CSJ. Decizia nr. 242/2003. Contencios. Recurs anulare act control financiar. Recurs

ROMÂNIA

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE

SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV

Decizia nr. 242/2003

Dosar nr. 57/2002

Şedinţa publică din 24 ianuarie 2003

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 586 pronunţată la 13 februarie 2001 de Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, s-a admis recursul declarat de SC D.K. & C. SRL Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 154 din 14 februarie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, s-a casat sentinţa cu trimitere spre rejudecare pe un aspect formal, acela al încălcării dispoziţiilor art. 85 C. proc. civ. referitor la necitarea Administraţiei Financiare sector 3 Bucureşti şi, pe fond, acela al interpretării normelor legale referitoare la perceperea de T.V.A. în contractul nr. 711/1994.

Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti la 6 iunie 2001 sub nr. 1100, iar prin sentinţa civilă nr. 1279 pronunţată la 4 octombrie 2001 s-a respins acţiunea formulată de reclamanta SC D.K. & C. SRL Bucureşti, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti şi Administraţia Financiară sector 3 Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond conformându-se şi dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., citând în cauză şi emitenta procesului verbal nr. 134246/1997 – Administraţia Financiară sector 3 Bucureşti, a reţinut în legătură cu art. 9.7 din HG nr. 1178/1996, că nu s-a invocat nici un moment nelegalitatea acestei hotărâri, ci s-a făcut referire la faptul că aceasta şi-a găsit aplicabilitatea faţă de perioada controlată numai 4 luni.

Legat de acest aspect, instanţa de fond a arătat că reclamanta nu a făcut dovezi în legătură cu contractul de vânzare a produselor de către furnizorul din Coreea pentru a se putea verifica existenţa clauzei referitoare la gratuitatea pentru cumpărător a pieselor şi a serviciilor pentru înlocuirea lor pentru reparaţii, bunuri pentru care s-a achitat T.V.A. la transferul proprietăţii.

În aceeaşi situaţie, instanţa de fond a precizat că în mod corect Ministerul Finanţelor a dispus desfiinţarea capitolului din procesul verbal 134245 din 18 iunie 1997 şi din dispoziţia nr. 88/1997 referitor la suma de 27.225.609 lei T.V.A. plus 14.423.857 lei pentru ca organele emitente să recalculeze aceste obligaţii şi pentru a i se da posibilitatea reclamantei să justifice cu documente cota 0 T.V.A. în sensul pct. 9.7 din HG nr. 1178/1996, aferentă facturilor externe de consultanţă.

Referitor la suma de 29.392.952 lei ce reprezintă taxa aferentă pieselor de schimb livrate societăţilor de service cu titlu gratuit, necesare reparaţiilor în perioada de garanţie, instanţa a reţinut că Ministerul Finanţelor învestit să se pronunţe dacă această operaţiune este asimilată cu livrările de bunuri pentru care se datorează T.V.A., a pronunţat o decizie corectă.

Potrivit art. 2 pct. 22 din OG nr. 3/1992, republicată, privind T.V.A. se asimilează cu livrările de bunuri şi prestările de servicii, „preluarea de către agentul economic a unor bunuri în vederea folosirii sub orice formă, în scop personal sau pentru a fi puse la dispoziţia altor persoane fizice sau juridice în mod gratuit".

În acest sens instanţa a reţinut că Normele aprobate prin HG nr. 1178/1996 de aplicare a OG nr. 3/1992 nu retroactivează (hotărârea fiind dată în executarea legii - ordonanţei), ci numai explică art. 2 pct. 2.2., pentru corecta aplicare a OG nr. 3/1992, pentru respectarea voinţei legiuitorului, în sensul că sunt asimilate cu livrările de bunuri şi prestările de servicii şi preluarea de către agentul economic a unor bunuri din producţie proprie sau după caz achiziţionate pentru care s-a exercitat dreptul de deducere. În vederea folosirii sub orice formă în scop personal sau pentru a fi puse la dispoziţia altor persoane fizice sau juridice în mod gratuit.

În acest context cheltuielile cu piesele de schimb nu intră în excepţia prevăzută de art. 2 pct. 2.2. din OG nr. 3/1992, deoarece această excepţie vizează bunurile acordate gratuit în limita plafoanelor până la care sunt deductibile fiscal cheltuielile de protocol, sponsorizare, ori nu este cazul în speţă.

Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a declarat recurs reclamanta SC D.K. & C. SRL Bucureşti, invocând nelegalitatea şi netemeinicia acesteia.

În motivarea recursului întemeiat pe art. 304 pct. 8 şi 7 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de fond a apreciat în mod eronat că Decizia Ministerului Finanţelor, contestată, nu o vatămă, contrazicându-se în această argumentare cu constatările ulterioare prin care s-a menţinut virarea la bugetul statului a sumei de 47.618.858 lei, din aceasta 20.392.952 lei reprezentând taxa aferentă pieselor de schimb livrate societăţilor de service, cu titlu gratuit, necesare reparaţiilor în garanţie.

