ICCJ. Decizia nr. 4670/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București, sub nr. 347 din 26 februarie 2004, pe rolul secției de contencios administrativ, reclamanta C.A. a chemat în judecată pe pârâta Casa Națională de Pensii și alte Drepturi de Asigurări Sociale, solicitând recunoașterea dreptului său de a beneficia de prevederile art. 103 alin. (1) și (5) din Legea nr. 92/1992, în calitate de magistrat pensionar; anularea deciziei de pensionare nr. 139084 din 21 noiembrie 1996 și emiterea unei noi decizii de pensie de serviciu în temeiul art. 103 alin. (1) și (5) din Legea nr. 92/1992, începând cu data de 1 martie 2004. în drept, acțiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 1 alin. (1), art. 2 și art. 5 alin. (2) și (4) din Legea nr. 29/1990 și ale art. 3 pct. 1 C. proc. civ.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că îndeplinește condițiile prevăzute de art. 103 alin. (1) din Legea nr. 92/1992, pentru acordarea pensiei de serviciu pentru magistrați, plângerea administrativă adresară pârâtei în acest sens rămânând fără răspuns.
Prin sentința civilă nr. 510 din 16 martie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a declinat competența judecării cauzei, în favoarea Tribunalului București, reținând că litigiul se încadrează în prevederile art. 155 lit. d) și f) din Legea nr. 19/2000 și se judecă la instanța specializată în litigii de asigurări sociale.
Această sentință a fost casată prin decizia nr. 5555 din 30 iunie 2004, a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ, care a trimis cauza, spre rejudecare, la aceiași instanță, reținând că obiectul acțiunii nu se încadrează în prevederile Legii nr. 19/2000, ci în dispozițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990, referindu-se la refuzul nejustificat de recunoaștere a dreptului la pensia de serviciu cuvenită magistraților.
în considerentele deciziei de casare s-a menționat că recurenta-reclamantă urmează să precizeze, cu ocazia rejudecării litigiului, "dacă pârâta C.N.P.A.S. are singură calitate procesuală pasivă ori este antrenată răspunderea și altei (altor) persoane juridice". Așadar, instanța de recurs a reținut că C.N.P.A.S. are calitate procesuală pasivă, urmând ca reclamanta, conform principiului disponibilității, să precizeze dacă mai cheamă în judecată și alte persoane juridice, instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate fiind obligatorii pentru judecătorii fondului, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
La data de 8 decembrie 2004, pârâta a depus la dosar o completare la întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, invocând în acest sens prevederile art. 24 lit. e) din Statutul C.N.P.A.S., aprobat prin H.G. nr. 13/2004. La termenul din 18 ianuarie 2005, punând în discuție această excepție, curtea de apel a constatat că problema de drept a calității procesuale a C.N.P.A.S. a fost rezolvată prin decizia de casare, conform celor menționate mai sus, iar reclamanta a arătat că nu înțelege să introducă în cauză alte persoane juridice și a depus la Direcția Generală de Politici Asigurări Sociale (nr. 1705 din 13 decembrie 2000) și Oficiul Central de Plata Pensiilor (nr. 2149 din 13 decembrie 2000), potrivit căreia obligația punerii în plată a pensiei de serviciu cuvenite reclamantei revine pârâtei.
Rejudecând cauza în fond după casare, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 98 din 18 ianuarie 2005, a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat pârâta să-i recunoască dreptul la pensia de serviciu pentru magistrați.
De asemenea, instanța de fond a obligat pârâta să-i emită o decizie prin care să-i acorde reclamantei, pensia de serviciu, începând cu data de 1 martie 2004, calculată în raport cu venitul lunar al unui magistrat în activitate, prin includerea în baza de calcul, a adaosului pentru vechimea în magistratură avută la data pensionării.
Totodată, instanța de fond a respins, ca nefondat, capătul de cerere privind anularea deciziei de pensionare nr. 139084 din 21 noiembrie 1996.
Pentru a pronunța în sensul arătat, în cele ce preced, instanța de fond a reținut, în esență, că din probele administrate și dispozițiile legale incidente pricinii, rezultă că reclamanta îndeplinea condițiile prevăzute de art. 103 alin. (1) din Legea nr. 92/1992 (în vigoare la data formulării cererii), refuzul pârâtei de a-i recunoaște dreptul la pensia de serviciu cuvenită magistraților cu o vechime de peste 25 de ani în magistratură, având un caracter nejustificat în sensul art. 1 din Legea nr. 29/1990, în vigoare la data sesizării instanței.
Capătul de cerere privind anularea deciziei de pensionare nr. 139084/1996 a fost respins ca nefondat, pe motiv că aceasta a fost emisă cu respectarea prevederilor legale în vigoare la data emiterii acesteia.
împotriva acestei din urmă sentințe a formulat recurs, în termen legal, Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale, fără, însă, a încadra motivele de recurs conform dispozițiile art. 3021și 304 C. proc. civ.
