ICCJ. Decizia nr. 921/2006. Contencios
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 30 iunie 2005, la Tribunalul Timiș, reclamanții N.S., C.R., G.I., B.L., D.D., C.M.I. au chemat în judecată Ministerul Justiției, Curtea de Apel Timișoara și Tribunalul Timiș, solicitând obligarea acestora la restituirea cotelor părți din impozitul ce li s-a reținut ilegal, cu aplicarea coeficienților de devalorizare a monedei naționale pentru perioada de la data reținerilor ilegale și până la restituirea sumelor respective.
în motivarea acțiunii, reclamanții arată că sunt judecători la Curtea de Apel Timișoara, că prin Decretul nr. 602/2002, emis de Președintele României, le-a fost conferită diploma "Meritul judiciar" și că în baza dispozițiilor art. 109 alin. (1) din Legea nr. 92/1992, beneficiau de reduceri la impozitul pe venit, de 40%, 30%, 25% și 20%, însă nu li s-a aplicat această dispoziție legală.
Ministerul Justiției a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, solicitând ca, în cazul în care se va admite cererea reclamanților, să se dispună obligarea acestuia la virarea fondurilor necesare achitării sumelor solicitate de către reclamanți.
Ministerul Justiției a depus la dosar, și întâmpinare, prin care invocă excepția de necompetență materială a Tribunalului Timiș în soluționarea pricinii, competența revenind organului fiscal prevăzut de art. 33 din O.G. nr. 92/2003, republicată, precum și excepția lipsei calității sale procesuale pasive.
Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Timiș, în numele Ministerului Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare, prin care invocă excepția de necompetență materială a Tribunalului Timiș în soluționarea cauzei.
Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința nr. 229 din 29 septembrie 2005, a admis excepția de necompetență materială a Tribunalului Timiș, excepție invocată de pârâtul Ministerul Justiției și chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, declinându-și competența de soluționare a cauzei, în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.
Instanța reține că, potrivit art. 42 alin. (2) din O.U.G. nr. 177/2002, competența de soluționare a pricinii revine Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.
La rândul său, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 2024 din 6 decembrie 2005, și-a declinat competența, în favoarea Tribunalului Timiș și, constatând existența conflictului negativ de competență între cele două instanțe, a dispus înaintarea cauzei la înalta Curte de Casație și Justiție, pentru emiterea regulatorului de competență.
în motivarea sentinței se reține că obiectul cererii de chemare în judecată vizează refuzul nejustificat de acordare a unei facilități fiscale, și anume, a reducerii impozitului pe venit, la care se adaugă coeficientul de inflație și dobânda legală prevăzută de Codul de procedură civilă, ca un accesoriu, astfel că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 42 alin. (2) din O.U.G. nr. 177/2002, care se referă la drepturi salariale, ci prevederile art. 1 alin. (1) și (3) și art. 174 - 187 C. proc. civ., în raport cu acestea competența de soluționare a prezentei cauze revenind tribunalului, conform dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Primind cauza, pentru soluționarea conflictului negativ de competență ivit între Tribunalul Timiș și Curtea de Apel București, înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că este competentă să-l judece în temeiul art. 22 alin. (3) C. proc. civ.
în ce privește instanța competentă să soluționeze pricina de față, consideră că aceasta este tribunalul, ca instanță de fond.
Are în vedere că acțiunea privește restituirea unor sume de bani reținute cu titlu de impozit, pentru care se pretinde de către reclamanți că nu s-a ținut cont de prevederile art. 109 alin. (1) din Legea nr. 92/1992, referitoare la cota procentuală de reducere a impozitului, ca urmare a acordării distincției "Meritul judiciar".
De aceea, în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 42 din O.U.G. nr. 177/2002, pentru că nu se contestă de către reclamanți, stabilirea unor drepturi salariale, în sensul prevederilor acestui articol, ci faptul că nu s-a scăzut din impozit, cota procentuală stabilită prin art. 109 alin. (1) din Legea nr. 92/1992.
De altfel, o parte din sumele de bani pretinse de reclamanți privesc o perioadă anterioară datei la care O.U.G. nr. 177/2002 a intrat în vigoare.
Procedura prevăzută de art. 42 din această ordonanță de urgență, care se referă la contestarea modului de stabilire a drepturilor salariale, este condiționată de existența unui act administrativ pretins nelegal, situație în care nu ne aflăm.
Categoria drepturilor salariale prevăzute de textul legal menționat trebuie înțeleasă ca având în cuprinderea sa indemnizația de încadrare brută lunară și sporurile cu caracter permanent, prevăzute în actul administrativ emis de conducătorul instituției, iar nemulțumirea magistraților pentru neacordarea corespunzătoare a acestor drepturi se poate materializa prin atacarea actului administrativ respectiv, la instanța de contencios administrativ competentă.
Dar, în cauza de față nu este această situație, care să atragă competența instanței de contencios administrativ, nefiind nici raporturi juridice de drept fiscal, pentru că nu se contestă o decizie de impunere în sensul Codului de procedură fiscală, ci există raporturi juridice de muncă, pentru care sunt aplicabile dispozițiile Codului muncii, care este dreptul comun în situația în care legea specială nu are reglementări complete pentru rezolvarea unei cauze ca cea de față.
Art. 1 alin. (2) și art. 295 alin. (2) C. muncii, stabilesc că prevederile acestui cod se aplică cu titlu de drept comun, și pentru acele raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract de muncă, reglementate prin legi speciale, în măsura în care acestea nu sunt complete, iar aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective.
Pentru considerentele menționate mai sus, s-a stabilit că tribunalul este competent să soluționeze pricina, ca instanță de litigii de muncă.
însă, ținându-se cont că Tribunalului Timiș i-ar reveni legal competența de a judeca pricina de față, dar avându-se în vedere că reclamanții sunt judecători la Curtea de Apel Timișoara, pentru o mai bună administrare a actului de justiție, a fost trimisă cauza, spre soluționare, la Tribunalul Oradea.
| ← Excepție de nelegalitate. Invocarea excepției împotriva unui... | ICCJ. Decizia nr. 964/2006. Contencios → |
|---|
