ICCJ. Decizia nr. 5094/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 15 iunie 2004, reclamanta SC S. SA București a solicitat anularea deciziei nr. 148, emisă la data de 27 mai 2004, de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscal și în consecință, admiterea contestației formulate împotriva acestei decizii, anularea procesului-verbal nr. 34099 din 20 februarie 2002, încheiat de organele de control ale Direcției Generale de îndrumare și Control Fiscal și exonerarea societății reclamante, de plata sumei de 17.003.767.132 lei, reprezentând : 4.436.577.527 lei cu titlu de T.V.A. stabilit suplimentar la control; 2.905.958.280 lei majorări de întârziere aferente T.V.A.; 5.837.602.009 lei reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar la control și 3.823.629.316 lei majorări de întârziere aferente acesteia.
în motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin cele două acte contestate, reprezentanții pârâtului au procedat nelegal la reîntregirea bazei impozabile pe trim. III 2000, cu suma de 23.350.408.035 lei, reprezentând diferența dintre valoarea de piață și valoarea la care a vândut terenul în suprafață de 10.943 mp, situat în București și au dispus obligarea sa la plata diferențelor de T.V.A. și de impozit pe profit, cu majorările de întârziere aferente.
Reclamanta a mai arătat că la estimarea valorii de piață a tranzacției, organele de control nu au aplicat metodele standard de estimare și nu au respectat prevederile art. 22 din H.G. nr. 402/2000, potrivit cărora erau obligate să țină cont de circumstanțele cazului individual. în acest sens, reclamanta a arătat că terenul care a făcut obiectul vânzării, era revendicat de foștii proprietari și pentru a evita riscul pierderii terenului, a încheiat cu aceștia, un antecontract de vânzare-cumpărare, în care s-a stabilit să vândă cumpărătorilor promiși, 91% cota indiviză din teren, la prețul de 500.000.000 lei, urmând ca foștii proprietari să stingă litigiul, în schimbul cotei indivize de 9%. Reclamanta a precizat că la data de 28 iunie 2000, foștii proprietari au renunțat la acțiunea în revendicare formulată împotriva sa și s-a procedat la vânzarea terenului, în condițiile stipulate prin antecontract, inclusiv în ceea ce privește prețul de vânzare, astfel încât nu era posibilă vânzarea la un preț superior, așa după cum s-a constatat în raportul de expertiză judiciară efectuat dosarul de cercetare penală nr. 70226/2002, finalizat prin Ordonanța nr. 1902/2003, de scoatere de sub urmărire penală, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală.
Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 205 din 2 februarie 2005, a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantei, reținând, în esență, că în raport cu situația de fapt, organele de control au determinat corect obligațiile fiscale ale acesteia, prin reîntregirea bazei impozabile, cu valoarea de piață a tranzacției imobiliare din 6 iulie 2000, iar noile obligații ale societății față de bugetul de stat au fost stabilite în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din O.G. nr. 70/1994, republicată, iar faptul că N.E. a fost scos de sub urmărire penală, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală, nu prezintă relevanță în cauză.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, SC S. SA București, criticând-o pentru nelegalitate și invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în deosebit de ampla dezvoltare a motivelor de recurs, se reiterează aspectele concrete ale situației de fapt arătate și în acțiunea introductivă și care în opinia recurentei-reclamante nu a fost înțeleasă de instanța de fond.
Cu privire la aspectele legate de situația de fapt, recurenta-reclamantă susține, pe de o parte, că instanța de fond în mod greșit a respins proba cu doi martori propusă, considerând ab initio că acționarii au decis practic să-și vândă 90% din teren în interes propriu.
Pe de altă parte, se susține că instanța de fond nu a avut în vedere faptul că societatea, pentru rezolvarea situației litigioase în care se găsea, avea doar opțiunea de a semna antecontractul de vânzare-cumpărare în forma prezentată de către membrii familiei B.
în plus, recurenta susține că argumentul instanței de fond, potrivit căruia ulterior, cumpărătorii terenului l-au vândut la un preț mult mai mare, nu este relevant, deoarece la momentul celei de a doua vânzări s-a înstrăinat un imobil liber de sarcini, iar nu unul aflat în litigiu.
Printr-un ultim motiv de recurs se susține că instanța de fond a citat textul O.G. nr. 70/1999, astfel cum a fost în vigoare până în anul 1999, când aceasta a fost modificată de O.G. nr. 217/1999 și că textul nu conduce la concluzia că organele de control au stabilit în mod legal valoarea masei impozabile. Aceasta, în condițiile în care acestea, în raport cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din ordonanța în vigoare la momentul încheierii tranzacției și potrivit prevederilor art. 22 din H.G. nr. 402/2000, aveau obligația ca la stabilirea masei de calcul impozabile, să țină cont de condițiile concrete ale tranzacției și bunului tranzacționat, de circumstanțele individuale.
