ICCJ. Decizia nr. 3944/2006. Contencios. Suspendare executare act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3944/2006
Dosar nr. 6049/1/2006
Şedinţa publică din 14 noiembrie 2006
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin încheierea din 27 martie 2006, a admis cererea formulată de reclamanta SC M. SA Vaşcău, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale Bucureşti şi intervenienta SC B. SA Ştei, dispunând suspendarea măsurii luate prin Ordinul nr. 123 din 22 septembrie 2005, emis de pârâtă, până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anularea ordinului.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Reclamanta a solicitat suspendarea executării măsurii dispuse prin ordinul în discuţie apreciat ca fiind abuziv, precizând că a solicitat anularea lui faţă de consecinţele deosebit de grave pe care le produce, constând în afectarea locului de muncă şi sursa de venit a câtorva sute de persoane.
În motivarea cererii, reclamanta a mai arătat că este deţinătoarea licenţei de exploatare nr. 1790/2000, prin care i s-a concesionat dreptul de exploatare a resurselor şi rezervelor de calcar din perimetrul Băiţa Plai, judeţul Bihor, iar prin ordinul menţionat s-a constatat că licenţa este nulă şi nu-i conferă nici un drept.
Având în vedere actele şi lucrările dosarului, precum şi faptul că în speţă se impune efectuarea unei expertize topografice, instanţa a apreciat că în vederea evitării consecinţelor socio-economice pe care le-ar putea produce măsura luată de pârâtă împotriva reclamantei, se impune, potrivit art. 35 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 85/2003, suspendarea executării ordinului contestat, până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, în termenul legal, pârâta Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale Bucureşti şi intervenienta în nume propriu SC B. SA Ştei.
Pârâta-recurentă a criticat hotărârea, pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 15 alin. (2), raportat la art. 14 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi în condiţiile în care reclamanta nu a precizat în nici un fel paguba iminentă care ar putea să i se producă prin menţinerea în aplicare a măsurii dispuse prin Ordinul nr. 123/2005 şi nici nu a produs vreo probă în susţinerea motivelor de suspendare invocate.
Imposibilitatea desfăşurării activităţii afirmată de reclamantă este datorată, susţine această recurentă, unor împrejurări care cădeau în sarcina sa, fiindu-i impuse în mod imperativ prin Legea minelor nr. 85/2003 şi actele normative subsecvente acesteia. Sub acest aspect, s-a precizat că reclamanta nu are avizate lucrările miniere corespunzătoare anului 2006 şi, mai mult, nu a obţinut avizarea unor astfel de lucrări, nici anterior anulării ordinului, respectiv din anul 2003, nu are asigurat accesul la suprafaţa de teren corespunzătoare exploatării calcarului, nu are folosinţa acestui teren şi nici un acord de vecinătate încheiat cu titularul licenţei de exploatare nr. 999/1999, respectiv SC B. SA, având în vedere suprapunerea acestor activităţi la subteran şi la suprafaţă.
Prin urmare, concluzionează recurenta, măsura suspendării dispuse de instanţa de fond, susţinută de considerentul evitării unor consecinţe economico-sociale, nu subzistă.
Intervenienta-recurentă SC B. SA a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, întrucât referirea generică la consecinţele socio-economice, fără a se indica actele dosarului care au fost avute în vedere, echivalează cu o nemotivare în fapt, iar în drept se impunea a fi avute în vedere şi prevederile art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, care reglementează suspendarea actului administrativ, fiind dată, totodată, cu nesocotirea acestor prevederi legale, întrucât reclamanta nu a justificat un prejudiciu iminent şi nici afectarea în vreun fel a intereselor sale.
Trebuie reţinut în acest sens, susţine intervenienta-recurentă, că reclamanta nu a efectuat nici o activitate de exploatare în perimetrul minier aprobat prin licenţa nr. 1790/2000, deoarece licenţa respectivă nu a fost publicată în Monitorul Oficial şi nici aprobată prin hotărâre de guvern şi, ca atare, nu a intrat în vigoare, ceea ce presupune că reclamanta nu era afectată de măsura anulării licenţei.
Examinând actele dosarului, susţinerile recurentelor, prin prisma dispoziţiilor art. 304 şi 3041 C. proc. civ. şi a prevederilor legale incidente în materie, Înalta Curte, cu majoritatea legală, reţine că recursurile sunt fondate, pentru considerentele în continuare arătate.
Prima instanţă şi-a întemeiat soluţia pe dispoziţiile art. 35 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 85/2003, potrivit cărora, la cererea titularului şi cu audierea autorităţii competente care a dispus măsurile de suspendare sau anulare a licenţei, instanţa poate dispune suspendarea măsurii luate până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti prin care instanţa se pronunţă asupra legalităţii şi temeiniciei respectivei măsuri, dispoziţiile procedurale prevăzute la art. 32 alin. (4) şi (5) aplicându-se în mod corespunzător.
Prin art. 261 alin. (1) pct.5 C. proc. civ., s-a consacrat principiul general potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate clar, convingător şi pertinent, ca o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita în mod real controlul judiciar.
