ICCJ. Decizia nr. 7666/2004. Contencios. Refuz prezentare documente. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 7666/2004
Dosar nr. 7574/2004
Şedinţa publică din 19 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea introdusă la data de 15 iulie 2002, M.M. şi M.A. au chemat în judecată Ministerul de Interne, solicitând obligarea acestei autorităţi publice, să prezinte documentele şi temeiul în baza cărora sunt reţinuţi în zona de tranzit a Aeroportului Bucureşti - Otopeni.
De asemenea, au cerut să se constate că reţinerea lor în zona respectivă este netemeinică şi nelegală, precum şi obligarea pârâtului să le permită accesul către destinaţiile dorite.
În susţinerea acţiunii, reclamanţii au arătat că au părăsit România, împreună cu întreaga familie, în anul 1990, stabilindu-se în Germania, unde au renunţat la cetăţenia română, în anul 1993.
Urmare a expulzării din această ţară, cu începere de la data de 7 martie 2002, au fost reţinuţi în zona de tranzit a Aeroportului Bucureşti - Otopeni, fără a cunoaşte temeiul ce justifică o astfel de măsură care îi privează de libertate.
Reclamanţii au precizat că, întrucât au renunţat la cetăţenia română încă din anul 1993, nu le sunt aplicabile prevederile Convenţiei încheiate la 3 iunie 1998 între Ministerul Român de Interne şi Ministerul Federal de Interne, cu privire la preluarea persoanelor apatride, document aplicabil numai în cazul persoanelor care au renunţat la cetăţenie, după intrarea în vigoare a convenţiei.
Prin sentinţa civilă nr. 1592 din 14 octombrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a respins acţiunea, ca nefondată.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin Decizia nr. 1153 din 18 martie 2004, a admis recursul declarat de reclamanţi şi a casat sentinţa atacată, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de fond.
S-a reţinut, pe de o parte, că această instanţă nu a examinat şi soluţionat toate capetele de cerere cu care fusese învestită, iar pe de altă parte, nu a stabilit actul juridic emis de autoritatea publică pârâtă, în baza căruia recurenţii expulzaţi de autorităţile germane, au fost trimişi în România, precum şi natura acestui act.
În sfârşit, nu s-a stabilit dacă prin actul respectiv au fost vătămate drepturile reclamanţilor, inclusiv incidenţa în speţă a dispoziţiilor cuprinse în art. 1 din Legea nr. 29/1990, privind contenciosul administrativ.
După reînregistrarea cauzei, M.M., M.A., M.D., M.G. şi G.M. au formulat o cerere completatoare, prin care au solicitat obligarea pârâtului, să-i îmbarce de îndată, în maximum 5 zile de la pronunţarea hotărârii, într-o cursă aeriană cu destinaţia Germania, act identic cu cel săvârşit prin acceptarea şi debarcarea lor forţată de către autorităţi.
Totodată, au cerut obligarea pârâtului, să depună de urgenţă actele şi documentaţia aferentă în ceea ce îi priveşte.
În drept, reclamanţii au invocat prevederile art. 26 din Constituţie, art. 1 şi 10 din Legea nr. 29/1990.
Prin sentinţa civilă nr. 1537 din 23 iunie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, a respins acţiunea completată, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că nu există un act administrativ emis de pârât, în baza căruia reclamanţii au fost trimişi din Germania, în România.
Expulzarea a avut loc în temeiul unei decizii unilaterale a statului german, iar la data realizării acestei măsuri, ei nu se mai aflau în nici un fel de raporturi juridice cu statul român, renunţând la cetăţenia română încă din anul 1993.
S-a mai apreciat că nu poate fi reţinută nici afirmaţia reclamanţilor din cererea completatoare, potrivit căreia „actul de acceptare" al Ministerului Administraţiei şi Internelor din 7 martie 2002, ar constitui un act juridic, manifestat printr-un fapt juridic care le-a produs o vătămare gravă, prin introducerea lor ilegală în România, întrucât au refuzat să intre pe teritoriul României, fiind cazaţi în Centrul de tranzit al Aeroportului Bucureşti - Otopeni.
În sfârşit, Curtea a considerat că reclamanţii nu se află într-o stare de reţinere, contrară normelor constituţionale sau celor din art. 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale. Cazarea lor s-a făcut pentru motive umanitare, ca urmare a refuzului de a intra pe teritoriul României şi de a-şi reglementa, în acest mod situaţia juridică.
Hotărârea a fost atacată cu recurs de către reclamanţii M.M., M.A., M.D., M.. şi G.M.
Recurenţii au susţinut că sentinţa este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greşită a legii.
Că, instanţa nu şi-a manifestat rolul activ de a stărui şi ordona pârâtului, să prezinte documentaţia legală în baza căreia ei se găsesc într-un stat cu care nu doresc să aibă raporturi juridice.
