ICCJ. Decizia nr. 3944/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
INALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 3944/2003
Dosar nr. 2470/2003
Şedinţa publică din 18 noiembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată şi înregistrată la Curtea de Apel Oradea, reclamanta C.V. a chemat în judecată Casa Judeţeană de Pensii Bihor, pentru ca instanţa, prin sentinţa ce o va pronunţa, să dispună anularea hotărârii nr. 5079/2003 şi obligarea pârâtei să-i recunoască calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că s-a născut în perioada strămutării părinţilor, situaţie în care beneficiază de acelaşi statut, ca al acestora.
Curtea de Apel Oradea, prin sentinţa civilă nr. 218/2003, a admis acţiunea, a anulat hotărârea nr. 5079/2003 emisă de pârâtă şi a obligat-o pe aceasta să-i recunoască reclamantei calitatea de beneficiară a OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamanta s-a născut în timpul strămutării părinţilor săi, calitatea de refugiat, strămutat, fiind dobândită de aceasta din momentul naşterii sale.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Casa Judeţeană de Pensii Bihor.
În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a susţinut că strămutarea în altă localitate, decât cea de domiciliu, este o persecuţie etnică, cu condiţia ca persoana care o reclamă, să existe la data strămutării, ceea ce nu este cazul în speţă, faptul conceput neavând capacitate de folosinţă şi nici de domiciliu.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate şi în raport cu dispoziţiile art. 304-3041 C. proc. civ., Curtea îl va respinge pentru următoarele considerente.
Recursul nu este nefondat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice şi juridice, domiciliul minorului este la părinţii săi, iar potrivit art. 100 C. fam., copilul minor locuieşte la părinţii săi.
Exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinţilor faţă de minori impune, pe lângă existenţa, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi realizată paza fizică şi juridică a minorului, şi asigurarea nemijlocită de către părinţi a unor alte cerinţe cu privire la obligaţia de întreţinere, de îngrijire, de dezvoltare, de educaţie, inclusiv îndatorirea de a administra bunurile minorului.
Drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt enumerate generic în conţinutul art. 101, 105, 107 şi altele C. fam, texte aflate sub Titlul III privind „Ocrotirea celor lipsiţi de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă şi a altor persoane" din acelaşi cod.
În raport cu dispoziţiile legale mai sus citate, ca şi, în general cu economia reglementărilor aduse prin Codul familiei, care impun în mod imperativ o conduită juridică de protecţie, ajutor şi pază a părinţilor faţă de minor, se impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască, de regulă, alături de părinţii săi, precum şi că orice separare de aceştia nu este validă decât în cazuri de excepţie, anume prevăzute de lege şi reglementate prin lege. Despărţirea copilului de părinţi, afară de asemenea cazuri de excepţie, este un act imoral şi antisocial, după cum şi instituirea sau confirmarea prin măsuri de fapt a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărţire de statutul juridic al părinţilor care-l au în îngrijire, constituie în aceiaşi măsură o încălcare a principiilor legii.
Din această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raţionamentului propus de recurent, că un minor, mai ales la o vârstă foarte fragedă nu împărtăşeşte condiţia grav restrictivă impusă părinţilor săi, este eronată şi nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinii publice şi bunelor moravuri - art. 5 C. civ.
Soluţia, ca şi motivarea adusă de prima instanţă hotărârii pronunţate, sunt în afară de orice critică şi exprimă un mod corect şi uman de înţelegere a legii în resorturile şi finalitatea sa.
Faţă de considerentele mai sus expuse, recursul se vădeşte nefondat şi urmează a fi respins ca atare, menţinându-se sentinţa criticată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Bihor împotriva sentinţei civile nr. 218 din 19 mai 2003 a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 noiembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3942/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 3946/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
