CSJ. Decizia nr. 436/2003. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 436/2003
Dosar nr. 1945/2002
Şedinţa publică din 4 februarie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 2 octombrie 2001 şi ulterior precizată, reclamanta SC C.F. SRL Timişoara a solicitat anularea procesului-verbal din data de 24 aprilie 2001, al Administraţiei Financiare Timişoara şi Decizia nr. 1321/2001, a Ministerului Finanţelor, cu privire la plata sumei de 687.123.080 lei, T.V.A. şi majorări de întârziere, plus cheltuielile de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că impunerea este nelegală, pentru că deşi pârâţii au constatat că societatea a dedus T.V.A. din documentele de achiziţie a unor bunuri, fără a fi înregistrată ca plătitor de T.V.A., ceea ce ar contraveni dispoziţiilor pct. 10.5 lit. a) din HG nr. 512/1998 şi ale art. 10.6 din HG nr. 401/2000, totuşi au trecut cu vederea că în fapt, aceasta s-a comportat ca plătitor de T.V.A., deducând, compensând şi vărsând T.V.A., depunând lunar deconturi de T.V.A., astfel că statul nu a fost prejudiciat cu nimic.
Reclamanta recunoaşte că singura omisiune a fost că nu a fost înregistrat pe rolul fisca,l ca plătitor de T.V.A. sau că după cifra de afaceri de 50 milioane lei, nu a depus cererea, pentru a se înregistra ca plătitor de T.V.A., omisiune pentru care, de altfel, a fost sancţionată contravenţional.
Reclamanta mai susţine că din moment ce în fapt s-a comportat ca un plătitor de T.V.A., conducând contabilitatea, potrivit acestei calităţi impunerea din litigiu ar reprezenta o îmbogăţire fără justă cauză pentru stat, pentru că s-ar face o plată dublă.
Prin sentinţa civilă nr. 126/2002 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, acţiunea a fost admisă.
Instanţa a reţinut că reclamanta, deşi nu a fost înregistrată ca plătitor de T.V.A., până la data de 1 februarie 2001, s-a comportat ca un plătitor de T.V.A. înregistrat, în sensul că a plătit T.V.A. pentru operaţiunile comerciale desfăşurate, a respectat dispoziţiile art. 25 lit. d) din OG nr. 3/1992 şi ar însemna să plătească de două ori T.V.A. S-a precizat în considerentele sentinţei, că HG nr. 512/1998, prin pct. 10.5 lit. a), adaugă la lege, instituind o obligaţie pe care puterea legiuitoare nu a impus-o în privinţa deducerii T.V.A.
În ce priveşte perioada verificată, în care au devenit aplicabile prevederile OG nr. 17/2000 şi ale HG nr. 401/2000, art. 25 din ordonanţă şi pct. 11.4 din HG nr. 401/2000, Curtea de Apel a considerat că acestea conţin dispoziţii identice, în sensul că pentru cei care nu sunt înregistraţi ca plătitori de T.V.A., există obligaţia calculului T.V.A. prin estimare sau pe baza documentelor aferente operaţiunilor comerciale, numai în ipoteza când nu este îndeplinită cerinţa art. 25 lit. d) din ordonanţă, deci tot pentru situaţia neplăţii T.V.A., corespunzător activităţii comerciale.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, în nume propriu şi în numele Ministerului Finanţelor, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că reclamanta avea dreptul la deducerea T.V.A., numai după ce se înregistra ca plătitor de T.V.A., conform OG nr. 3/1992, HG nr. 512/1998, OUG nr. 17/2001 şi HG nr. 401/2000.
Verificând cauza în funcţie de motivarea recursului, care se întemeiează pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea reţine următoarele:
Perioada supusă controlului a fost 1 aprilie 1999 – 28 februarie 2001.
Până la data de 15 martie 2000, când a intrat în vigoare OUG nr. 17/2000, au fost incidente în cauză, dispoziţiile OG nr. 3/1992.
Potrivit dispoziţiilor art. 25 lit. a) din OG nr. 3/1992, plătitorii de T.V.A. au obligaţia să depună sub semnătura persoanelor autorizate, la organul fiscal competent, o declaraţie de înregistrare, conform modelului aprobat de Ministerul Economiei şi Finanţelor.
La lit. a) din art. 25 al OG nr. 3/1992, se prevăd obligaţiile plătitorilor de T.V.A., înregistraţi la organele fiscale, privind achitarea T.V.A. Numai agenţii economici înregistraţi ca plătitori de T.V.A., au dreptul la deducerea T.V.A., în baza art. 18 din OG nr. 3/1992.
Aceasta rezultă şi din interpretarea sistematică şi logică a normelor juridice mai sus menţionate, interpretare care conduce la concluzia că numai agenţii economici înregistraţi ca plătitori de T.V.A., au dreptul la deducerea T.V.A. aferentă bunurilor sau serviciilor destinate realizării de operaţiuni impozabile.
Astfel, dispoziţiile pct. 10.5 lit. a) din HG nr. 512/1998, privind aprobarea Normelor de aplicare a OG nr. 3/1992, nu sunt nelegale, ele menţinând în detaliu, şi împrejurarea că nu poate fi dedusă T.V.A. aferentă intrărilor referitoare la bunuri şi servicii achiziţionate de agenţii economic,i care nu sunt înregistraţi la organele fiscale ca plătitori de T.V.A.
Pentru perioada verificată, în care au devenit aplicabile dispoziţiile OUG nr. 17/2000 (15 martie 2000 – 28 februarie 2001), se constată că situaţia este identică.
În textul art. 18 al OUG nr. 17/2000, se prevede că numai contribuabilii înregistraţi ca plătitori de T.V.A., au dreptul la deducerea T.V.A. Dispoziţiile art. 25, la lit. a), prevăd obligativitatea contribuabililor, de a se înregistra ca plătitori de T.V.A., la organele fiscale competente, la lit. d) din acelaşi articol al OUG nr. 17/2000, se menţionează obligativitatea acestor contribuabili, deja înregistraţi ca plătitori de T.V.A., de a achita taxa datorată.
Din interpretatarea logică şi sistematică, şi a acestor norme juridice, rezultă că au dreptul să deducă T.V.A., numai contribuabilii înregistraţi ca plătitori de T.V.A.
Instanţa de fond nu a dat semnificaţia evidentă şi logică a textelor legale sus menţionate, interpretându-le trunchiat, neîncadrându-le în economia actelor normative din care fac parte.
Chiar dacă reclamanta a achitat T.V.A., deşi nu s-a înregistrat ca plătitoare de T.V.A., obligativitatea plăţii sumei la care a fost impusă prin actul de control, reprezintă o sancţiune a faptului că nu a îndeplinit obligaţia legală, de a se înregistra la organele fiscale ca plătitoare de T.V.A., astfel cum prevăd în mod expres dispoziţiile art. 32 din OG nr. 3/1992 şi art. 29 din OUG nr. 17/2000.
Pentru considerentele expuse, recursul va fi admis, sentinţa se va modifica şi în fond, acţiunea va fi respinsă ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Timiş, în nume propriu şi pentru Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 126 din 28 mai 2002 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Modifică sentinţa atacată şi în fond, respinge acţiunea formulată de SC C.F. SRL Timişoara, ca neîntemeiată.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4354/2003. Contencios. Anulare viza de iesire... | ICCJ. Decizia nr. 436/2003. Contencios. Anulare ordin M.E.C.... → |
|---|
