CSJ. Decizia nr. 1830/2003. Contencios. Refuz solutionare reclamatie privitoare la restiruirea garantiei pentru plata taxelor vamale. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 1830/2003
Dosar nr. 130/2003
Şedinţa publică din 14 mai 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 30 iulie 2001, reclamanta SC. N.J. SRL a solicitat să se constate refuzul nejustificat al pârâtei Direcţia Generală a Vămilor, de a soluţiona reclamaţia sa privind restituirea garanţiei de plată a taxelor vamale şi a T.V.A., precum şi obligarea pârâtei să-i restituie această garanţie în sumă de 870.098.998 lei, achitată la data de 9 martie 2001.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că la data de 19 martie 2001 a efectuat o operaţiune de import definitiv, pentru care a întocmit declaraţia pentru valoarea în vamă, dar pârâta a contestat valoarea de tranzacţie declarată şi a dispus constituirea unei garanţii în sumă de 870.098.998 lei, plătită cu ordinul de plată nr. 1142 din 19 martie 2001. Reclamanta a învederat că, deşi a prezentat documentaţia necesară pentru determinarea valorii în vamă, pârâta a refuzat să-i comunice o decizie de determinare cu caracter definitiv a valorii în vamă şi să-i restituie garanţia reţinută în mod nejustificat.
Prin sentinţa civilă nr. 1.355 din 16 octombrie 1995, Curtea de Apel Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând că pârâta, Direcţia Generală a Vămilor nu este o autoritate centrală, în sensul dispoziţiilor art. 3 pct. 1 C. proc. civ.
Recursul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost admis prin Decizia nr. 1974 din 29 mai 2002, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ. Instanţa de recurs a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare, la aceiaşi instanţă, reţinând că pârâta, deşi se află în subordinea Ministerului Finanţelor Publice, este organizată şi funcţionează ca administraţie publică centrală de specialitate, având atribuţii proprii de control şi de reglementare în domeniul vamal.
În fond după casare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a pronunţat sentinţa civilă nr. 1093 din 13 noiembrie 2002, prin care a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Hotărând astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a solicitat Biroului Vamal Tîrguri şi Expoziţii Bucureşti să-i comunice o decizie cu privire la determinarea definitivă a valorii în vamă, iar acţiunea în contencios administrativ a fost formulată cu depăşirea termenului prevăzut de art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 29/1990, dat fiind că reclamaţia adresată Direcţiei Regionale Vamale Bucureşti a fost înregistrată la 14 iunie 2001.
Împotriva acestei sentinţe în termen legal, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărârii în baza art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ..
Recurenta a susţinut că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 29/1990, pentru că nu a pus în discuţia părţilor, excepţia de tardivitate a acţiunii, nu a avut în vedere că autorităţile vamale nu au răspuns reclamaţiilor adresate şi acţiunea în justiţie putea fi formulată până la data de 14 august 2001. Sub acelaşi aspect, recurenta a arătat că în cauză nu erau incidente prevederile art. 77 alin. (5) C. vam., întrucât au fost prezentate documentele solicitate şi conform art. 113 din Regulamentul vamal, autoritatea vamală avea obligaţia să comunice motivele pentru care refuză să considere valoarea în vamă, ca fiind egală cu valoarea de tranzacţie.
Prin cel de al doilea motiv de casare, recurenta a susţinut că instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi nu a analizat obiectul acţiunii, prin care s-a solicitat constatarea refuzului nejustificat al intimatei, de a soluţiona reclamaţia administrativă.
Pe fondul cauzei, recurenta a solicitat să se constate că a depus la autoritatea vamală, în termenul legal de 30 de zile de la eliberarea mărfii, toate actele care dovedesc că valoarea în vamă este valoarea de tranzacţie şi că are dreptul la restituirea garanţiei vamale.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu motivele de casare invocate, şi de dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Curtea va admite prezentul recurs pentru următoarele considerente:
Pentru operaţiunea de import efectuată în baza DVI nr. 21049 din 19 martie 2001, recurenta a fost obligată să constituie o garanţie pentru asigurarea datoriei vamale, rezultată din diferenţa între drepturile de import achitate şi cele considerate de autoritatea vamală, ca fiind datorate pentru mărfurile importate.
Cu petiţia înregistrată sub nr. 13179 din 19 aprilie 2001, recurenta a solicitat Biroului Vamal Târguri şi Expoziţii Bucureşti să-i comunice Decizia cu privire la valoarea în vamă definitivă, pe baza documentaţiei depuse şi să-i restituie garanţia în sumă de 870.098.998 lei, achitată la data de 19 martie 2001. În acelaşi sens, sub nr. 16386 din 14 iunie 2001, a fost înregistrată reclamaţia adresată de recurentă Direcţiei Regionale Vamale Bucureşti, ca autoritate ierarhic superioară biroului care a efectuat operaţiunea de vămuire.
