CSJ. Decizia nr. 859/2003. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 859/2003
Dosar nr. 1572/2001
Şedinţa publică din 4 martie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 18 decembrie 2000, la Curtea de Apel Bucureşti, reclamantul A.A., cetăţean al Republicii Yemen a solicitat anularea măsurii luată faţă de el, de „expulzare" din România, prin Ordinul Ministerului de Interne nr. 01085 din 21 februarie 2000.
Pârâtul cu întâmpinarea depusă, a solicitat respingerea acţiunii, ca inadmisibilă.
Instanţa învestită a respins ca neîntemeiată, excepţia de inadmisibilitate şi în fond, a admis acţiunea, anulând ordinul atacat.
În motivarea soluţiei date, prima instanţă a reţinut că potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 225 din 16 noiembrie 2000, prevederile art. 20 din Legea nr. 25/1969, sunt neconstituţionale, precum şi că actul administrativ nu este motivat în fapt, neexistând nici un criteriu care să poată fi luat în considerare, în sensul includerii reclamantului în lista persoanelor indezirabile pentru România, pe o perioadă de cinci ani.
Sentinţa a fost recurată de intimat.
Prin motivele formulate în scris se critică hotărârea atacată, pentru următoarele motive:
1. În mod greşit a fost respinsă excepţia de inadmisibilitate, acordarea de către Statul român, a dreptului de şedere legitimându-se numai în măsura în care persoana interesată ar justifica-o prin activităţi legale şi stabilite pe teritoriul României, iar comportamentul său ar fi ireproşabil.
2. Măsura expulzării poate fi luată, atunci când aceasta este necesară în interesul ordinii publice sau fundamentată pe motive de securitate naţională.
3. Ministerul de Interne, contrar susţinerilor reclamantului, are structuri interne specializate în domeniul siguranţei naţionale şi deci, cu atât mai mult, însuşi ministrul de interne, şeful şi coordonatorul acestei structuri, au asemenea atribuţii.
4. Ordinul atacat reprezintă numai comunicarea către intimat, a deciziei autorităţii române, de a-l îndepărta pe reclamant de teritoriul României, motivele acestei măsuri căzând sub incidenţa dispoziţiilor Legii siguranţei naţionale şi neputând fi aduse la cunoştiţă străinului.
5. Actele care au stat la baza emiterii ordinului atacat, descriu în amănunt pericolul concret pe care străinul îl reprezintă, înfăţişarea acestor acte în instanţă fiind interzisă, potrivit art. 173 pct. 2 C. proc. civ., întrucât astfel s-ar încălca îndatorirea de a păstra secretul.
6. Decizia Curţii Constituţionale invocată nu produce efecte retroactive, neaducând atingere existenţei ordinului atacat.
Recursul este fondat, pentru motivele ce se vor expune în continuare şi care vor angaja examinarea globală a motivelor de casare.
O primă precizare care se impune, este aceea a definirii exacte a petitului acţiunii introductive.
Reclamantul a solicitat, aşa cum se arată în expunerea rezumativă, anularea ordinului prin care s-a dispus „expulzarea" sa din România.
În realitate, prin acest ordin s-a ridicat „dreptul de şedere", declarându-se „persoană indezirabilă pentru România, pe o perioadă de cinci ani", a reclamantului.
Temeiul de drept al acestei măsuri, astfel cum s-a indicat în preambulul ordinului, au fost dispoziţiile art. 4 lit. a), coroborat cu art. 20 din Legea nr. 25/1969.
În speţă, au fost invocate de către reclamant, pe parcursul judecării procesului în fond şi în recurs, trei argumente considerate ca având caracter dirimant în soluţionarea pricinii.
În primul rând, s-a susţinut că ordinul atacat emană de la o persoană – ministrul de interne – care nu face parte din structurile interne specializate, la care se referă art. 6 din Legea nr. 51/1991, a siguranţei naţionale.
S-a demonstrat, în legătură cu acest argument, că nu poate fi reţinut, deoarece, în mod necontestat, în cadrul aparatului ministerului de interne fiinţează structuri specializate, cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale.