S-au mai invocat şi dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., în sensul că hotărârea a fost dată cu încălcarea legii şi că instanţa nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare, hotărâtor în dezlegarea pricinii.

În susţinerea acestui motiv, recurenta a precizat că a invocat numeroase excepţii de procedură asupra cărora Curtea de Apel a omis să se pronunţe, referitoare la nulitatea procesului verbal nr. 134245 din 20 iunie 1997, la neconstituţionalitatea dispoziţiilor 9.7 din Normele Metodologice pentru aplicarea OG nr. 3/1992, republicată, aprobate prin HG nr. 1178/1996.

Referitor la aplicarea greşită a legii, recurenta a susţinut că nu a invocat niciodată inaplicabilitatea art. 2 alin. (2) pct. 2.2 din OG nr. 3/1992, ci doar faptul că, deşi impozabile, livrărilor de piese de schimb folosite la reparaţiile în perioada de garanţie, urmează să li se aplice T.V.A., însă acesta la cota 0 conform art. 17 din OG nr. 3/1992.

De asemenea, s-a mai arătat că în cazul în care nu se constată în speţă aplicabilitatea art. 17 lit. c) din OG nr. 3/1992, în cauză sunt aplicabile alte norme cu caracter special derogatoriu şi anume cele prevăzute la art. 10 alin. (2) din OG nr. 3/1992 referitoare la cota de 18%.

Recursul este nefondat.

Curtea, analizând recursul, reţinând, totodată, şi precizarea făcută de recurentă cu ocazia dezbaterii acestuia, că în mod greşit s-a susţinut la motivul 2 că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la neconstituţionalitatea pct. 7 şi 9 din HG nr. 1178/1996, constată următoarele:

- Prin Decizia nr. 553 din 19 martie 1999 Ministerul Finanţelor a respins contestaţia recurentei-reclamante pentru suma de 20.392.952 lei reprezentând T.V.A., aferentă livrărilor de piese de schimb utilizate în perioada de garanţie şi a desfiinţat capitolul din procesul verbal nr. 134245/18 iunie 1997 şi din dispoziţia nr. 88/1997 pentru suma de 41.649.763 lei reprezentând T.V.A. aferentă facturilor externe de consultanţă şi majorări de întârziere urmând ca organul de control financiar să recalculeze obligaţiile societăţii, întrucât din documentele existente la dosar nu s-a putut stabili natura prestaţiilor facturate partenerului extern.

- Deşi contestat, acest ultim aspect, instanţa de fond a reţinut că această dispoziţie nu o vatămă pe recurentă, întrucât i se oferă posibilitatea cu documente să justifice cota 0 T.V.A. în sensul pct. 9.7 din HG nr. 61178/1996.

- O asemenea motivare nu este contradictorie cum a susţinut recurenta prin critica formulată în recurs, întrucât instanţa de fond nici nu putea să analizeze în fond această măsură, întrucât Ministerul Finanţelor nu se pronunţase de asemenea pe fond.

- De altfel, instanţa de fond nici nu fusese legată de soluţionarea acestui aspect de Curtea Supremă de Justiţie prin Decizia nr. 986 din 13 februarie 2001.

- Unica problemă de rezolvat a fost aceea legată de contractul nr. 711/1994 încheiat cu partenerul extern LG E. Ing. Koreea prin care recurenta a importat piese de schimb necesare desfăşurării activităţii de service în perioada de garanţie prin care organele de control nu au acordat cota 0 T.V.A.

- O atare operaţie este asimilată cu livrările de bunuri potrivit art. 2 pct. 22 din OG nr. 3/1992, sens explicat şi de Normele HG 1178/1996 de aplicare OG nr. 3/199, astfel că soluţia pronunţată de instanţa de fond este întemeiată.

- În ce privesc excepţiile invocate pe parcursul procesului şi ce au făcut obiectul pct. 2 din recurs, Curtea urmează să reţină că referitor la nelegalitatea HG nr. 1178/1996 şi nu neconstituţionalitatea, recurenta a precizat că instanţa de fond s-a pronunţat, iar cu privire la nulitatea procesului verbal se constată că reverificarea făcută de organul de control, de fapt revenirea asupra măsurii de rambursare a T.V.A. nu constituie un motiv de nulitate, măsura fiind confirmată de Ministerul Finanţelor.

Pentru aceste considerente, Curtea urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de SC D.K. & C. SRL Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1297 din 4 octombrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2003.

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre CSJ. Decizia nr. 242/2003. Contencios. Recurs anulare act control financiar. Recurs