Curtea de apel a ignorat adresa nr. 300/203599 din 19 iunie 2002, emisă de Direcţia Generală de Evidenţă Informatizată a Persoanei, cu care se dovedeşte fără echivoc, că pârâtul deţine documentaţia cu privire la primirea lor.
Nu s-a ţinut seama nici de adresa nr. 300/389851 din 13 septembrie 2000, emisă de pârât, referitoare la cererile de preluare a apatrizilor de origine română aflaţi în Germania, formulate de autorităţile germane în temeiul convenţiei aprobate prin hotărâre guvernamentală, deşi concludenţa actului rezultă din dezbateri.
Recursul este nefondat.
Nu se contestă de toţi participanţii la proces, că la data de 7 martie 2002, autorităţile germane pentru străini au expulzat pe membrii familiei M., aceştia fiind returnaţi în România.
La sosirea pe Aeroportul Bucureşti - Otopeni, reclamanţii se aflau în posesia unor documente de călătorie valabile, eliberate de autorităţile germane, dar au refuzat intrarea în România. Din această cauză, întreaga familie a fost cazată la Centrul de Primire al Oficiului Naţional pentru Refugiaţi, situat în zona de tranzit a aeroportului. Ei nu sunt supuşi nici unei forme de constrângere, având posibilitatea de a pleca oricând în altă ţară şi libertatea deplină de a-şi decide fiecare situaţia.
Reţinând această stare de fapt, Curtea a înlăturat, în mod judicios ca neîntemeiate şi nedovedite, afirmaţiile recurenţilor, cu privire la pretinsul abuz săvârşit de autorităţile române, în legătură cu primirea lor pe teritoriul României, în condiţiile în care ei au fost cazaţi în Centrul Oficiului Naţional pentru Refugiaţi, tocmai urmare a refuzului de a intra în ţară.
Având în vedere că nu a avut loc intrarea recurenţilor în România, nu poate fi vorba în speţă de un abuz din partea autorităţilor române, manifestat în sensul consemnării în mod forţat a trecerii frontierei.
Esenţială rămâne însă, împrejurarea că expulzarea din Germania, a membrilor familiei M., a fost consecinţa unei decizii irevocabile a autorităţilor germane, ca o manifestare unilaterală de voinţă a statului german, în virtutea principiului suveranităţii şi că statul român şi-a manifestat doar disponibilitatea de a permite accesul pe teritoriul său, a unor apatrizi, din motive umanitare.
Faptul juridic, invocat de recurenţi, nu poate fi asimilat actului juridic administrativ, producător de efecte juridice şi care, în opinia lor, le-ar fi încălcat drepturi şi libertăţi fundamentale.
Cât priveşte măsura de retrimitere pe teritoriul german, cererea formulată era inadmisibilă, din moment ce Decizia irevocabilă de expulzare a fost adoptată de autorităţile germane.
O rezolvare favorabilă a unei atari cereri ar echivala cu nesocotirea gravă a principiului suveranităţii statului german, care este singurul în măsură să hotărască cine anume poate intra sau rămâne pe teritoriul său, precum şi condiţiile ce trebuie îndeplinite în acest scop.
Este semnificativ faptul că la sesizarea familiei M., Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit prin Decizia din 6 mai 2004, că imposibilitatea reclamanţilor de a părăsi România, decurge din refuzul lor de a intra pe teritoriul român şi în consecinţă, de a întreprinde demersurile administrative necesare, situaţie ce nu este imputabilă statului român.
Pentru aceste considerente, Curtea a respins plângerea, pe aspectul examinat, ca fiind incompatibilă rationae personae, cu prevederile Convenţiei.
Contrar susţinerilor din recurs, prima instanţă nu a fost lipsită de rol activ, administrând pe parcursul celor două cicluri procesuale, probe suficiente din care rezultă lipsa de temeinicie a acţiunii în contencios administrativ, formulată de reclamanţi şi precizată în fond după casare.
Cu o motivare succintă ce ţine de conciziunea redactării sentinţei, Curtea a stabilit în mod corect inexistenţa vreunui act administrativ de autoritate sau a refuzului nejustificat al pârâtului, de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege, reclamanţilor şi care în sensul art. 1 din Legea nr. 29/1990, constituie condiţii de admisibilitate a acţiunii.
Cât priveşte referatul nr. 508/2001, întocmit de către Ministerul de Externe al Germaniei, invocat la rândul său în recurs, se apreciază că înscrisul are semnificaţia unei simple adrese, respectiv a unei corespondenţe între autorităţile germane, lipsită de relevanţă juridică în prezentul litigiu.
Ţinând seama de considerentele expuse în cele ce preced şi de lipsa unor motive de casare, de ordine publică, care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., urmează a se respinge recursul reclamanţilor.
Văzând şi dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 29/1990.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.A., M.D., M.G., G.M. şi M.M., împotriva sentinţei civile nr. 1537 din 23 iunie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7650/2004. Contencios. Anulare decizii A.N.V.... | ICCJ. Decizia nr. 7667/2004. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
