ICCJ. Decizia nr. 3938/2006. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 3938/2006
Dosar nr. 13205/1/2006
Şedinţa publică din 10 noiembrie 2006
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, la data de 4 aprilie 2006, reclamantul R.R. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, obligarea acestuia din urmă:
- să nu permită ieşirea minorei A.K.R., din România, pentru o perioadă mai mare decât intervalul dintre două vizite, astfel cum au fost ele stabilite, în favoarea reclamantului, prin hotărâre judecătorească, fără a exista, pentru o astfel de deplasare, consimţământul tatălui (reclamantului).
- să-şi modifice regulamentele de ordine interioară, în sensul eliminării, din cuprinsul acestuia, a discriminărilor dintre părintele căruia i-a fost încredinţat minorul şi cel în favoarea căruia a fost stabilit, prin hotărâre judecătorească, un drept de vizitare;
- să-i plătească reclamantului, daune morale în cuantum de 90.000 RON, ca urmare a refuzului nejustificat al autorităţii pârâte, de a rezolva cererile acestuia.
Ulterior, printr-o cerere precizatoare, reclamantul şi-a majorat cuantumul pretenţiilor la 150.000 RON, prin adăugarea cheltuielilor necesitate de demersurile făcute în instanţă, pentru reluarea legăturilor personale cu minora şi la diverse autorităţi pentru returnarea acesteia din SUA.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 1612 din 28 iunie 2006, a admis excepţia invocată de pârât şi a respins, ca inadmisibile, primele două capete de cerere, admiţând în parte cererea privitoare la acordarea daunelor morale şi materiale, pe care le-a circumscris la suma de 20.000 RON.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (4) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, că instanţa de contencios administrativ nu are posibilitatea legală de a obliga pârâtul să recunoască existenţa dreptului la legături personale, al reclamantului cu fiica lui minoră, acest drept fiind stabilit prin hotărâre judecătorească şi, de asemenea, că pârâtul nu are potrivit legii, atribuţii în sensul de a lua sau a refuza să ia măsuri referitoare la drepturi recunoscute printr-o asemenea hotărâre.
S-a mai reţinut că nu există nici posibilitatea legală ca instanţa de contencios administrativ să oblige pârâtul să-şi modifice regulamentele în sensul celor solicitate de către reclamant.
Cu privire la obligarea autorităţii pârâte de a plăti reclamantului daune materiale şi morale, s-a apreciat că fapta pârâtului de a permite trecerea frontierei, de către minoră, fără acordul reclamantului, se înscris într-un complex cauzal în care, determinantă, pentru producerea prejudiciului invocat de reclamant, a fost fapta mamei minorei, D.J., persoană pe care reclamantul nu a înţeles să o cheme în judecată. Pe cale de consecinţă, s-a reţinut că cererea de despăgubiri urmează a fi admisă numai în parte, într-un cuantum apreciat în mod corespunzător de către instanţă.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat recurs, atât reclamantul R.R., cât şi pârâtul Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră.
În dezvoltarea motivelor sale de recurs, recurentul-reclamant R.R., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9, art. 3041 C. proc. civ., art. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, art. 2, 5 şi 38 din Legea nr. 272/2004 privitoare la protecţia drepturilor copilului; art. 3 alin. ultim lit. m) din Legea nr. 146/1997; art. 131 din Legea nr. 272/2004, coroborate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 şi art. 29 din HG nr. 94/2006; art. 24 şi 25 din HG nr. 94/2006; art. 18 din Legea nr. 677/2001, art. 13 şi 22 din Legea nr. 544/2001; art. 43 parag. 2 C. fam.; art. 16 şi 54 din Constituţia României şi art. 8 şi 41 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a solicitat modificarea în parte a sentinţei atacate în sensul obligării Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră la plata sumei de 150.000 RON cu titlu de daune morale, ca urmare a refuzului nejustificat de rezolvare a cererilor sale privind respectarea dreptului său de legături personale cu minora, drept recunoscut de lege şi de o hotărâre judecătorească executorie şi a consecinţelor acestui refuz asupra relaţiilor de familie, părinteşti dintre dânsul şi fiica sa şi asupra vieţii sale personale şi la plata sumei de 28.862 RON cu titlu de daune materiale, ca urmare a cheltuielilor ocazionate de demersurile juridice privind returnarea fiicei sale în România şi reluarea programului de legături părinteşti, personale, reiterând atât cu privire la daunele morale, cât şi cu privire la cele materiale, motivele acţiunii sale introductive precizările ulterioare, cu referire şi la practica C.E.D.O., cu privire la separaţia echitabilă şi rolul acesteia.
La rândul său, recurentul-pârât Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră apreciază ca parţial netemeinică şi nelegală sentinţa recurată şi, invocând dispoziţiile art.3041 C. proc. civ., solicită admiterea recursului său, modificarea în parte a sentinţei recurate şi pe fond, respingerea acţiunii reclamantului ca neîntemeiată.
În dezvoltarea motivelor sale de recurs, Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră susţine că în mod greşit instanţa de fond a reţinut faptul că „Punctul de Trecere al Frontierei Aeroportul Internaţional Cluj Napoca, în mod nejustificat a permis trecerea frontierei minorei A.R.K., fără acordul reclamantului, deşi acesta solicitare expres acest lucru" şi a obligat-o la despăgubiri civile, faţă de dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 554/2004.
Examinând cauza, în raport cu toate criticile aduse soluţiei instanţei de fond. cu probele administrate, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră este fondat, iar cel declarat de R.R. este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 52 din Constituţia României şi a art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cel ce se adresează instanţei de contencios administrativ pentru recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legii, pentru anularea actului, poate solicita şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată, conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim se poate sesiza instanţa de contencios administrativ, în condiţiile art. 7 din lege, pentru a solicita anularea actului, în tot sau în parte, repararea pagubei cauzate şi eventual, reparaţii pentru daune morale.
De asemenea, conform dispoziţiilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, „în cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.
În cauză, însă, instanţa de fond a admis excepţia de inadmisibilitate a primului capăt al acţiunii reclamantului R.R., respingând cererea de obligare a pârâtului să-i recunoască în regim de urgenţă existenţa dreptului de legături personale, aşa cum este el prevăzut de hotărârea judecătorească executorie privitoare la programul de vizitare, în sensul obligării acestuia să nu permită ieşirea minorei din România, pentru o perioadă mai mare decât intervalul dintre două vizite prevăzute de hotărârea executorie care să suplinească lipsa de consimţământ şi să-şi modifice regulamentele interioare, ca inadmisibil.
În aceste condiţii, admiterea cererii de reparare a pagubei, chiar şi în parte, este nelegală.
Prin urmare, se va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant şi se va admite recursul declarat de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, se va casa în parte sentinţa atacată şi în fond, se va respinge acţiunea reclamantului, în ceea ce priveşte daunele materiale şi morale solicitate, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Inspectoratul General al Poliţiei de frontieră împotriva sentinţei civile nr. 1612 din 28 iunie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Casează în parte sentinţa atacată şi în fond, respinge acţiunea reclamantului R.R., şi în ceea ce priveşte daunele materiale şi morale solicitate.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Respinge recursul declarat de R.R. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 noiembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3937/2006. Contencios. Excepţie nelegalitate... | ICCJ. Decizia nr. 3941/2006. Contencios. Refuz acordare drepturi... → |
|---|