Din interpretarea acestui text procedural rezultă că o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele „pro" şi „contra", de fapt şi de drept, care au format convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată. Aceste argumente juridice trebuie să se raporteze, pe de o parte, la motivările şi apărările făcute de părţi, iar pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile.
În cazul de faţă, referirea generică la pretinsa evitare a consecinţelor socio-economice pe care le-ar putea produce măsura luată de pârâtă şi la necesitatea efectuării unei expertize topografice, nu corespund scopului motivării hotărârilor rezultat din dispoziţia procedurală mai sus arătată.
Pe de altă parte, în raport cu norma de trimitere conţinută de art. 35 alin. (3), coroborată cu prevederile primei teze din alin. (4) al art. 32 din Legea nr. 85/2003, examinarea cererii se impunea a fi făcută în condiţiile art. 15, cu trimitere la art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
În conformitate cu aceste prevederi legale, suspendarea executării actului administrativ se poate dispune numai în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, fiind necesar ca aceste condiţii să fie îndeplinite în mod cumulativ.
Atât cazul bine justificat, cât şi paguba a cărei iminentă producere ar fi înlăturată prin suspendarea executării actului administrativ, trebuie să fie indicate în concret, nu doar afirmate de reclamantă, şi preluate ca atare de instanţă, cum s-a procedat în speţă.
Deşi legea nu conţine reglementări în privinţa primei condiţii, este evident că existenţa unui caz bine justificat, care să înfrângă principiul potrivit căruia actul administrativ este executoriu din oficiu, impune existenţa unei îndoieli puternice asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură acesta.
Or, în cauză, instanţa de fond nu a motivat existenţa unei astfel de îndoieli care să constituie o justificare suficientă pentru înfrângerea principiului caracterului executoriu al actelor administrative, absolut necesar şi prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 85/2003.
Paguba iminentă care, incontestabil, trebuie să fie rezultatul executării actului administrativ contestat, este definită prin art. 2 lit. s) din Legea nr. 554/2004, ca fiind un prejudiciu material viitor, dar previzibil cu evidenţă sau, după caz, perturbarea gravă a funcţionării unei autorităţi publice ori a unui serviciu public.
Or, în speţă reclamanta nu a probat în nici un mod nerealitatea susţinerilor recurentelor, în sensul că, din anul 2003, nu a desfăşurat activitate de exploatare în perimetrul minier aprobat prin licenţa nr. 1790/2000 şi nici pe cele referitoare la împrejurările şi motivele pentru care s-a ajuns în această situaţie. În consecinţă, nu se poate reţine că gravele consecinţe socio-economice afirmate de aceasta şi reţinute, ca atare, de prima instanţă sunt consecinţa directă a aplicării măsurii dispuse prin ordinul contestat.
În concluzie, Înalta Curte constată că în speţă nu sunt îndeplinite cumulativ cele două condiţii impuse de art. 15, cu trimitere la art. 14 din Legea nr. 554/2004, pentru admisibilitatea cererii de suspendare a executării Ordinului nr. 123/2005, emis de pârâta Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale.
Reţinând, aşadar, pentru toate aceste considerente, incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 pct. 1 C. proc. civ., cu majoritatea legală şi opinia separată a doamnei judecător B.C., în sensul respingerii recursurilor ca nefondate, va admite recursurile, modificând în tot încheierea atacată, în sensul respingerii cererii reclamantei ca fiind neîntemeiată.
În temeiul art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., intimata-reclamantă SC M. SA va fi obligată la plata sumei de 3.000 RON, cheltuieli de judecată stabilite prin apreciere, către recurenta-intervenientă SC B. SA Ştei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Cu majoritate legală, admite recursurile declarate de Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale Bucureşti şi de SC B. SA Ştei, judeţul Bihor, împotriva încheierii de şedinţă din 27 martie 2006, pronunţată în dosarul nr. 4897/2005, a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Modifică în tot încheierea atacată şi în fond, respinge, ca neîntemeiată, cererea SC M. SA Vaşcău, de suspendare a Ordinului nr. 123 din 22 septembrie 2005.
Obligă intimata-reclamantă SC M. SA Vaşcău, la plata sumei de 3.000 RON ,cheltuieli de judecată stabilite prin apreciere, conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către recurenta-intervenientă SC B. SA Ştei.
Cu opinia separată a doamnei judecător C.B., în sensul respingerii recursurilor formulate în cauză ca nefondate.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 noiembrie 2006.
Urmează opinia separată a doamnei judecător C.B.
1. Apreciez că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, în principal, în raport cu temeiul juridic al cererii reclamantei: art. 15, iar nu art. 14 din Legea nr. 554/2004, întrucât cererea de suspendare s-a formulat direct la instanţa învestită cu anularea actului atacat.
Din formularea alin. (1) al art. 15 rezultă că suspendarea executării, la cererea reclamantului, reprezintă o facultate a instanţei, iar nu o obligaţie a ei. În privinţa unor condiţii sau criterii pe care judecătorii ar trebui să le ia în considerare, legea, însă, tace.
