ICCJ. Decizia nr. 964/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 327 din 13 martie 2003, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta Fundația R.M., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Vămilor (în prezent Autoritatea Națională a Vămilor), având ca obiect anularea deciziei nr. 461/2002 și a procesului-verbal nr. 21724/F/2002, emise de pârâți, cu consecința exonerării sale de plata datoriei vamale în sumă de 16.873.909.961 lei, stabilită pentru importurile efectuate în perioada 1998 - 2001.
Instanța a reținut că soluția se impune, întrucât la data efectuării importurilor, reclamanta, ca instituție de învățământ superior, nu era acreditată și nu putea beneficia de facilitățile prevăzute de dispozițiile art. 173 alin. (3) din Legea nr. 84/1995, republicată.
Recursul declarat împotriva sentinței sus menționate de către reclamanta Fundația R.M. a fost respins, ca nefondat, de către înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 8637 din 30 noiembrie 2004, cu motivarea că, fiind acreditată și, respectiv, înființată prin Legea nr. 443/2002, deci ulterior efectuării importurilor în discuție, datorează sumele stabilite ca taxe vamale, nefiindu-i aplicabile prevederile art. 173 alin. (3) din Legea nr. 84/1995.
La data de 5 ianuarie 2005, Fundația R.M. a formulat cererea de revizuire a deciziei pronunțată de instanța de control judiciar, în temeiul dispozițiilor art. 322 pct. 2, 4 și 7 C. proc. civ.
Invocând prevederile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., revizuienta a arătat, în esență, că instanța de recurs a omis să se pronunțe cu privire la susținerea sa vizând decizia nr. 793 din 26 februarie 2003, pronunțată tot de înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, care conținea o soluție contrară și a ignorat dispozițiile art. 24 din Legea nr. 304/2004, atunci când a considerat necesar să revină asupra propriei jurisprudențe.
Revizuienta a mai invocat și prevederile art. 322 pct. 4 C. proc. civ., susținând că hotărârea s-a dat în temeiul a două adrese care sunt false sub aspectul conținutului și împotriva cărora s-a formulat plângere penală, din respectivele acte reieșind în mod eronat că Universitatea S.H. din București a fost acreditată la data înființării sale prin Legea nr. 443/2002.
S-a mai considerat că hotărârea atacată trebuie revizuită, pentru motivul prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., întrucât există contradicție între decizia nr. 8637 din 30 noiembrie 2004, care face obiectul prezentei cereri și decizia nr. 793 din 26 februarie 2003, pronunțată de aceeași instanță. în opinia revizuientei, cele două hotărâri privesc aceleași părți, cu aceeași calitate și au fost pronunțate în una și aceeași pricină, întrucât prima decizie menționată vizează un control efectuat pe întreaga perioadă a efectuării importurilor între anii 1999 - 2002, care cuprinde și cele 3 importuri care au făcut obiectul acțiunii soluționate prin cea de-a doua decizie amintită.
La termenul din 28 octombrie 2005, reprezentantul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, participant la ședința de judecată, a invocat, pe cale de excepție, necompetența materială a secției de contencios administrativ și fiscal a înaltei Curți de Casație și Justiție, de soluționare a prezentei cereri de revizuire, față de motivul prevăzut de dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. și împrejurarea că cele două hotărâri a căror contradictorialitate s-a invocat, sunt pronunțate tot de către înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.
Analizând actele și lucrările dosarului, precum și reglementările legale incidente, Curtea a constatat că atât excepția invocată, cât și cererea de revizuire sunt neîntemeiate.
în ceea ce privește excepția necompetenței materiale a secției de contencios administrativ și fiscal a înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea cererii de revizuire, nu se poate reține că, potrivit dispozițiilor art. 323 alin. (2) teza I C. proc. civ., competența ar reveni completului de 9 judecători sau secțiilor unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece, pe de o parte, textul vizează îndreptarea cererii la instanța mai mare în grad, iar potrivit art. 16 din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, în România funcționează o singură instanță supremă, respectiv înalta Curte de Casație și Justiție.
