 din 2001, a Curţii Constituţionale.
Examinând sentinţa atacată în raport cu toate criticile formulate, cu probele administrate în cauză şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., se constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin.(1) lit. a) din OG nr. 83/1998, privind impunerea unor venituri realizate în România, de persoane fizice şi juridice nerezidente, impozitul datorat de nerezidenţi pentru veniturile realizate în România se calculează, se reţine şi se varsă de către plătitorii de venituri, prin aplicarea cotei de 10% pentru veniturile din dobânzi plătite nerezidenţilor, cu excepţia dobânzilor plătite acestor persoane, de băncile înregistrate în România, pentru depozitele la vedere şi la termen, pentru certificatele de depozit, precum şi cele aferente oricărui instrument de economisire al acestora.
Potrivit art. 12 din acelaşi act normativ, în situaţia în care există convenţii pentru evitarea dublei impuneri, sunt aplicabile prevederile acestora, coroborate cu cele ale art. 5, beneficiarul venitului fiind obligat să prezinte, organelor fiscale române, certificatul de rezidenţă fiscală eliberat de organul fiscal din ţara de rezidenţă, prin care să se ateste că este rezident al statului respectiv şi că îi sunt aplicabile prevederile convenţiei.
Atât prin art. 10 din Convenţia încheiată între România şi Germania, cât şi prin art. 11 din Convenţia între România şi Austria, Convenţii privind evitarea dublei impuneri asupra veniturilor şi averii, se fac, însă, referiri exprese cu privire la situaţia impunerii dobânzilor, precizându-se că acestea pot fi impuse şi în statul contractant din care provin, în conformitate cu legislaţia acestui stat, impozitul neputând depăşi 10% din suma dobânzilor.
În cauză, este necontestat că în perioada supusă controlului, recurenta a efectuat o serie de plăţi, reprezentând dobânzi aferente ratelor de leasing, către firma I.L. GmbH & Co din Germania şi dobânzi aferente unui credit extern, către firma I. GmbH Austria.
Totodată, se constată că recurenta-reclamantă nu se încadrează în excepţiile prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. a) şi nici în cele de la art. 5 din OG nr. 83/1998.
De asemenea, se constată că înscrisurile depuse la dosar nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 12 alin. (2) din OG nr. 83/1998, ale certificatelor de rezidenţă fiscală valabile.
Prin urmare, se constată că atât autorităţile fiscale, cât şi instanţa instanţa de fond, au dat o corectă interpretare atât dispoziţiilor OG nr. 83/1998, cât şi Convenţiilor privind evitarea dublei impuneri.
Referitor la Decizia nr. 101 din 2001, a Curţii Constituţionale, prin care s-a stabilit că sunt neconstituţionale dispoziţiile art. 6 alin. (3) din OG nr. 83/1998, se reţine că aceasta devine obligatorie de la publicarea sa (M. Of. nr. 317/14 06.2001), potrivit art. 145 alin. (2) din Constituţia României.
În ceea ce priveşte interpretarea dată în cauză dispoziţiilor legale referitoare la plata T.V.A., de către instanţa de fond, se constată că şi aceasta este corectă şi legală.
Astfel, potrivit art. 17 lit. B) pct. a din OG nr. 3/1992, republicată şi modificată prin OUG nr. 215/1999, se beneficiază de cota 0 de T.V.A., pentru exportul de bunuri efectuat de agenţii economici cu sediul în România, a căror contravaloare se încasează în valută în conturi bancare deschise la bănci autorizate de Banca Naţională a României, aceste dispoziţii fiind preluate, într-o formă dezvoltată, şi în OUG nr. 17/2000, potrivit căreia beneficiază de cota 0 T.V.A., exportul de bunuri, transportul şi prestările de servicii legate direct de exportul bunurilor efectuate de contribuabili cu sediul în România, a căror contravaloare se încasează în conturi bancare deschise la bănci autorizate de Banca Naţională a României.
Ulterior, prin Normele de aplicare a OUG nr. 17/2000, aprobate prin HG nr. 401/2000, au fost explicitate prevederile acesteia, fără, însă, a se modifica sau adăuga la ordonanţă prin pct. 9.2 din Norme, astfel cum greşit se susţine de către recurentă.
De altfel, acesta este şi motivul pentru care organele de control fiscal, în mod corect, nu fac o departajare între momentul intrării în vigoare a ordonanţei, în raport cu cel al normelor şi nici cu cel al aplicării OG nr. 3/1992, esenţial fiind ca valuta să se încaseze direct în conturile bancare ale agenţilor economici, iar nu în numerar, astfel cum nelegal a procedat recurenta, în perioada ianuarie - decembrie 2000, situaţie recunoscută de aceasta. Nici faptul că instanţa de fond, în considerentele sentinţei atacate, a făcut referire în principal la OG nr. 3/1992, republicată, cu modificările ulterioare, nu este de natură a duce la schimbarea soluţiei, dispoziţiile acesteia, astfel cum s-a arătat, fiind continuate în acelaşi sens, de OUG nr. 17/2000 (M. Of. nr. 113/15.03.2000). Totodată, instanţa de fond a arătat în considerente că a avut în vedere toate prevederile legale invocate, deci şi pe cele ale OUG nr. 17/2000.
De altfel, deşi în acţiune recurenta-reclamantă nu este clară şi consecventă în indicarea capetelor de cerere şi motivarea acestora (prin capătul doi al acţiunii se indică doar sume privind pct. 4 al deciziei), totuşi, se constată că instanţa de fond a răspuns şi cererii referitoare la anularea pct. 5 din Decizia Ministerului Finanţelor Publice.
În consecinţă, se constată că, criticile referitoare la lipsa motivelor pe care se sprijină sentinţa pronunţată în privinţa T.V.A. – ului, sunt irelevante şi nefondate, instanţa de fond, având în vedere, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, atât probele dosarului, cât şi prevederile legale aplicabile.
Cu privire la cel de-al treilea motiv de recurs, în legătură cu lipsa considerentelor referitoare la raportul de expertiză contabilă, se constată că nici acesta nu este fondat.
Astfel, în considerentele sentinţei atacate se arată, pe de o parte, condiţiile efectuării expertizei contabile, condiţii arătate şi în încheierile de şedinţă privind admiterea probei şi a completărilor la raport. Pe de altă parte, se arată că în vederea pronunţării, au fost examinate toate actele dosarului, atât cele atacate, cât şi cele ce constituie probatoriu, printre acestea din urmă aflându-se şi raportul de expertiză.
De altfel, astfel cum s-a arătat, instanţa de fond, prin considerentele sentinţei, a arătat în detaliu de ce a optat pentru soluţia adoptată.
Faptul că aceasta nu coincide cu cea propusă de expert, nu este de natură a necesita schimbarea soluţiei, ea fiind fundamentată pe alte probe şi pe dispoziţiile legale aplicabile în cauză.
Prin urmare, constatându-se că sentinţa atacată este legală şi temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC B.V. SRL Brad, împotriva sentinţei civile nr. 160 din 11 septembrie 2002 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1137/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi... | CSJ. Decizia nr. 1139/2003. Contencios. Contestaţie în... → |
|---|
