ICCJ. Decizia nr. 742/2003. Contencios. Recurs refuz acordare drepturi conform Legii 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr.742
Dosar nr.5276/2003
Şedinţa publică din 24 februarie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 14 iulie 2003, reclamantul F.G. a chemat în judecată pe pârâta Casa Judeţeană de Pensii Constanţa, solicitând anularea hotărârii pârâtei nr. 3646 din 12 iunie 2003 şi obligarea acesteia să emită o nouă hotărâre, prin care să-i ateste calitatea de beneficiar al prevederilor Legii nr.189/2000.
Motivându-şi acţiunea, reclamantul a arătat că este îndreptăţit la acordarea drepturilor prevăzute de actul normativ indicat, întrucât, după ocuparea Ardealului de Nord, tatăl său, care a fost lucrător CFR în Oradea a fost strămutat împreună cu familia în Ungaria.
Curtea de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 163/CA din 30 octombrie 2003, a admis acţiunea, a anulat hotărârea atacată, cu consecinţa obligării pârâtei de a recunoaşte reclamantului calitatea de beneficiar al OG nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr.189/2000 cu modificările şi completările ulterioare (persoană strămutată – art. 1 lit. c) în perioada 6 septembrie 1940 – 6 martie 1945).
A mai dispus ca pârâta să emită o nouă hotărâre, în care să fie inclusă perioada 6 septembrie 1940 – 6 martie 1945.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin probele administrate, reclamanta a făcut dovada strămutării forţate a reclamantului şi afamiliei sale, din motive etnice, din Oradea în Ungaria, în perioada 1940 – 1945, neavând relevanţă locul strămutării sau faptul că titularul strămutării aprestat sau nu aceeaşi activitate în perioada strămutării.
Împotriva sentinţei a declarat recurs, în termen legal, pârâta Casa Judeţeană de Pensii Constanţa solicitând, în temeiul art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, casarea hotărârii atacate şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În esenţă, recurenta a susţinut că, din probele administrate nu reiese indubitabil calitatea de refugiat aintimatului reclamant, tatăl reclamantului putând pleca de bunăvoie în Ungaria.
Recursul este nefondat.
În conformitate cu prevederile art. 1 lit. c) din O. G. nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr.189/2000, beneficiază de prevederile acestei ordonanţe persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuţii din motive etnice, fiind strămutată în altă localitate decât cea de domiciliu.
Prin „persoană strămutată în altă localitate", conform dispoziţiilor HG nr. 127/2002 privind Normele de aplicare a OG nr. 105/1999, se înţelege persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să îşi schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice.
În mod eronat recurenta susţine că intimatul reclamant nus-arafla în această situaţie.
Astfel, coroborând datele rezultate din adeverinţa nr.1/6/1119 din 11 august 2003 eliberată de Compania Naţională de Căi Ferate „CFR" SA cu declaraţiile autentice ale martorilorreiese că familia tatălui recurentului a fost mutată forţat din Oradea – localitatea de domiciliu -în Ungaria, unde acesta a lucrat la căile ferate maghiare (M.A.V.), din motive etnice.
Cât priveşte declaraţiile martorilor, acestea sunt în perfectă concordanţă cu înscrisurile depuse şi suntadmisibile potrivit dispoziţiilor Legii nr. 319/2002, care arată că dovada persecuţiei etnice se poate face prin orice mijloc de probă prevăzut de lege, inclusiv prindeclaraţii de martori.
Este evident că măsura schimbării locului de muncă nu s-a făcut de bună voie – aşa cum susţine recurenta – acest acttrebuind interpretat în raportşi cu conjunctura istorică a momentului, fiind cunoscute tendinţele dedeznaţionalizare forţată a populaţiei române din teritoriile ocupate, după Diktatul de la Viena.
Ca atare, din probele administrate, s-a făcut dovada că strămutarea familiei intimatului în perioada6 septembrie 1940 – 6 martie 1945 a fost concretizarea unei persecuţii din motive etnice, ceea ce îl îndreptăţeşte pe acesta la acordarea drepturilor compensatorii prevăzute de Legea nr.189/2000, începând cu luna următoare depunerii cererii sale la Casa Judeţeană de Pensii Constanţa.
Analizând corect situaţia de fapt dedusă judecăţii şi aplicând corespunzător prevederile legaleincidente, instanţa fondului a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, motiv pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta Casa Judeţeană de Pensii Constanţa împotriva sentinţei civile nr. 163/CA din 30 octombrie 2003 a Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 738/2003. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 297/2003. Contencios → |
|---|
