ICCJ. Decizia nr. 5562/2005. Contencios
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, sub nr. 1280/2004, reclamantul X.W., cetățean chinez, a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea pentru Străini, să aprobe cererea sa de stabilire a domiciliului în România.
Reclamantul a arătat în motivarea acțiunii, că a intrat în România, la 22 octombrie 1995, cu viză de afaceri valabilă 30 zile și de la data de 5 decembrie 1995, până în prezent, i-a fost prelungit succesiv dreptul de ședere, îndeplinind condițiile prevăzute de art. 71-72 din O.U.G. nr. 194/2002, aprobată prin Legea nr. 357/2003, pentru stabilirea domiciliului în România.
Cererea sa de stabilire a domiciliului în România i-a fost respinsă nelegal, întrucât nu a fost sancționat decât pentru o singură întârziere la prelungirea dreptului de ședere, la 15 mai 2003, condiția șederii legale și continue timp de 6 ani fiind împlinite la 15 decembrie 2001.
Pârâta a depus întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, motivat de faptul că reclamantul nu îndeplinește condițiile legale de stabilire a domiciliului în România.
Prin sentința civilă nr. 2410 din 27 octombrie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamant, reținând că acesta nu a îndeplinit condiția prevăzută de art. 71 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 194/2002, privind regimul străinilor în România, aprobată prin Legea nr. 357/2003, în sensul că nu a avut o ședere temporară legală și continuă de cel puțin 6 ani, în cazul celor care nu sunt căsătoriți cu cetățeni români, în perioadele 18 - 21 aprilie 1997, 17 - 27 aprilie 1998, 21 - 31 octombrie 2000 și 2 aprilie - 15 mai 2003.
S-a mai reținut de către instanța de fond, că reclamantul nu a dovedit susținerea sa privind solicitarea prelungirii dreptului de ședere la alte date, decât cele de înregistrare a cererilor la autoritatea pârâtă, și anume, la date anterior expirării valabilității vizelor acordate, iar faptul că acesta a fost sancționat contravențional pentru ședere ilegală în România, prin procesul-verbal din 15 mai 2003, nu poate constitui o dovadă a legalității și continuității șederii în România, în perioadele ce au fost menționate anterior.
Dat fiind că reclamantul a solicitat cu întârziere, prelungirea dreptului de ședere temporară, a pierdut continuitatea dreptului de ședere legal în România, prin existența celor patru perioade de întreruperi.
împotriva sentinței a declarat recurs, reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și susținând, în esență, ca un prim motiv de recurs, că instanța de fond a apreciat în mod greșit probele administrate în cauză.
Aceasta, pentru că pretinsele întârzieri nu au existat în fapt, ele fiind rezultatul metodologiei de lucru a pârâtei care a consemnat ca dată a începerii perioadei de ședere autorizată, data aprobării vizei, și nu data depunerii cererii de prelungire care este anterioară expirării vizei anterioare, iar pentru pretinsele întârzieri nu au fost depuse de către pârâtă, procese-verbale de sancționare, deși i s-a pus în vedere de către instanța de judecată.
Sub un al doilea motiv de recurs, se critică sentința prin faptul că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit legea - art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din înscrisurile depuse la dosar rezultând că reclamantul se află în România din 22 octombrie 1995 și în perioada 22 octombrie 1995 - 22 octombrie 2001 a solicitat și a primit prelungirea dreptului de ședere pentru perioade succesive de câte 6 luni fără întreruperi prin acordarea vizei de ieșire, acesta și în prezent deținând dreptul legal de ședere valabil până la 15 mai 2005.
întârzierea de la 2 aprilie 2003, la 15 mai 2003, este nerelevantă și nu afectează dreptul reclamantului, la stabilirea domiciliului în România, întrucât este ulterioară împlinirii termenului de 6 ani de ședere legală și continuă.
Nu este legală nici concluzia instanței de fond că reclamantul ar fi pierdut dreptul câștigat în baza prevederilor Legii nr. 123/2001 și ale H.G. nr. 476/2001, acte normative abrogate la 23 octombrie 2003, data înregistrării cererii sale de stabilire a domiciliului în România, întrucât nu a solicitat la data de 22 octombrie 2001, stabilirea domiciliului în România.
Autoritatea pentru Străini din cadrul Ministerului Administrației și Internelor a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului formulat de reclamant.
Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și în raport cu dispozițiile legale aplicabile, Curtea l-a admis, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit dispozițiilor art. 71 alin. (1) lit. a) pct. II din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, străinii își pot stabili domiciliul în România, dacă îndeplinesc cumulativ mai multe condiții, esențial fiind că aceștia să aibă o ședere temporară, legală și continuă de cel puțin 6 ani.
în speță, recurentul-reclamant se află în România din data de 22 octombrie 1995, de la această dată și până la 15 mai 2005 solicitând și obținând prelungirea dreptului de ședere, pentru perioade succesive de câte 6 uni, fără întreruperi, prin acordarea vreunei vize de ieșire.
Chiar și în situație în care se accepta ideea că pretinsele întârzieri în depunerea cererilor de prelungire a dreptului de ședere sunt imputabile recurentului, ceea ce ar fi generat în opinia intimatei, o ședere în afara legii, în perioadele 18 - 21 aprilie 1997, 17 - 27 aprilie 1998 și 21 - 31 octombrie 2000, ele tot nu reprezintă o ședere ilegală, în condițiile în care ulterior i s-a acordat fără obiecții, prelungirea vizei de ședere temporară.
De altfel, pentru neprezentarea în termen în vederea prelungirii vizei de ședere, legea prevede sancțiuni contravenționale, aplicarea unor astfel de sancțiuni nefiind dovedită de intimată, cu toate că instanța a stăruit în a se face astfel de dovezi.
Cel puțin, pentru una din vize, recurentul a făcut dovada depunerii cererii de prelungire în termen (anterior expirării celei precedente), și anume, la 14 aprilie 1997, data declarației proprietarului apartamentului în care locuise solicitantul X.W., scrisă la ghișeul Autorității, pe verso-ul cererii de prelungire, la momentul depunerii acesteia.
Totodată, pentru ședere ilegală, pârâta avea posibilitatea obligării recurentului de a părăsi teritoriul României, conform dispozițiilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 25/1969, aplicabilă la momentul respectiv, fapt ce nu s-a întâmplat.
Pe de altă parte, recurentul-reclamant a dovedit că este asociat - investitor la firma SC T.C. SRL, realizând venituri din desfășurarea unor activități legale, are un spațiu de locuit proprietate personală și are drept legal de ședere până la 15 mai 2005.
Așa fiind, este evident că în mod nejustificat intimata a refuzat cererea recurentului-reclamant, de stabilire a domiciliului în România, acesta făcând dovada că îndeplinește condițiile prevăzute de art. 71 din O.U.G. nr. 194/2002.
Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul declarat a fost admis, sentința atacată, casată, iar în fond, acțiunea formulată a fost admisă și pârâta obligată să admită cererea de stabilire a domiciliului în România, a cetățeanului chinez X.W.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5561/2005. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 5537/2005. Contencios → |
|---|
