ICCJ. Decizia nr. 4690/2005. Contencios
| Comentarii |
|
La data de 25 iulie 2003, SC A.A. SA București a solicitat ca în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și Garda Financiară Centrală, să se dispună anularea, ca nelegală, a deciziei nr. 191 din 20 iunie 2003, emisă de primul pârât, precum și obligarea acestuia să procedeze la soluționarea contestației formulate împotriva măsurilor luate prin procesul-verbal de control încheiat de comisari ai pârâtei secunde, la data de 7 mai 2003.
Este vorba despre obligația reclamantei de plată la bugetul statului, a sumelor de 56.782.469 lei, cu titlu de T.V.A. și respectiv, de 74.713.778 lei, cu titlu de impozit pe profit.
în motivarea acțiunii, societatea comercială a arătat că în mod greșit autoritatea administrativ-jurisdicțională învestită cu soluționarea contestației, a dispus suspendarea acestei proceduri, până la pronunțarea unei hotărâri pe latura penală, fără să verifice conținutul actului de sesizare adresat organului de urmărire penală competent.
în opinia sa, singurul organ competent să constate existența indiciilor unei infracțiuni și să dispună, motivat, suspendarea soluționării cauzei, și-a însușit cu ușurință conținutul adresei nr. 391200 din 4 iunie 2003 a Gărzii Financiare Centrale, deși cerințele legale nu erau îndeplinite.
Prin sentința civilă nr. 2023 din 27 noiembrie 2003, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a admis acțiunea și a anulat actul administrativ jurisdicțional atacat.
De asemenea, a obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantei, suma de 75.037.000 lei cheltuieli de judecată.
Instanța a reținut că decizia nr. 191/2003, a Ministerului Finanțelor Publice, este nelegală, întrucât dispozițiile art. 13 din Legea nr. 87/1994 privind combaterea evaziunii fiscale, au fost abrogate prin Legea nr. 161/2003 (M. Of. la 21.04.2003). Că, deci, nu sunt îndeplinite în cauză condițiile art. 10 din O.U.G. nr. 13/2001, pentru a se justifica măsura suspendării soluționării contestației.
împotriva sentinței au declarat recursuri, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală și Garda Financiară - Comisariatul General.
S-a susținut, în cadrul primului și celui de-al doilea recurs, că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, deoarece, chiar dacă organele de control financiar au solicitat parchetului să efectueze cercetări cu privire la existența elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 87/1994, acest fapt nu împiedică organele de urmărire penală să constate că fapta săvârșită constituie o altă infracțiune, prevăzută de un alt text de lege [art. 11 lit. c) din Legea nr. 87/1994, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 161/2003].
Cât privește Garda Financiară Centrală, această pârâtă a invocat în recurs lipsa de motivare, în fapt și în drept a sentinței. Totodată, a susținut că prima instanță a acordat ceea ce nu s-a cerut și în sfârșit, nu a soluționat în mod corect excepția referitoare la calitatea procesuală pasivă.
Recursurile sunt fondate, în sensul considerentelor ce vor fi expuse în continuare.
Așa cum rezultă din motivarea amplă a deciziei nr. 191 din 20 iunie 2003, pronunțată de Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, prin adresa nr. 391200 din 4 iunie 2003, anexată în copie la dosar, Garda Financiară Centrală a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 6 București, cu privire la faptele constatate la SC T.A. SA, prin procesul-verbal încheiat la 7 mai 2003.
în adresă s-a precizat că persoana vinovată pentru săvârșirea faptelor prin care s-a produs statului, un prejudiciu în valoare de 131.496.247 lei, este R.Ș., în calitate de administrator al societății comerciale.
Potrivit art. 10 alin. (1) din O.U.G. nr. 13/2001, organul de soluționare a contestației prevăzute la art. 5, poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei, atunci când există indiciile unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura reglementată de prezenta ordonanță de urgență.
în speță, aplicațiunea textului legal mai sus enunțat a fost făcută în mod corect de către autoritatea administrativ-jurisdicțională învestită cu soluționarea contestației SC T.A. SA București, de vreme ce s-a concluzionat în urma controlului financiar, că între obligațiile bugetare menționate în procesul-verbal de control și stabilirea caracterului infracțional al faptei puse în sarcina administratorului societății, există o strânsă interdependență, de care depinde rezolvarea temeinică a litigiului financiar.
Justețea soluției derivă, însă, și din reglementarea instituită de art. 19 alin. (2) C. proc. pen., conform cărora judecata în fața instanței civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.
în sfârșit, potrivit art. 22 din același cod, hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.
Ținând seama de aceste considerente, urmează a se admite recursurile și a fi modificată sentința, în sensul respingerii acțiunii.
Cât privește, însă, criticile formulate de recurenta Garda Financiară Centrală - Comisariatul General, în legătură cu lipsa de motivare a sentinței și rezolvarea dată excepției referitoare la legitimarea sa procesuală pasivă, înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că ele sunt neîntemeiate și le-a înlăturat ca atare.
Cum deja s-a arătat, curtea de apel a redat în cuprinsul hotărârii recurate, în mod succint, argumentele de fapt și de drept pentru care a admis acțiunea reclamantei.
De asemenea, a reținut legitimarea procesuală pasivă a acestei recurente care izvorăște, în adevăr, din calitatea ei de autoritate publică ai cărei comisari au încheiat procesul-verbal de control financiar și care are calitatea de parte în raportul juridic procesual.
Văzând și dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., art. 15 din Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4692/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4695/2005. Contencios → |
|---|
