ICCJ. Decizia nr. 8533/2004. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 5 mai 2003 și precizată la 16 iunie 2003, reclamantul S.E. a chemat în judecată Autoritatea pentru urmărirea aplicării unitare a Legii nr. 10/2001 și Ministerul Administrației Publice, solicitând a se constata refuzul nejustificat al pârâților, de a anula parțial adresa nr. 1889 din 15 octombrie 2002, respectiv a pct. 2 din adresa comunicată Consiliului Local al municipiului Timișoara, a se dispune anularea pct. 2 din adresă, precum și obligarea emitentului adresei, de a recunoaște dreptul său de a i se soluționa dosarul administrativ înregistrat în baza Legii nr. 10/2001, fără a se mai conforma pct. 2 din adresă, în condițiile în care acesta contravine dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.
Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin încheierea din 24 iunie 2003, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Administrației Publice și a dispus scoaterea acestuia din cauză, în raport cu dispozițiile H.G. nr. 950/2001, prin care s-a aprobat înființarea, organizarea și funcționarea Autorității pentru urmărirea aplicării unitare a Legii nr. 10/2001.
Totodată, aceeași instanță a invocat din oficiu excepția necompetenței teritoriale, în raport cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 29/1990 și constatând că reclamantul are domiciliul ales în raza teritorială a Curții de Apel Timișoara, prin sentința nr. 1352 din 16 septembrie 2003, a admis excepția invocată și în temeiul art. 158 C. proc. civ. și art. 6 din Legea nr. 29/1990, a declinat competența soluționării cauzei, în favoarea Curții de Apel Timișoara.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâta Autoritatea pentru urmărirea aplicării unitare a Legii nr. 10/2001, criticând-o pentru greșita aplicare a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 29/1990.
în esență, prin recursul formulat în cauză, recurenta-pârâtă susține că art. 6 din Legea nr. 29/1990, are caracterul unei norme de protecție, edictată în favoarea reclamantului, acesta având dreptul să aleagă între instanța domiciliului său și cea a sediului pârâtului; cum, în cauză, opțiunea acestuia a fost explicită, în sensul că s-a adresat instanței, în raza căreia se află sediul autorității pârâte, respectiv Curții de Apel București, recurenta susține că în mod greșit s-a admis excepția necompetenței teritoriale și s-a declinat competența judecării cauzei.
în drept, au fost invocate dispozițiile art. 5,art. 12 și art. 158 alin. (3) C. proc. civ., art. 6 alin. (1) și art. 18 din Legea nr. 29/1990.
Examinând sentința atacată, în raport cu critica formulată și cu dispozițiile legale incidente cauzei, se constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 29/1990, judecarea acțiunilor formulate în baza acelei legi, este de competența instanței de contencios administrativ (tribunal sau curte de apel, după caz), în a cărei rază teritorială își are domiciliul, reclamantul, potrivit competenței materiale prevăzută de art. 2 și 3 C. proc. civ.
Conform art. 18 din Legea nr. 29/1990, dispozițiile acestei legi se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, iar potrivit art. 5 din același cod, de regulă, competența teritorială în materie civilă este cea a instanței în raza căreia domiciliază pârâtul.
De altfel, conform art. 8, cererile îndreptate împotriva statului, direcțiilor generale, regiilor publice, caselor autonome și administrațiilor comerciale, se pot face la instanțele din capitala țării sau la cele din reședința județului unde își are domiciliul, reclamantul, posibilitatea ca acesta să aibă alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente, fiind prevăzută și de art. 12 C. proc. civ.
Prin urmare, pe de o parte, prin art. 6 din Legea nr. 29/1990, se prevede o derogare de la principiul de drept comun, potrivit căruia acțiunile cu caracter personal sunt de competența instanței pe raza căruia domiciliază sau își are sediul, pârâtul, iar, pe de altă parte, nefiind vorba de o competență ratione materiae, ci de o competență ratione personae, reclamantul poate să renunțe la favoarea ce i s-a creat prin lege, de a putea introduce acțiunea sa, la instanța în raza căreia își are domiciliul și să introducă acțiunea, la instanța pe raza căruia domiciliază sau își are sediul, pârâtul.
Așadar, competența ratione personae nefiind de ordine publică, reclamantul poate renunța la favoarea creată, acceptând să se judece la instanța de contencios administrativ de la sediul pârâtului.
în cauză, reclamantul a introdus acțiunea, la instanța în a cărei rază teritorială își are sediul, pârâta, exprimându-și, astfel, opțiunea, fără echivoc și renunțând la favoarea creată prin lege.
în consecință, constatându-se că recursul declarat este fondat, a fost admis, sentința atacată a fost casată, iar cauza a fost trimisă, spre competentă soluționare, Curții de Apel București, în baza dispozițiilor art. 313 C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8532/2004. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 8531/2004. Contencios → |
|---|
