CSJ. Decizia nr. 2300/2003. Contencios. Anulare decizie U.A.R. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 2300/2003
Dosar nr. 689/2003
Şedinţa publică din 11 iunie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 7 noiembrie 2002, reclamantul D.A. a solicitat anularea deciziilor nr. 1178 din 20 iulie 2001 şi nr. 8519 din 15 decembrie 2001 emise de Comisia Permanentă şi de Consiliul U.A.R., recunoaşterea dreptului prevăzut de Legea nr. 51/1995 de a fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen şi obligarea U.A.R. la plata de daune morale în sumă de 10 miliarde lei. Reclamantul a solicitat ca pentru opozabilitatea hotărârii care se va pronunţa, să fie citat în cauză şi Ministerul Justiţiei.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că potrivit art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, are dreptul să fie primit în profesia de avocat cu scutire de examen, drept care i-a fost vătămat prin cele două decizii emise de pârâtă. Reclamantul a susţinut că îndeplineşte toate condiţiile prevăzute de lege pentru a fi primit în profesia de avocat, având o vechime de peste 16 ani în profesia de consilier juridic, iar pârâta, care nu a fost legal constituită, a refuzat nejustificat cererea sa.
Prin sentinţa nr. 8 din 22 ianuarie 2003 Curtea de Apel Suceava, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins ca nefondate cererile de anulare a deciziilor nr. 1178 din 20 iulie 2001 şi 8519 din 15 decembrie 2001 şi de obligare a pârâtei la plata de daune morale şi a respins ca inadmisibilă cererea de recunoaştere a dreptului reclamantului de a fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen.
Hotărând astfel, instanţa de fond a reţinut că cele două decizii contestate au fost emise de Comisia Permanentă şi de Consiliul U.A.R., persoană juridică de drept privat, constituită în conformitate cu Legea nr. 51/1995 şi cu Statutul profesiei de avocat. Cererea de recunoaştere a dreptului de a fi primit în profesia de avocat a fost respinsă cu motivarea că, o asemenea cerere este inadmisibilă, în condiţiile în care reclamantul are deschisă calea unei acţiuni în realizare. Referitor la daunele morale în sumă de 10 miliarde lei, instanţa de fond a apreciat ca nefondată cererea reclamantului, pentru că nu s-a dovedit modul în care i-au fost lezate demnitatea şi onoarea prin cadrul general de organizare şi de exercitare a profesiei de avocat, reglementat de Legea nr. 51/1995.
Împotriva sentinţei, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea hotărârii în baza art. 304 pct. 7, 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
În primul motiv de casare, recurentul a susţinut că sunt eronate aprecierile instanţei de fond cu privire la înfiinţarea legală a asociaţiilor profesionale, barourilor de avocaţi şi U.A.R., ca persoane juridice de drept privat în baza Legii nr. 51/1995.
Sub acest aspect, recurentul a arătat că persoanele juridice sus-menţionate aveau obligaţia să se înfiinţeze şi să fie autorizate conform Legii nr. 21/1924, iar pentru neîndeplinirea acestor condiţii, instanţa de fond trebuia să constate nulitatea absolută a deciziilor nr. 1178 din 20 iulie 2001 şi nr. 8519 din 15 decembrie 2001, ca fiind emise de o persoană juridică nelegal constituită.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, a fost criticată soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de recunoaştere a dreptului pretins, cu motivarea că instanţa de fond a încălcat prevederile art. 1 din Legea nr. 29/1990, potrivit cărora s-a solicitat recunoaşterea dreptului de a fi primit în profesia de avocat cu scutire de examen. Recurentul a învederat că soluţia dată acestui capăt de cerere reprezintă o denegare de dreptate.
În ultimul motiv de casare, recurentul a arătat că soluţia de respingere a cererii sale de daune morale este lipsită de temei legal şi nu a fost motivată în fapt şi în drept.
Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele de casare invocate şi de dispoziţiile art. 304 şi art. 3041 C. proc. civ., Curtea va respinge prezentul recurs, ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Reglementând organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, Legea nr. 51/1995 ,republicată, a prevăzut în art. 57-58 înfiinţarea U.A.R., ca persoană juridică, ale cărei organe de conducere sunt: Congresul Avocaţilor, Consiliul Uniunii, Comisia Permanentă şi Preşedintele.
Invocând nulitatea absolută a deciziilor nr. 1178 din 20 iulie 2001 şi nr. 8519 din 15 decembrie 2001 ale Comisiei Permanente şi Consiliul U.A.R. pentru nelegala constituire a autorităţilor emitente în baza Legii nr. 51/1995, recurentul a contestat în realitate însăşi Legea de organizare şi exercitare a profesiei de avocat, act normativ care, nefiind supus controlului judecătoresc, nu poate fi atacat pe calea unei acţiuni directe în justiţie.
De altfel, recurentul nu a dovedit că această primă cerere a făcut obiectul procedurii prealabile prevăzute cu caracter general în art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 29/1990 şi în dispoziţiile legii speciale – art. 63 lit. h) din Legea nr. 51/1995, republicată. De asemenea, faţă de obiectul acestei prime cereri şi de împrejurarea că recurentul nu are calitatea de avocat, se constată că nu a fost dovedită existenţa unui drept sau a unui interes legitim, în sensul prevăzut de art. 1 din Legea nr. 29/1990, art. 21 alin. (1) şi art. 48 alin. (1) din Constituţie, ca o condiţie esenţială pentru formularea acţiunii în anulare pe calea contenciosului administrativ.
Respingerea ca inadmisibilă a cererii de recunoaştere a dreptului de primire în profesia de avocat cu scutire de examen a fost neîntemeiat criticată în recurs. Soluţia instanţei de fond nu semnifică denegare de dreptate şi este conformă dispoziţiilor art. 1 şi 11 din Legea nr. 29/1990 şi art. 111 C. proc. civ. pentru că dreptul pretins de recurent este recunoscut de art. 16 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, republicată, iar pentru valorificarea lui este necesară formularea unei acţiuni în realizare, în cadrul căreia se poate verifica şi stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile impuse de lege, pentru ca acest drept să fie acordat recurentului.
Ultimul motiv de recurs este, de asemenea, nefondat în raport de dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 29/1990, potrivit cărora instanţa are a se pronunţa asupra daunelor materiale şi morale cerute, numai în cazul admiterii acţiunii, prin anularea unui act administrativ sau prin obligarea autorităţii administrative să emită un act administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris.
Cum primele două cereri din acţiune au fost respinse, soluţia dată cererii de daune morale este legală şi temeinică, fără a mai fi necesară examinarea susţinerilor formulate de recurent cu privire la prejudiciul moral suferit şi cuantumul despăgubirilor pretinse.
Faţă de considerentele expuse şi constatând că nu există motive de casare a hotărârii pronunţate de instanţa de fond, Curtea va respinge ca nefondat prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de A.D. împotriva sentinţei civile nr. 8 din 22 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 iunie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 230/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi... | CSJ. Decizia nr. 2302/2003. Contencios. Revizuire. Revizuire → |
|---|