Pe de altă parte, regulile în materia competenței fiind imperative, se constată că cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., care vizează două hotărâri potrivnice pronunțate de înalta Curte de Casație și Justiție, nu este enumerată printre cauzele prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată și ale art. 50 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, în competența completului de 9 Judecători și de prevederile art. 25 din Legea nr. 304/2004, în competența secțiilor unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție.
Faptul că, potrivit dispozițiilor art. 25 lit. b) din Legea nr. 304/2004, republicată, înalta Curte de Casație și Justiție se constituie în secții unite, pentru soluționarea sesizărilor privind schimbarea jurisprudenței înaltei Curți de Casație și Justiție, nu este de natură a atrage competența secțiilor unite în judecarea prezentei cereri de revizuire, în cauză nefiind vorba despre o astfel de sesizare.
în raport cu cele expuse, Curtea a respins excepția necompetenței materiale invocată de reprezentantul Ministerului Public.
Este neîntemeiată și cererea de revizuire.
Potrivit art. 322 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri date de o instanță de recurs, atunci când evocă fondul, se poate cere, dacă s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unor lucruri cerute ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.
Deci, art. 322 pct. 2 are în vedere trei ipoteze: prima vizează situația în care instanța s-a pronunțat, din eroare, și asupra unor lucruri care nu s-au cerut; a doua are în vedere situația în care instanța nu s-a pronunțat asupra unor lucruri cerute; a treia vizează situația în care instanța a dat petentului, mai mult decât s-a cerut.
în speță, revizuienta a invocat cea de-a doua ipoteză, pretinzând că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra apărării sale privind decizia nr. 793/2003.
Dar, după cum se observă, în ipoteza a doua, sintagma "lucruri cerute" are în vedere cererile principale, accesorii și incidentale formulate în proces și, pe cale de consecință, numai omisiunea pronunțării asupra acestora constituie motiv de revizuire, nu și cu privire la apărările sau argumentele în combaterea cererilor menționate.
Nu este fondat nici motivul prevăzut de art. 322 pct. 4 C. proc. civ., în sensul că revizuirea se poate cere pentru o hotărâre care s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății; deoarece revizuienta nu a făcut dovada, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, că înscrisurile la care face referire au fost declarate false.
în ceea ce privește motivul prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., se reține că, potrivit acestui text legal, revizuirea unei hotărâri se poate cere dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane având aceeași calitate.
Din reglementările legale citate, rezultă, deci, că cererea de revizuire este admisibilă, dacă există identitatea de părți, de cauză și de obiect, acest motiv fiind o aplicare a principiului puterii lucrului judecat stabilit de dispozițiile art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ.
Puterea lucrului judecat reiese din dispozitivul hotărârii, iar nu din considerente care participă doar la lămurirea dispozitivului. Prin urmare, revizuirea pentru contrarietate de hotărâri poate fi cerută dacă există două hotărâri ale căror dispozitive conțin prevederi de neconciliat, care să nu se poată executa simultan, iar hotărârile sunt date în aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate.
în speță, nu există tripla identitate de părți, obiect și cauză, cât timp cauza soluționată prin decizia nr. 793/2003 a avut ca obiect anularea deciziei nr. 1850/2001 și a actului constatator nr. 1073/2001, pentru sumele de 607.475.262 lei datorie vamală și 236.004.075 lei majorări de întârziere, iar pricina dezlegată prin decizia nr. 8637/2004 viza anularea deciziei nr. 461/2002 și a procesului-verbal nr. 21724/F/2002, pentru suma de 16.873.909.961 lei, cu titlu de datorie vamală, deci un alt obiect.
în raport cu cele expuse, Curtea a constatat că nu sunt întrunite cerințele art. 322 pct. 2, 4 și 7 C. proc. civ. și, în consecință, a respins cererea de revizuire, ca neîntemeiată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 921/2006. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 917/2006. Contencios → |
|---|
