ICCJ. Decizia nr. 16/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi conform Legii 189/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 16/2005
Dosar nr. 2539/2004
Şedinţa publică din 11 ianuarie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 13 octombrie 2003, la Curtea de Apel Bucureşti, reclamantul T.I. a chemat în judecată Casa de Pensii a municipiului Bucureşti, solicitând obligarea pârâtei să-i recunoască reclamantului, drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, pentru perioada 10 august 1940 - 1 august 1943.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că nu i s-a luat în considerare prima perioadă de refugiu, învederându-se existenţa unei contradicţii între declaraţia autentificată a martorilor şi încheierea de şedinţă din data de 1 noiembrie 1942, a Judecătoriei Urbane Chişinău, de unde ar rezulta că la acea dată domiciliul reclamantului era în Chişinău.
Prin sentinţa nr. 2114 din 11 decembrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea reclamantului şi a obligat pârâta să emită o hotărâre prin care să recunoască reclamantului, calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000, pentru perioada 6 septembrie 1940 - 1 august 1943.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că încheierea de şedinţă din data de 7 noiembrie 1942, a Judecătoriei Urbane Chişinău, a avut la bază cererea lui T.S., tatăl reclamantului, prin care acesta a solicitat redobândirea numelui românesc de To., atât pentru sine, cât şi pentru întreaga familiei, din cuprinsul încheierii nerezultând că cererea a fost depusă personal de către T.S. şi de către copii acestuia sau că au fost prezenţi în faţa instanţei.
Cu toate acestea, însă, din celelalte înscrisuri depuse la dosarul cauzei, instanţa de fond a reţinut că reclamantul este beneficiarul Legii nr. 189/2000.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, pârâta Casa de Pensii a municipiului Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate, cât şi că a interpretat greşit actul judiciar dedus judecăţii, potrivit art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, recurentul a arătat că instanţa în mod greşit a reţinut că reclamantul este beneficiarul Legii nr. 189/2000, întrucât în perioada iunie 1941 - martie 1944, în Basarabia era administraţie românească şi nu existau motive de persecuţie etnică şi că reclamantul nu a depus înscrisurile probatorii, odată cu cererea iniţială, la Curtea de Apel Bucureşti, acesta depunându-le direct în faza de judecată.
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999, modificată şi aprobată prin Legea nr. 189/2000 şi prin Legea nr. 586/2002, beneficiază de drepturi compensatorii, cetăţeanul român care în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, a avut de suferit persecuţii din motive etnice, prin aceea că a fost refugiat, expulzat sau strămutat în altă localitate.
Cât priveşte al doilea motiv din recurs privind împrejurarea că reclamantul nu a depus înscrisurile doveditoare, odată cu cererea iniţială, la Curtea de Apel Bucureşti, acest motiv nu poate fi acceptat, în sensul că în măsura în care pârâta a luat cunoştinţă de înscrisuri, chiar în faza de judecată la instanţa de fond, aceasta şi-a menţinut punctul de vedere emis prin hotărârea nr. 8025/6392 din 17 septembrie 2003.
În fapt însă, din declaraţia martorilor R.V. şi I.S,. rezultă că T.I., fiul lui T.S., născut în Basarabia, a fost obligat să se refugieze în data de 10 august 1940, împreună cu întreaga familie, din Basarabia, comuna Mărculeşti, judeţul Soroca, unde locuia, în Bucureşti. Ulterior, la data de 1 august 1943, toată familia sa întors la Chişinău, Basarabia.
În data de 28 martie 1944, conform unui ordin de evacuare, aceştia au părăsit Chişinăul şi s-au întors în Bucureşti.
Prin adresa nr. 29898 din 17 martie 1945, a Ministerului Afacerilor Externe - Comisariatul General al Refugiaţilor şi Evacuaţilor, se înţelege cu certitudine faptul că T.S., tatăl reclamantului, a fost refugiat în anul 1940, din Basarabia, împreună cu familia, precizându-se expres numele soţiei şi al copiilor, respectiv T.I.
Cum strămutarea, respectiv refugierea din localitatea de domiciliu, în alta, pe criterii etnice este o modalitate de persecuţie etnică pe toată perioada refugiului, instanţa de fond a reţinut o corectă situaţie de fapt şi a interpretat judicios prevederile legale aplicabile, reclamantul părăsind localitatea de domiciliu şi refugiindu-se din motive de persecuţie etnică, din teritoriile româneşti vremelnic ocupate.
În consecinţă, recursul declarat de pârâtă este nefondat şi în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Casa de Pensii a municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 2114 din 11 decembrie 2003, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ, ca nefondat.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 ianuarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1597/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1601/2005. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
