ICCJ. Decizia nr. 8540/2004. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea formulată pe calea contenciosului administrativ, reclamanta B.I. a chemat în judecată Ministerul Administrației și Internelor, solicitând anularea măsurii de suspendare a dreptului de folosire a pașaportului individual sau, în subsidiar, reducerea perioadei de suspendare, la minimul prevăzut de lege.
în motivarea cererii, reclamanta a arătat că în anul 2002 a efectuat o deplasare în S.U.A., având drept de muncă pe o perioadă limitată.
La expirarea vizei de ședere a continuat însă, să lucreze, până la 26 octombrie 2003, când, revenind în țară, i-a fost comunicată măsura suspendării folosirii pașaportului, pe o durată de patru ani.
Reclamanta a considerat că această durată este nejustificat de mare, față de împrejurarea că nu a săvârșit fapte penale, iar motivul depășirii termenului de ședere în străinătate a fost numai dorința de a lucra în continuare.
Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 211 din 10 februarie 2004, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că potrivit dispozițiilor O.G. nr. 65/1997, privind regimul pașapoartelor, modificată prin O.U.G. nr. 84/2003, împotriva persoanelor care depășesc convențiile încheiate cu acestea, se poate dispune măsura suspendării dreptului de folosire a pașaportului pe o durată cuprinsă între 1 - 5 ani, iar raportat la starea de fapt expusă, sancțiunea aplicată reclamantei, este justificată.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, reclamanta B.I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile O.U.G. nr. 84/2003.
Recurenta a susținut în esență că nu se justifică aplicarea măsurii, spre maximul prevăzut de lege, întrucât la expirarea vizei a continuat să lucreze cu contract de muncă, până la 26 octombrie 2003, iar intenția legiuitorului a fost în principal, de a sancționa persoanele care săvârșesc fapte penale grave în străinătate.
Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale aplicabile, constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Potrivit dispozițiilor art. 14 din O.G. nr. 65/1997, așa cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 84/2003, "Cetățeanului român i se poate refuza, temporar, eliberarea pașaportului, iar dacă i-a fost eliberat, îi poate fi retras ori i se poate suspenda dreptul de folosire a acestuia, atunci când:
a) există date temeinice, că a săvârșit o infracțiune, pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 2 ani închisoare și că intenționează să folosească pașaportul, pentru a se sustrage urmăririi penale. Măsura se ia la cererea organelor de poliție, pentru o perioadă de cel mult 7 zile.
b) este învinuit sau inculpat, într-o cauză penală și magistratul dispune instituirea măsurii interdicției părăsirii localității sau țării, în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, indiferent de faza în care acesta se află.
c) a fost condamnat și are de executat o pedeapsă privativă de libertate.
d) este urmărit pentru creanțe exigibile mai mari de 25 milioane lei, datorate unor persoane fizice, persoane juridice sau statului, iar executarea acestora nu este garantată, în acest caz măsura se ia la cererea celor interesați, dacă plata creanțelor a fost dispusă prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă.
e) a săvârșit în străinătate, fapte de natură să aducă atingere siguranței naționale, menținerii ordinii publice, protecției sănătății sau moralei ori drepturilor și libertăților fundamentale ale altei persoane, care sunt stabilite prin hotărâri judecătorești sau fac obiectul urmăririi penale;
în astfel de cazuri măsura se dispune de către Direcția Generală de Evidență Informatizată a Persoanei sau de către formațiunile teritoriale de evidență informatizată a persoanei, după caz, pentru o durată cuprinsă între 1 an și 5 ani, stabilită proporțional cu gravitatea faptei comise și cu consecințele ei.
Aceeași măsură poate fi luată și împotriva persoanei care a săvârșit în străinătate, fapte de cerșetorie, constatată potrivit legii, precum și împotriva persoanelor returnate în baza acordurilor de readmisie, încheiate de România, cu alte state și a cetățenilor români care au fost returnați din state cu care România nu a încheiat acorduri de readmisie, indiferent de motive, ori au depășit termenele de ședere în statele în care au călătorit, stabilite prin acordurile sau convențiile încheiate cu acestea.
Rezultă, așadar, din redactarea articolului sus-menționat, că măsura sancționatorie pentru persoanele care au depășit termenele de ședere, poate fi stabilită proporțional cu gravitatea faptei comise și consecințele ei.
Ori, în speță, instanța apreciază, raportat la dispozițiile precitate și la fapta comisă de reclamantă, că gravitatea acesteia nu justifică aplicarea măsurii sancționatorii orientată spre maximul prevăzut de lege.
Așadar, a fost individualizată măsura, prin cuantificarea termenului de suspendare a dreptului de folosire a pașaportului, pentru B.I., pornind de la situația de fapt incidentă, care nu poate fi comparată cu o faptă penală.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8535/2004. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 8532/2004. Contencios → |
|---|