Numai alin. (2) al art. 15 trimite la art. 14, dar numai cu privire la procedura urgentă de soluţionare a cererii [alin. (2) al art. 14] şi la calitatea procesuală activă a Ministerului Public în situaţii speciale [alin. (3) al art. 14].
Aşadar, în aprecierea temeiniciei cererii de suspendare a executării în temeiul art. 15 din lege, judecătorul nu este ţinut de cele două condiţii enunţate de art. 14 alin. (1), pentru că art. 15 nu face expres trimitere la acest alineat.
Libertatea de apreciere a instanţei este dată de legea însăşi şi este firească, întrucât cererea trebuie judecată în raport cu motivele invocate în susţinerea ei, fără a fi permise aprecieri asupra fondului acţiunii în anulare al cărei judecător va fi acelaşi care soluţionează cererea de suspendare.
Din această perspectivă legală, a cere judecătorului fondului să-şi exprime „îndoielile puternice" asupra actului administrativ care se bucură de prezumţia de legalitate şi să facă aceasta înainte de a soluţiona cauza în fond, este inadmisibil.
2. În ipoteza în care cererea de suspendare este analizată în recurs, prin „grila" condiţiilor prevăzute cumulativ de art. 14 din Legea nr. 554/2004, se observă, în primul rând, că instanţa de faţă, de recurs fiind, nu este supusă riscului de a antama fondul cauzei, fiind apoi obligată să-l soluţioneze.
Ca urmare, apreciez că, analizând cauza sub incidenţa art. 3041 C. proc. civ., există în speţă atât un „caz bine justificat", cât şi „iminenţa producerii unei pagube".
Sub primul aspect, se constată că:
- din punct de vedere formal, ordinul Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale atacat este nemotivat în fapt şi în drept, măsura dispusă prin el, nefiind corelată formal cu nici un articol din Legea nr. 85/2003 - Legea minelor, în vigoare la data emiterii ordinului.
- motivarea în fapt a cauzelor concrete care au dus la emiterea ordinului, s-a făcut abia prin cererea de introducere în cauză a titularului licenţei nr. 999/1999.
- motivarea în drept a ordinului s-a făcut prin întâmpinare, care conţine şi o nouă motivare în fapt în contradicţie cu prima;
- temeiul juridic al ordinului, indicat expres numai în întâmpinare, este: art. 31 lit. c), coroborat cu art. 34 lit. b) şi h) din Legea nr. 85/2003, cu precizarea Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale că, ori de câte ori se constată că titularul unei licenţe sistează lucrările pe o perioadă mai mare de 60 de zile, fără aprobarea prealabilă a autorităţii competente, ori când acesta nu îndeplineşte condiţiile privind suspendarea licenţei, Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale anulează licenţa de concesiune, fiind obligat la aceasta, neputând să aprecieze asupra oportunităţii măsurii; textele legale indicate nu au legătură cu situaţia de fapt expusă atât în preambulul ordinului, cât şi în cele două cereri ulterioare; art. 31 lit. c) se referă la revocarea licenţei pentru cauze comune cu cele enumerate la art. 34, dar premisele acestui din urmă articol sunt altele (sancţionarea contravenţională a titularului licenţei), iar anularea actului, ca sancţiune, este supusă unui termen imperativ de emitere:
- potrivit celor de mai sus, licenţa de concesiune a reclamantei, nr. 1790 emisă la 2 august 2000, a fost suspendată de Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, prin Ordinul nr. 204 din 26 noiembrie 2003, iar ordinul de anulare a licenţei nr. 123 a fost emis după aproape un an de la încetarea suspendării, la 22 septembrie 2005, ca efect al raporturilor litigioase dintre titularii celor două licenţe: SC M. SA, sucursala Băiţa Ştei, pentru exploatarea calcarului în subteran (din 1999) şi de SC M. SA Vaşcău, pentru exploatarea calcarului la suprafaţă (din 2000) - intimată-reclamantă în cauza de faţă.
Sub cel de-al doilea aspect, se constată că prin sentinţa civilă nr. 280 din 1 iulie 2003 a Curţii de Apel Oradea, irevocabilă prin Decizia nr. 815 din 27 februarie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost anulat certificatul de atestare a dreptului de proprietate al SC B. SA Ştei, pentru terenul pe care este amplasată cariera de marmură Băiţa Plai, reţinându-se că SC M. SA are încă din anul 1970, un drept de administrare directă asupra terenului aferent carierei (87.264 mp), iar ca titulară a licenţei de concesiune nr. 1790/2000, pentru exploatarea resurselor minerale din zăcământul de calcar cristalin Băiţa Plai, beneficiază şi de dreptul de administrare acordat de stat prin Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, pentru a efectua activităţi miniere.
Anularea licenţei de concesiune sus-menţionate produce prima facie, o pagubă iminentă reclamantei care, deşi titulară a unui drept de administrare recunoscut, va fi împiedicată să şi-l exercite pentru o perioadă nedeterminată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3943/2006. Contencios. Obligaţia de a face.... | ICCJ. Decizia nr. 3945/2006. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