Or, ar fi de-a dreptul redundant să se demonstreze pentru ce conducătorul Ministerului de Interne ar avea un nivel de competenţe informative, funcţionale şi decizorii, sub cel al unui serviciu aflat în subordinea lui.
În al doilea rând, s-a invocat o decădere dedusă din existenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 225 din 2000, prin care s-a constatat că „dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 25/1969, privind regimul străinilor, nu mai sunt în vigoare".
Decizia precitată a fost publicată în Monitorul Oficial, iar ordinul atacat a fost emis anterior, la data de 21 februarie 2000.
Prin urmare, în aplicarea dispoziţiilor speciale care reglementează materia, Decizia nr.225 din 2002, a Curţii Constituţionale, nu poate constitui un temei legal al anulării actului administrativ premergător, care face obiectul prezentului litigiu.
A treia problemă care are a fi soluţionată în cadrul cauzei de faţă, este aceea a admisibilităţii acţiunii, cu judecarea căreia au fost învestite instanţele.
În conformitate cu prevederile art. 2 lit. a) din Legea nr. 29/1990, nu pot fi atacate în justiţie, actele administrative referitoare la siguranţa internă şi externă a statului.
Din conţinutul actului aflat la dosarul cauzei rezultă că „cetăţeanul yemenit A.A.se găseşte în situaţia descrisă la art. 3 lit. i) şi art. 1 din Legea nr. 51/1991". În cuprinsul aceluiaşi act se menţionează că este vorba o chestiune legată de siguranţa statului; „actele care au stat la baza emiterii ordinului atacat, descriu în amănunt pericolul concret pe care străinul îl reprezintă pentru această valoare, iar pe de altă parte, prezintă modalităţile în care au fost obţinute datele", informaţii intrând sub incidenţa art. 10 din Legea nr. 51/1991.
În consecinţă, această Supremă instanţă, plecând de la premizele expuse, constată că, potrivit unui principiu de drept internaţional bine stabilit, statele sunt îndreptăţite să asigure prin acte interne, ordinea publică pe teritoriul lor, ca şi prin exercitarea unui drept de control, cu observarea totodată a obligaţiilor asumate de ele prin tratate internaţionale - deziderate pe deplin respectate în speţă - asupra intrării şi stabilirii non-naţionalilor pe teritoriul lor.
De notat, că în acest sens există şi precedente judiciare a Curţii Europene a Drepturilor Omului, dintre care pot fi citate cauza Berrehale/Olanda – hotărârea din 21 iunie 1988, Seria A sau cauza Monstaquim/Belgia, - hotărârea din 18 februarie 1992, Seria A, nr. 193.
În deplină concordanţă cu principiile de drept mai înainte evocate, sunt şi dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 51/1991, care prevăd că „siguranţa naţională se realizează în conformitate cu legile în vigoare şi cu obligaţiile asumate de România prin convenţiile şi tratatele internaţionale referitoare la drepturile omului, la care este parte".(v. şi art. 11 din Constituţie).
În consecinţă, urmează a conchide că ordinul atacat constituie un act administrativ referitor la siguranţa internă şi externă a României, necenzurabil de către instanţa de judecată, astfel că acţiunea prin care a fost solicitată anularea lui, se priveşte ca inadmisibilă.
În temeiul aceleiaşi calificări juridice, sunt consolidate şi argumentele cu privire la primele două probleme, interesul examinăriii lor fiind pur teoretic, câtă vreme acţiunea ca atare, este inadmisibilă.
Faţă de considerentele expuse, se impune admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în fond, respingerea acţiunii, ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul de Interne împotriva sentinţei civile nr. 228 din 27 februarie 2001, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ.
Casează sentinţa atacată şi în fond ,respinge acţiunea, ca inadmisibilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 857/2003. Contencios. La declinare de... | CSJ. Decizia nr. 86/2003. Contencios. Recurs anulare act control... → |
|---|
