ICCJ. Decizia nr. 2248/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 30 iulie 2004, la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, reclamantul L.X.L. a chemat în judecată pârâta Autoritatea pentru Străini, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se anuleze decizia de respingere a cererii de stabilire a domiciliului în România, decizie înregistrată sub nr. 606038/CM/IV din data de 24 mai 2004 și emiterea unei noi decizii de aprobare a cererii sale de stabilire a domiciliului în România.
în motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că locuiește în România, de mai mult de 10 ani, este asociat unic la SC L.I. SRL și că deține mijloace de întreținere suficiente pentru a locui în România.
A mai susținut că singurele întârzieri pe care le-a avut la prelungirea vizei de ședere, au fost de 2 zile, în octombrie 2002 și de 5 zile, în aprilie 2003.
Reclamantul a mai arătat că pârâta a emis două decizii contradictorii, în iulie 2002, când a reținut 6 ani de ședere legală și continuă și cererea a fost respinsă pentru nedeținerea mijloacelor de întreținere în cuantumul cerut de lege, și în mai 2004, când pârâta a reținut că nu au fost 6 ani de ședere legală și continuă.
Prin sentința civilă nr. 1781 din 22 septembrie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins acțiunea formulată de reclamantul L.X.L., ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, a reținut, în esență, că reclamantul nu a îndeplinit cumulativ condițiile prevăzute de art. 71 alin. (1) lit. a) pct. 2 din O.U.G. nr. 194/2002, aprobată prin Legea nr. 357/2003, și anume: de a avea o ședere temporară legală și continuă cel puțin 6 ani. S-a reținut că această împrejurare a fost dovedită prin adresa nr. 1163552/1917/2003, emisă de Ministerul Administrației și Internelor - Autoritatea pentru Străini, prin care se precizează că reclamantul nu are ședere temporară legală și continuă de cel puțin 6 ani, fiind sancționat contravențional pentru întârzieri la prelungirea dreptului de ședere, în perioadele 19 octombrie 2002 - 21 octombrie 2002 și 20 aprilie 2003 - 25 aprilie 2003.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs, L.X.L., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 3041și art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.
în motivare, recurentul a susținut că respingerea dreptului de ședere în România, pentru motivul întârzierii la prelungirea vizei de ședere, este abuzivă, având în vedere că prima întrerupere, respectiv 19 octombrie - 21 octombrie 2002, a fost datorată faptului că data de 19 octombrie 2002 a fost situată calendaristic într-o zi de sâmbătă, când Serviciul Pașapoarte nu avea program cu publicul, iar perioada de 5 zile din aprilie 2003, sancționată cu amendă contravențională, nu este relevantă, având în vedere că până la acea dată, recurentul avea deja împliniți cei 6 ani de ședere legală, termen prevăzut de O.U.G. nr. 194/2002.
Recursul este fondat și urmează a fi admis pentru următoarele considerente.
Prin raportul înregistrat sub nr. 606038, întocmit de Ministerul Administrației și Internelor - Autoritatea pentru Străini, s-a stabilit că recurentul a fost sancționat contravențional pentru întârzieri la prelungirea dreptului de ședere în România, pentru perioadele 19 octombrie 2002 - 21 octombrie 2002 și 20 aprilie 2003 - 25 aprilie 2003.
Singurul motiv invocat de Ministerul Administrației și Internelor (prin raportul precizat anterior), și reținut de către instanța de fond, a fost acela că reclamantul L.X.L. nu a putut dovedi că a avut drept de ședere legală în perioadele menționate, și că nu au fost îndeplinite condițiile art. 71 alin. (1) lit. a) pct. II din O.U.G. nr. 194/2002. Refuzul prelungirii vizei de ședere legală în România a recurentului, a fost determinat de neprezentarea acestuia în termenul prevăzut de lege, la Serviciul Pașapoarte.
Este de reținut faptul că măsura amenzii contravenționale are un caracter legal și că este aplicată ca urmare a existenței unei fapte care prezintă pericol social redus. Ca urmare, nu s-ar putea aplica o sancțiune într-un cuantum care să nu se situeze în limitele stabilite ori să fie determinată pe baza altor criterii, decât cele reglementate.
Pe de altă parte însă, amenda contravențională nu atrage decăderi sau interdicții pentru persoanele sancționate și nu constituie în principiu, antecedent care să influențeze asupra unei eventuale sancționări.
Totodată, răspunderea contravențională este o formă a răspunderii juridice care constă în sancționarea persoanelor vinovate de încălcarea dispozițiilor legale care prevăd și sancționează contravențiile, prin intermediul răspunderii urmărindu-se restabilirea ordinii normative.
Prin urmare, nu se poate reține ca finalitate a aplicării măsurii contravenționale, împrejurarea că răspunderea contravențională poate atrage discontinuitatea șederii legale în România.
Pentru aceste considerente, înalta Curte a constatat că recursul este fondat și în temeiul art. 312 alin. (1) teza I C. proc. civ., l-a admis ca atare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1976/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5094/2005. Contencios → |
|---|
