ICCJ. Decizia nr. 4530/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 5 mai 2005, reclamantul R.M., cetățean iordanian, a solicitat anularea actului administrativ nr. 175.866/CV/SI din 28 martie 2005, prin care pârâta Autoritatea pentru Străini, din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, a respins cererea sa de reducere a perioadei interdicției de intrare pe teritoriul României.
în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, la data de 3 februarie 2004, i s-a aplicat măsura interdicției de intrare în România, pentru o perioadă de 10 ani, dar pârâta a refuzat nejustificat să reanalizeze situația sa și să reducă perioada de interdicție, prin aplicarea Legii nr. 482/2004, care a prevăzut o perioadă de 3 ani pentru străinii condamnați penal și reducerea la jumătate a perioadelor pentru străinii căsătoriți cu cetățeni români sau părinți ai unor minori, cetățeni români. Reclamantul a învederat că se încadrează în prevederile noii legi privind regimul străinilor, întrucât soția și fiul său minor sunt cetățeni români.
Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea, ca neîntemeiată, prin sentința civilă nr. 1983 din 29 noiembrie 2005, reținând că reclamantul nu poate beneficia de prevederile legii intrată în vigoare după aplicarea măsurii interdicției de intrare în România.
Instanța de fond a respins apărarea reclamantului privind încălcarea dreptului său la respectarea vieții de familie, cu motivarea că interdicția aplicată corespunde prevederilor art. 8 alin. (2) din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, fiind o măsură necesară într-o societate democratică pentru securitatea națională, siguranța publică, apărarea ordinii publice și prevenirea faptelor penale, protejarea drepturilor și libertăților altora. în acest sens, s-a avut în vedere că măsura a fost dispusă după condamnarea reclamantului la doi ani închisoare și expulzare pentru deținere de droguri în scop de consum propriu.
împotriva acestei sentințe a declarat recurs, reclamantul, solicitând casarea hotărârii, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și pe fond, admiterea acțiunii și reducerea măsurii aplicate.
Recurentul a susținut că instanța de fond a aplicat greșit prevederile art. 8 alin. (2) din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, dat fiind că a executat pedeapsa penală pentru infracțiunea săvârșită și nu a fost declarat persoană indezirabilă, astfel încât măsura aplicată este disproporționată față de scopul urmărit, ceea ce a și determinat reducerea la 3 ani a interdicției de intrare pe teritoriul României, prin Legea nr. 482/2004. Recurentul a arătat că instanța de fond nu a comparat proporția în care interdicția aplicată vatămă dreptul său la respectarea vieții de familie și proporția în care interesul statului de a menține ordinea publică ar fi vătămat prin permiterea intrării sale în România.
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport și cu dispozițiile art. 304 și 3041 C. proc. civ., înalta Curte a respins prezentul recurs, ca nefondat, pentru următoarele considerente.
Autoritatea intimată a aplicat recurentului, la data de 3 februarie 2004, interdicția de intrare în România, pe o perioadă de 10 ani, având în vedere condamnarea acestuia la pedeapsa închisorii prin sentința penală nr. 1170 din 3 decembrie 2002 a Tribunalului municipiului București, rămasă definitivă prin decizia nr. 3282 din 4 iulie 2003 a Curții Supreme de Justiție, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 143/2000, respectiv cumpărare și deținere de droguri pentru consum propriu. Prin aceeași sentință penală s-a dispus împotriva recurentului și măsura de siguranța a expulzării după executarea pedepsei.
Interdicția de intrare a recurentului în România s-a întemeiat pe dispozițiile art. 102 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, care au prevăzut că, împotriva străinilor care au comis infracțiuni, durata interdicției va fi egală cu durata pedepsei la care au fost condamnați, dar nu mai mică de 10 ani.
Măsura interdicției de intrare în România nu a fost contestată de recurent în termenele și în condițiile prevăzute de lege, fiind definitivă la data modificării și completării art. 102 din O.U.G. nr. 194/2002, prin Legea nr. 482/2004, a cărei aplicare a fost solicitată intimatei, cu petiția înregistrată sub nr. 175.545 din 18 ianuarie 2005.
Legea nr. 482/2004 a modificat și completat art. 102 alin. (2) și (3) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, în sensul că a prevăzut posibilitatea reducerii la jumătate a interdicțiilor aplicate în baza alin. (1) al aceluiași articol și a redus la 3 ani, durata minimă a interdicției împotriva străinilor care au comis infracțiuni și au fost îndepărtați de pe teritoriul României.
Instanța de fond a constatat corect că este justificat refuzul de aplicare a legii noi, exprimat de intimată prin actul administrativ dedus judecății, și anume, adresa nr. 175.866/CV/SI din 28 martie 2005.
Astfel, s-a avut în vedere că Legea nr. 482/2004, invocată de recurent, a intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2004 și, în lipsa unei prevederi legale exprese, nu poate fi aplicată actelor administrative definitive, conform principiului constituțional al neretroactivității legii.
în consecință, recurentul a solicitat neîntemeiat reducerea la 3 ani a interdicției sale de intrare în România, în baza art. 102 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 482/2004.
De asemenea, este neîntemeiată cererea de aplicare a alin. (2) din aceeași reglementare, prin reducerea la jumătate a duratei interdicției stabilite la 10 ani, cu atât mai mult cu cât această posibilitate a fost prevăzută numai în cazul străinilor care au ședere ilegală în România, iar nu pentru cei care au comis infracțiuni.
Apărările recurentului, privind încălcarea dreptului la respectarea vieții sale de familie, prin interdicția aplicată, vor fi respinse ca nefondate, întrucât în prezenta cauză nu pot fi examinate legalitatea și conformitatea unei măsuri definitive cu prevederile art. 8 alin. (1) din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Asemenea apărări se dovedesc a fi nefondate și față de refuzul intimatei de aplicare a Legii nr. 482/2004, dat fiind că la data emiterii actului administrativ contestat - adresa nr. 175.866/CV/SI din 28 martie 2005, recurentul nu a dovedit existența și realitatea vieții sale de familie în România, cu soția și fiul său, cetățeni români.
Din actele dosarului rezultă că recurentul s-a căsătorit în Iordania la data de 7 martie 2004, după aplicarea interdicției de intrare în România și, de asemenea, după această dată, a fost stabilită paternitatea sa față de minorul C.D., prin sentința civilă nr. 1078 din 1 iulie 2004, pronunțată de Judecătoria Slobozia.
Recurentul a depus la dosar înscrisurile referitoare la legătura sa juridică cu soția și fiul minor, dar nu a administrat nici o altă probă privind caracterul efectiv al unor relații de familie pe teritoriul României, pentru a beneficia de aplicarea art. 8 alin. (1) din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, așa cum s-a stabilit și în jurisprudența instanței de contencios european (C.E.D.O. hotărârea din 22 iunie 2004 cauza Pini și Bertani, Manera și Atripaldi c. României).
în atare situație, refuzul intimatei de a aplica legea nouă unor situații juridice stinse sub reglementarea anterioară, nu încalcă prevederile art. 8 alin. (1) din Convenția Europeană a dreptului omului și a libertăților fundamentale și conform alin. (2) din aceeași reglementare, constituie o măsură necesară și proporțională într-o societate democratică pentru apărarea ordinii publice.
Față de considerentele expuse, constatând că nu există motive de casare sau de modificare a hotărârii atacate, înalta Curte a respins prezentul recurs ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4543/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4527/2006. Contencios → |
|---|
