ICCJ. Decizia nr. 1965/2004. Contencios. Anulare act control financiar. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV
Decizia nr. 1965/2004
Dosar nr. 2650/2002
Şedinţa publică din 14 mai 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la data de 30 iulie 2001, reclamanta SC C. SA Ploieşti a chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova, solicitând anularea deciziei nr. 983 din 29 iunie 2001 şi parţial, a procesului-verbal nr. 210 din 28 februarie 2001, respectiv cap. III pct. 1 lit. a) şi pct. 2 lit. a) şi obligarea pârâţilor, la restituirea sumei de 1.689.598.222 lei, reprezentând T.V.A. şi majorări de întârziere.
În motivarea cererii, reclamanta a învederat că şi-a exercitat în condiţiile legii, dreptul de deducere a T.V.A., pentru facturile emise de subcontractanţii SC P. Ploieşti şi D.I.P. C. SRL Bucureşti, întrucât aceste două societăţi au colectat şi virat la bugetul statului, T.V.A. - ul corespunzător serviciilor prestate pentru SC C. SA, care a efectuat plăţile în lei.
Prin sentinţa nr. 78 din 13 iunie 2002, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi comercial, a admis acţiunea, a anulat Decizia nr. 893/2001 şi parţial procesul-verbal de control şi a dispus exonerarea reclamantei, de plata sumei de 1.689.598.222 lei reprezentând T.V.A. şi majorări de întârziere şi obligarea pârâţilor, la restituirea acestei valori.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că reclamanta, primind facturile contractantului principal, a plătit subcontractanţilor, contravaloarea prestaţiilor, iar aceştia au colectat şi virat la bugetul de stat, T.V.A. datorată, taxă pe care SC C. SA a dedus-o în mod corect.
Instanţa a constatat că reclamanta nu a prejudiciat bugetul statului, prin deducerea sumei de 703.461.341 lei, cu titlu de T.V.A., având în vedere faptul că societatea a efectuat plata în lei către firmele româneşti care încheiaseră contracte de consultanţă cu partenerul extern.
Cu privire la suma de 744.886.945 lei reprezentând T.V.A. colectabil şi majorările de întârziere aferente, această valoare reprezintă taxa aferentă aceloraşi servicii prestate, despre care organul de control a stabilit că reclamanta avea obligaţia să o colecteze şi să o vireze la bugetul statului.
Împotriva sentinţei a declarat recurs Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova, în nume propriu şi în numele Ministerului Finanţelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, pârâţii au învederat că hotărârea nu cuprinde temeiurile de fapt avute în vedere şi nici motivarea în drept a soluţiei adoptate care contravine prevederilor OUG nr. 17/2000, privind T.V.A. şi ale HG nr. 401/2000, de aprobare a Normelor de aplicare a ordonanţei.
Pe fondul cauzei, pârâţii au arătat că reclamanta a dedus T.V.A., în sumă de 703.461.343 lei, în baza facturilor externe emise de partenerul german, încălcând prevederile art. 8 din OUG nr. 17/2000 şi pct. 6.1 din HG nr. 401/2000, întrucât firma străină nu a avut desemnat un reprezentant fiscal pe teritoriul României şi nu este plătitoare de T.V.A.
Faptul că subcontractanţii au colectat şi achitat T.V.A. reprezintă, au precizat pârâţii, îndeplinirea obligaţiilor ce reveneau celor două societăţi şi nu are influenţă asupra iniţiativei reclamantei care nu avea dreptul de a deduce T.V.A., cât timp facturile subcontractanţilor au fost emise către partenerul extern şi nu constituie documente justificative pentru înregistrarea în evidenţa contabilă a SC C. SA.
Referitor la suma de 744.886.945 lei reprezentând T.V.A. aferentă facturilor de prestări servicii efectuate de firma germană, reclamanta nu a plătit T.V.A. datorată, conform pct. 11.15 din HG nr. 512/1998 şi ale pct. 7.7 din HG nr. 401/2000, în termen de 7 zile de la data primirii facturii externe.
Examinând cauza, în raport cu motivele invocate şi având în vedere şi prevederile art. 3041 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare.
Astfel, din actele dosarului rezultă că reclamanta a beneficiat de un credit acordat de Banca Mondială, pentru finalizarea proiectului de reabilitare şi modernizare a sistemului naţional de transport ţiţei şi pentru a finaliza acest proiect, a încheiat un contract de prestări servicii de consultanţă cu P.E. GmbH, finanţat din credite externe. Pentru realizarea parţială a acestor servicii, partenerul extern a perfectat subcontracte cu SC P. Ploieşti şi D.I.P. C. SRL Bucureşti, valoarea acestora fiind achitată în lei, din fonduri proprii, de către SC C. SA.