Conform art. 113 alin. (2) din Regulamentul vamal, aprobat prin HG nr. 626/1997, dacă autoritatea vamală considera că informaţiile şi documentele prezentate nu erau în măsură să dovedească exactitatea valorii declarate, avea dreptul să refuze, printr-o decizie, determinarea valorii pe baza preţului de tranzacţie, dar înainte de a lua Decizia finală, trebuia să comunice importatorului, în scris, motivele refuzului.
Prin apărările formulate la instanţa de fond, intimata nu a contestat că recurenta s-a adresat cu reclamaţiile administrative menţionate anterior şi că a depus documentaţia referitoare la importul efectuat, dar nu a motivat în fapt şi în drept, refuzul de soluţionare a acestora în termen de 30 de zile.
În raport cu situaţia de fapt expusă, se constată că sunt eronate concluziile instanţei de fond privind lipsa unei reclamaţii adresate Biroului Vamal Tîrguri şi Expoziţii Bucureşti şi privind neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 29/1990, în cazul refuzului nejustificat al intimatei de a rezolva cererea recurentei, referitoare la un drept recunoscut de lege, prin faptul de a nu se fi comunicat un răspuns în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii.
Eronată se dovedeşte a fi şi concluzia din hotărârea atacată, privind tardivitatea acţiunii în justiţie formulată de SC N.J. SRL.
Solicitând să se constate refuzul nejustificat de rezolvare a cererii sale, recurenta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 29/1990, situaţie în care termenul de 30 de zile pentru sesizarea instanţei de contencios administrativ, trebuia calculat, potrivit art. 5 alin. (4) din Legea nr. 29/1990, de la data când autoritatea emitentă sau autoritatea ierarhic superioară trebuia să rezolve reclamaţia.
Reţinând că la data de 19 aprilie 2001 a fost formulată reclamaţia administrativă şi că, potrivit art. 5 alin. (3) din Legea nr. 29/1990, la data de 14 iunie 2001 a fost exercitat recursul administrativ ierarhic, care nu a fost soluţionat în 30 de zile, Curtea constată că prin promovarea acţiunii în justiţie la 30 iulie 2001, a fost respectat termenul prevăzut de art. 5 alin. (4) din legea sus-menţionată, termen care a început să curgă de la data de 14 iulie 2001.
În consecinţă, intimata a refuzat nejustificat să rezolve în termenul legal, cererea recurentei, referitoare la dreptul recunoscut în art. 77 din Legea nr. 141/1997, privind procedura de determinare a valorii în vamă pentru bunurile importate.
De asemenea, faţă de obiectul cererii recurentei, prin care se contestă legalitatea obligaţiei de a constitui garanţia vamală şi se solicită restituirea sumei plătite cu acest titlu, se reţine că pentru rezolvarea fondului reclamaţiei, intimata trebuia să învestească Ministerul Finanţelor Publice, în baza art. 1, art. 5 alin. (2) şi art. 15 alin. (1) lit. e) din OUG nr. 1/2001, aprobată prin Legea nr. 506/2001.
Astfel, recurenta contestă în realitate diferenţa de drepturi de import, pentru care a fost obligată să plătească garanţia vamală, măsură dispusă de autorităţile vamale ca organe de control din aparatul central al Ministerului Finanţelor Publice şi, potrivit dispoziţiilor legale sus-menţionate, contestaţia, indiferent de sumă , se soluţionează de către Ministerul Finanţelor Publice, prin decizie motivată.
Întrucât fondul cauzei nu a fost examinat într-o asemenea decizie de către autoritatea administrativă competentă, nu poate fi judecat în prezentul recurs.
Pentru considerentele expuse, Curtea va admite recursul, va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza la Ministerul Finanţelor Publice, pentru a fi soluţionate contestaţiile formulate de recurenta-reclamantă şi înregistrate sub nr. 13179 din 19 aprilie 2001, la Vama Târguri şi Expoziţii Bucureşti şi sub nr. 16386 din 14 iunie 2001, la Direcţia Regională Vamală Interjudeţeană Bucureşti, cu privire la garanţia în sumă de 870.098.998 lei, reprezentând taxe vamale şi T.V.A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC N.J. SRL Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 1093 din 13 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ.
Casează sentinţa atacată şi admite în parte acţiunea formulată de SC N.J. SRL.
Trimite cauza la Ministerul Finanţelor Publice, pentru a fi soluţionate contestaţiile formulate de reclamantă şi înregistrate sub nr. 13179 din 19 aprilie 2001, la Vama Târguri şi Expoziţii Bucureşti şi sub nr. 16386 din 14 iunie 2001, la Direcţia Regională Vamală Interjudeţeană Bucureşti, cu privire la garanţia în sumă de 870.098.998 lei, reprezentând taxe vamale şi T.V.A.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 mai 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 183/2003. Contencios. La încheierea de... | CSJ. Decizia nr. 1831/2003. Contencios → |
|---|
