CSJ. Decizia nr. 230/2003. Contencios. Anulare act control financiar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 230/2003
Dosar nr. 1884/2002
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 5410/CA din 6 iulie 2000, la Curtea de Apel Timişoara, reclamanta SC W.T. SRL Timişoara a solicitat anularea procesului-verbal din 24 februarie 2000, a dispoziţiei nr. 63 din 28 aprilie 2000, acte emise de Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat a judeţului Timiş şi deciziei nr. 885 din 12 iunie 2000 a Ministerului Finanţelor, cu privire la obligaţia de a plăti suma de 39.166.967 lei, reprezentând impozit pe profit şi majorări de întârziere, în sumă de 84.300.336 lei.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că prin actele administrative contestate, pârâţii au apreciat în mod eronat că ar fi înregistrat ilegal, pe cheltuieli, suma de 237.402.164 lei, reprezentând cheltuieli cu deplasarea în străinătate, a personalului societăţii, deşi acestea erau deductibile fiscal, deoarece sunt legate de realizarea veniturilor societăţii.
Curtea de Apel Timişoara, prin sentinţa civilă nr. 406 din 5 decembrie 2000, pronunţată în dosarul nr. 5410/CA/2000, a admis acţiunea reclamantei.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Timiş, în nume propriu şi în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin Decizia nr. 2482 din 21 iunie 2001, pronunţată în dosarul nr. 504/2001, a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare, la aceiaşi instanţă, reţinând că instanţa de fond şi-a fundamentat soluţia pe un probatoriu incomplet, în condiţiile în care în raportul de expertiză întocmit în cauză, expertul nu a stabilit defalcat, pe fiecare activitate, cheltuielile făcute cu deplasările în străinătate, precum şi scopul acestor deplasări.
Rejudecând cauza, în fond după casare, Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 94/CA din 23 aprilie 2002, a admis acţiunea formulată de recurenta SC W.T. SRL Timişoara, împotriva pârâţilor Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Timiş şi Ministerul Finanţelor Publice, a anulat procesul-verbal din 24 februarie 2001, dispoziţia nr. 63 din 28 aprilie 2000, emise de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Timiş şi Decizia nr. 885 din 12 iunie 2000 a Ministerului Finanţelor Publice, cu privire la obligarea reclamantei la plata sumei de 39.166.967 lei, impozit pe profit şi 84.300.336 lei, majorări de întârziere aferente.
Şi această hotărâre a fost atacată cu recurs de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Timiş, în nume propriu şi în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, fiind criticată pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În esenţă recurenţii susţin că suma de 273.402.162 lei, reprezentând cheltuieli de deplasare, nu poate fi considerată deductibilă la calculul impozitului pe profit, întrucât respectivele cheltuieli de deplasare nu sunt aferente veniturilor realizate, nu au fost înregistrate în contabilitate în baza unor documente legal întocmite, iar activitatea sportivă, pentru care s-au efectuat parte din aceste cheltuieli, nu a fost autorizată conform legii, pe perioada efectuării deplasărilor. Cu privire la suma de 39.166.967 lei, reprezentând impozit pe profit, recurenţii apreciează că aceasta a fost în mod legal şi corect stabilită de organele de control, întrucât pentru cheltuielile cu deplasările în străinătate a trei angajaţi, reclamanta a prezentat organului de control, ordine de deplasare care nu cuprind toate informaţiile necesare determinării sumelor în valută şi nu a prezentat documente justificative, pentru a dovedi realitatea efectuării cheltuielilor cu cazarea, transportul, etc.
Examinând sentinţa atacată, în raport cu criteriile formulate, probele administrate în cauză, precum şi dispoziţiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Legea nr. 82/1991, a contabilităţii, prevede în art. 6 alin. (2) că „orice operaţiune patrimonială se consemnează în momentul efectuării ei, într-un înscris, care stă la baza înregistrării în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ".
HG nr. 518/1995 privind unele drepturi ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, prevede în art. 12 că justificarea sumelor cheltuite în valută, cu excepţia celor reprezentând drepturile de diurnă, se face pe bază de documente, iar în situaţia în care, în unele ţări potrivit practicii existente pe plan local, nu se eliberează documente sau acestea sunt reţinute de autorităţi, sumele cheltuite se justifică pe bază de declaraţie, pe proprie răspundere.
În cauză se reţine că, reclamanta nu a depus declaraţii pe proprie răspundere pentru justificarea sumelor cheltuite în valută, potrivit prevederilor art. 12 din HG nr. 518/1995, declaraţii admisibile numai pentru situaţiile în care reclamanta ar fi făcut dovada că în ţările în care s-au efectuat deplasările, nu se eliberează, potrivit practicii locale, documente justificative sau că aceste documente au fost reţinute de autorităţile respectivelor state.
Se reţine, de asemenea, că ordinele de deplasare întocmite de reclamantă, nu reprezintă documente justificative, în sensul prevederilor art. 6 din Legea nr. 82/1991, în condiţiile în care la acestea nu au fost anexate documente care să conţină viza trecerii frontierei de stat, la ieşirea şi intrarea în ţară, pentru a se putea determina perioada deplasării în străinătate, la calculul diurnei în valută, faţă de datele înscrise în ordinul de deplasare, scopul deplasării, cheltuielile de transport (bilete de avion, de tren, bonuri de benzină) şi alte cheltuieli (fax, telefon, etc.).
În lipsa justificării cheltuielilor cu transportul, cazarea şi a altor cheltuieli, pe cale de consecinţă, nu se pot justifica nici cheltuielile cu diurna.
Se constată şi că activitatea sportivă nu era autorizată în perioada efectuării deplasărilor 2 ianuarie 1997 – 1 august 1998, certificatul de înscriere menţiuni emis de Oficiul Registrului Comerţului Timiş, fiind datat 24 februarie 2000. Potrivit art. 5 din Legea nr. 26/1990, înmatricularea şi menţiunile sunt opozabile terţilor, de la data efectuăriilor în registrul comerţului ori de la publicarea în Monitorul Oficial ori în altă publicaţie, acolo unde legea dispune astfel.
Admiţând acţiunea cu simpla motivare că, cheltuielile cu deplasarea în străinătate a personalului se încadrează în limitele prevăzute de HG nr. 518/1995, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică.
Se impunea ca instanţa să verifice mai întâi prin probe suplimentare, dispuse chiar din oficiu, dacă susţinerile reclamantei sunt probate cu documente justificative, potrivit prevederilor legale.
În consecinţă, se va admite recursul declarat de pârâţi, se va casa sentinţa atacată, cu trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe, spre rejudecare.
Cu ocazia rejudecării, se vor avea în vedere şi celelalte critici aduse de recurenţi, soluţiei, aceştia având posibilitatea să le prezinte ca apărări în faţa instanţei de trimitere.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Timis, în nume propriu şi în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 94/CA din 23 aprilie 2002 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe, spre rejudecare.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2295/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 230/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