Instanţa a reţinut în mod întemeiat că reclamanta nu a prejudiciat bugetul de stat, întrucât firma germană a facturat societăţii, în valută, sumele datorate, care conţin şi T.V.A. aferentă, anexând şi facturile în lei şi în valută, întocmite de subcontractanţi, contravaloarea acestor facturi fiind înregistrată în contabilitatea SC C. SA, T.V.A. fiind deductibilă.
De menţionat că la judecata în fond, a formulat cerere de intervenţie accesorie, în favoarea reclamantei SC P. SA Ploieşti, care a învederat că potrivit clauzelor 7 şi 10 din contractul încheiat de ea, cu firma germană, conforme prevederilor clauzelor din contractul de bază încheiat între partenerul extern şi reclamantă, plata serviciilor prestate de intervenientă urma să se facă direct, în lei, de către reclamantă, iar facturile întocmite de subcontractant să fie trimise către firma germană, aceasta urmând să emită facturi către SC C. SA.
Intervenienta a mai arătat că a evidenţiat T.V.A. în facturi, a colectat T.V.A. aferentă şi a virat-o către bugetul de stat.
Susţinerile reclamantei şi ale intervenientei, privind modalitatea de facturare a serviciilor prestate şi de plată a T.V.A., au fost probate cu documentele contabile şi contractele invocate, care au fost verificate şi de expertizele contabile efectuate în cauză.
Astfel, în cele două lucrări se menţionează că atât reclamanta, cât şi firmele româneşti subcontractante au respectat legislaţia privind T.V.A. colectată, taxă pe care au vărsat-o la bugetul de stat, SC C. SA achitând prin ordine de plată, facturile emise de SC P. SA şi de D.I.P. C. SRL, valoarea facturilor incluzând T.V.A., taxă colectată şi virată.
Într-adevăr, susţinerea pârâţilor, în sensul că, deducând suma de 703.461.343 lei, din T.V.A. datorată, fără ca în contractul de bază să se prevadă ca subcontractanţii să emită facturile către reclamantă, aceasta nu a respectat prevederile HG nr. 512/1998, preluate în OUG nr. 17/2000 şi HG nr. 401/2000, referitoare la dreptul de deducere a T.V.A., cu documente legal întocmite.
Dar, astfel cum se arată în rapoartele de expertiză contabilă, concluzii împărtăşite în mod justificat de instanţa de fond, bugetul statului nu a fost prejudiciat, obligaţiile privind plata T.V.A. fiind achitate de reclamantă, către firmele româneşti, deducerea T.V.A., de 703.461.343 lei, deşi fără respectarea prevederilor legale în materie, putând fi sancţionată contravenţional, şi nu printr-o dublă impunere la plată.
Cât priveşte diferenţa suplimentară de T.V.A., stabilită ca datorată de organul de control, la suma de 744.886.945 lei, această taxă este aferentă serviciilor facturate de partenerul extern P.E. GmbH, în perioada iulie 1999 – octombrie 2000, aceleaşi facturi contestate şi cu privire la T.V.A. deductibilă.
Şi în acest caz, deşi reclamanta nu a respectat prevederile pct. 7.7 din HG nr. 401/2000, privind plata T.V.A. în termen de 7 zile de la data primirii facturii externe, aceste facturi nefiind înregistrate în contabilitate, iar plata lor făcându-se firmelor româneşti subcontractante şi partenerului german, bugetul de stat nu a fost prejudiciat.
Astfel cum s-a menţionat în ambele rapoarte de expertiză, în evidenţa contabilă a reclamantei au fost înregistrate facturile emise de cei doi subcontractanţi, chiar dacă erau către firma germană, aceasta nefiind plătitoare de T.V.A. şi neavând desemnat reprezentant fiscal în România.
Facturile, inclusiv T.V.A., au fost achitate în lei, de către reclamantă, către cele două societăţi româneşti, astfel încât critica privind necesitatea plăţii sumei de 744.886.945 lei, ca T.V.A. datorată, nu este întemeiată.
În concluzie, prin constatarea, ca nelegală a deducerii de către reclamantă, a T.V.A. de 703.461.343 lei şi prin obligarea de a vira la bugetul de stat, suma de 744.886.945 lei, ca fiind T.V.A. aferentă facturilor de prestări servicii efectuate de nerezidenţi, SC C. SA a fost obligată să plătească de două ori această taxă, soluţia instanţei de anulare parţială a actelor administrative, cu privire la cele două sume, fiind legală şi temeinică.
În consecinţă, criticile formulate pe fondul cauzei fiind neîntemeiate, ca şi susţinerea pârâţilor privind nemotivarea sentinţei, Curtea va respinge ca nefondat, recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Prahova, în nume propriu şi pentru Ministerul Finanţelor Publice, împotriva sentinţei civile nr. 78 din 13 iunie 2002, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi comercial, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 mai 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1964/2004. Contencios. Pensie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1977/2004. Contencios. Anulare decizie de... → |
|---|