în dezvoltarea motivelor de recurs recurenta-pârâtă susține, pe de o parte, lipsa calității sale procesuale pasive, această calitate având-o Casa de Pensii a municipiului București.
Pe de altă parte, recurenta-pârâtă susține că instanța de fond nu a avut în vedere că la data formulării cererii intimatei-reclamante, nu erau încă în vigoare dispozițiile Legii nr. 303/2004 (aceasta intrând în vigoare la 90 de zile de la data publicării), care îi recunoaște acesteia, drepturile la pensia de serviciu, ci prevederile Legii nr. 92/1992, potrivit cărora C.A. nu avea dreptul la pensie de serviciu, fiind doar pensionară pentru limită de vârstă.
în aceste condiții, arată recurenta-pârâtă, în mod greșit instanța a obligat-o să-i recunoască intimatei-reclamante, dreptul la pensia de serviciu, începând cu data de 1 martie 2004.
Mai mult, arată recurenta-pârâtă, decizia de pensie pentru serviciu pentru magistrați a fost emisă intimatei-reclamante, anexând în sensul acestei susțineri, decizia nr. 139084 din 21 decembrie 2004, cererea acesteia rămânând fără obiect, la fel și obligația instituită pe dispozitivul sentinței atacate de a emite o decizie pentru pensia de serviciu.
Examinând cauza, în raport cu toate criticile formulate soluției instanței de fond, cu probatoriul administrat în cauză și cu toate dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Cu privire la motivul de recurs privind lipsa calității procesuale pasive a recurentei-pârâte, se constată că, astfel cum corect a reținut și instanța de fond, dezlegarea acestei probleme a fost dată prin decizia nr. 5555 din 30 iunie 2004 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ, astfel încât în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., neputând fi continuu reluate de către autoritatea de pensii.
în cauză, referitor la dreptul la pensia de serviciu a magistratului, este de necontestat că la data formulării cererii (4 februarie 2004), intimata-reclamantă era pensionară pentru limită de vârstă, conform deciziei de pensionare nr. 139084 din 21 noiembrie 1996.
De asemenea, este necontestat că la data de 4 februarie 2004 erau aplicabile dispozițiile Legii nr. 92/1992, cu modificările ulterioare, iar potrivit dispozițiilor art. 103 alin. (1) din această lege, magistrații cu o vechime de cel puțin 25 de ani în magistratură beneficiază, la împlinirea vârstei prevăzute de lege, de pensie de serviciu, în cuantum de 80% din venitul net realizat din salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă și sporul de stabilitate în magistratură, avute la data pensionării.
Prin urmare, contrar celor susținute de recurenta-pârâtă, la data formulării cererii, intimata-reclamantă îndeplinea condițiile prevăzute de art. 103 alin. (1) din Legea nr. 29/1992, republicată.
Este adevărat că acest text de lege a fost interpretat diferit de autoritățile de pensii, în raport cu interpretarea dată de instanțe.
în acest sens este cunoscut că autoritățile de pensii au interpretat restrictiv textul legii, în timp ce instanțele au apreciat, constant, că acordarea pensiei de serviciu este condiționată doar de vechimea în magistratură, iar nu și de alte aspecte (în principal acela de a fi pensionar la data pensionării).
De altfel, deși art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 nu diferă de dispozițiile art. 103 alin. (1) din Legea nr. 92/1992, republicată, în partea căreia i s-au dat interpretări diferite, totuși autoritățile de pensii apreciază că acestea sunt diferite.
într-adevăr, pentru a nu mai da loc unor interpretări restrictive și unor distincții acolo unde legea nu distinge, prin alin. (4) al Legii nr. 303/2004 se statuează în plus că persoanele care îndeplinesc condițiile de vechime prevăzute la alin. (1) și (3), numai în funcția de judecător sau procuror, beneficiază de pensie de serviciu, chiar dacă la data pensionării au o altă ocupație, acest text consolidând de fapt dreptul prevăzut la alin. (1) și (3) din lege.
Prin urmare, instanța de fond a apreciat corect că dreptul intimatei-reclamante trebuie recunoscut de la întâi a lunii următoare celei în care a formulat cererea pentru pensia de serviciu.
în consecință, susținerile privind lipsa de obiect a cererii nu sunt fondate, pe de o parte, în raport cu data emiterii deciziei (21 decembrie 2004), iar, pe de altă parte, în raport cu faptul că drepturile au fost acordate doar de la data de 25 noiembrie 2004.
Constatându-se, astfel, că sentința atacată este legală și temeinică, iar criticile aduse acesteia nu sunt de natură a impune casarea sau modificarea acesteia, a fost respins recursul declarat în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 14, 15 și 18 din Legea nr. 29/1990, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4668/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4666/2005. Contencios → |
|---|