Se mai arată că autoritățile fiscale și instanța de fond trebuiau să rețină că vânzarea efectuată în condiții defavorizante pentru vânzător, s-a datorat obligațiilor pe care acesta fusese nevoit să și le asume în cadrul antecontractului încheiat la momentul la care terenul datorită litigiului nu avea practic valoare de circulație.
Cu privire la relevanța soluției date de parchet, recurenta susține că în mod greșit, instanța de fond a reținut lipsa acesteia, întrucât soluția respectivă vizează tocmai inexistența faptei, iar nu lipsa vreunui element material al acesteia. în opinia recurentei, soluția parchetului are relevanță cel puțin sub aspect probator.
Examinând cauza, în raport cu toate criticile aduse sentinței instanței de fond, cu probele administrate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041C. proc. civ., se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
în cauză, este necontestat că perioada supusă controlului este 21 ianuarie 1999 - 30 septembrie 2001. Totodată, se constată că în procesul-verbal de control menținut prin decizia nr. 148/2004, autoritățile fiscale au recalculat pe trim. III 2000, profitul impozabil, impozitul pe profit și T.V.A. aferente contractului din 6 iulie 2000, prin care recurenta-reclamantă a vândut suprafața de teren de 10.943 mp și a obligat-o să plătească la bugetul de stat, T.V.A., majorări de întârziere aferente T.V.A., impozit pe profit și majorări de întârziere aferente acestuia, baza impozabilă fiind reîntregită cu suma de 23.350.408.035 lei care reprezintă diferența dintre valoarea de piață, a terenului și valoarea la care a fost vândută, avându-se în vedere raportul de evaluare și valoarea facturată în baza contractului de vânzare-cumpărare.
Noile obligații ale reclamantei au fost stabilite în baza art. 22 din O.G. nr. 70/1994, articol al cărui alin. (2) a fost completat prin O.U.G. nr. 217/1999, care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2000, text care a fost preluat în totalitate și în O.G. nr. 70/1994, republicată.
Prin urmare, faptul că instanța de fond a făcut referire la art. 22 alin. (2) din O.G. nr. 70/1994, republicată, iar nu la O.U.G. nr. 217/1999, nu este de natură a schimba soluția, întrucât textul nu a suferit modificări, fiind preluat în O.G. nr. 70/1994, republicată, astfel cum s-a arătat, integral din O.U.G. nr. 217/1999.
în plus, înalta Curte a constatat că organele de control nu au aplicat metodele standard de estimare a valorii de piață, ci au avut în vedere, conform dispozițiilor H.G. nr. 402/2000 pentru aprobarea Instrucțiunilor privind metodologia de calcul al impozitului pe profit, circumstanțele cazului individual, respectiv situația de fapt apreciată corect, atât de autoritățile fiscale, cât și de instanța de fond.
De asemenea, este corect reținut, pe de o parte, semnificația faptului că în schimbul renunțării la judecată în dosarul nr. 4882/1938, reclamanții din acțiunea în revendicare au primit în proprietate cota-indiviză de 9% din terenul în suprafață de 10.943 mp, iar nu un anumit preț, nici pentru această cotă, nici pentru restul cotei de 91%, cotă ce a fost vândută la prețul de 500.000.000 lei, către cei doi acționari majoritari ai societății recurente, V.I. și K.M.
Pe de altă parte, nu putea fi acceptată această valoare a tranzacției de la 6 iulie 2000, întrucât la 26 iulie 2000, același teren a constituit obiectul vânzării către SC B.I. SRL, pentru care noii proprietari, respectiv V.I. și K.M. au primit prețul de 1.400.000 dolari SUA, astfel cum corect a reținut și instanța de fond.
în aceste condiții, înalta Curte a constatat că în prezența unui material probate bogat, precum și a unor aspecte necontestate, proba cu martori solicitată la 5 iulie 2004 și respinsă la 12 ianuarie 2005, pe motiv că nu este utilă cauzei, este o măsură legală și corect justificată.
Cu privire la lipsa de relevanță a ordonanței nr. 1902/P/2003, prin care Parchetul de pe lângă Tribunalul București a dispus scoaterea de sub urmărire penală sub aspectul săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală, a numitului N.E., reținută de instanța de fond, se constată, contrar opiniei recurentei, că într-adevăr, cercetarea penală a avut ca obiect răspunderea personală a administratorului societății comerciale, iar nu răspunderea fiscală a persoanei juridice pentru obligațiile către bugetul de stat rezultate din actele de dispoziție ale agentului economic.
în consecință, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, iar criticile formulate acesteia sunt nefondate, a fost respins recursul declarat în cauză, ca nefondat, în temeiul dispozițiilor art. 14 și 18 din Legea nr. 29/1990, coroborate cu cele ale art. 312 C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2248/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5091/2005. Contencios → |
|---|
