Statul Român. Lipsa calității procesuale pasive în litigiile de contencios administrativ
| Comentarii |
|
Acțiunea în contencios administrativ, având ca obiect răspunderea Statului, pentru lipsa de eficacitate a serviciilor publice este inadmisibilă.În condițiile actualei reglementări, Statul nu este considerat subiect al raportului juridic de contencios administrativ în mod direct, acțiunea putând fi exercitată față de orice organ al său, sau al unităților administrativ teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, nr. 3268 din 5 Octombrie 2006
Prin acțiunea înregistrată la data de 29 iulie 2005, reclamanții MV și MA au solicitat ca, în contradictoriu cu Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor, să se pronunțe o hotărâre judecătorească prin care să fie obligat pârâtul pentru reaua funcționare a serviciilor publice, la plata sumei de 600 euro/lună în echivalent în lei, începând cu data de 15 aprilie 2004 și până la eliberarea efectivă a apartamentelor situate în Cluj-Napoca, care sunt ocupate în mod abuziv de persoane care nu au niciun drept asupra acestora.
în motivarea acțiunii lor, reclamanții au arătat că, deși sunt proprietarii celor trei apartamente și au făcut nenumărate demersuri cum ar fi: acțiuni în evacuare, plângeri penale, memorii la diferite instituții ale statului, totuși, persoanele care ocupă fără drept aceste spații refuză să le părăsească și astfel sunt privați de aproape 7 ani de dreptul lor de proprietate imobiliară, drept care este garantat de art. 44 din Constituția României și este inviolabil conform art. 136 din așezământul juridic fundamental.
Reclamanții au mai arătat că în aceste condiții nu ne aflăm în prezența funcționării normale a serviciilor publice de interes național, Statul Român neîndeplinindu-și obligația de rezultat, respectiv obligația pozitivă de a garanta proprietatea în sensul dispozițiilor constituționale și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Aceasta întrucât atât activitatea legislativă cât și cea executivă trebuie puse în concordanță cu principiile fundamentale ale democrației, în caz contrar fiind într-o situație de violare a Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv a art. 1 Protocol 1 al acesteia.
Astfel, în opinia reclamanților, fie autoritățile judiciare și cele administrative au respectat legile ad litteram, de unde rezultă că prejudiciul suferit este cauzat de activitatea legislativă a Statului, fie autoritățile judiciare ori cele administrative nu și-au desfășurat activitatea în mod legal, situație în care se poate vorbi de "erori judiciare" în sens larg, ori de reaua funcționare a serviciilor publice.
Totodată, arată reclamanții, prin acțiunea lor nu urmăresc tragerea la răspundere a unei anumite persoane fizice, agent al serviciilor publice încriminate, nefiind dovedită culpa personală a unei asemenea persoane, dar pentru lipsa de eficiență a serviciilor publice ca structuri publice trebuie să răspundă Statul Român, fiind îndeplinite toate condițiile: prejudiciul, fapta "ilicită", raportul de cauzalitate și culpa Statului care se prezumă din fapta ilicită, doar că se impune distincția între răspunderea delictuală prevăzută de Codul civil și răspunderea autonomă de drept administrativ, ce poartă denumirea de "răspundere publică" în doctrina și practica franceză.
Astfel, Statul nu este un comitent, ci un garant al respectării legilor, garanție ce nu poate fi oferită decât prin serviciile publice specializate pentru a căror activitate trebuie să răspundă.
Au mai arătat reclamanții că Statul Român are calitatea de pârât în acțiunea de contencios administrativ întrucât refuză nejustificat de a proteja, prin forța sa de coerciție, dreptul de proprietate privată a reclamanților, litigiul conținând în el chiar esența contenciosului administrativ în sensul că autoritatea își exercită puterea cu care a fost învestită (puterea publică) în mod defectuos, astfel încât drepturile fundamentale ale particularilor nu sunt ocrotite.
în plus, precizează reclamanții, au solicitat repararea prejudiciului de la Statul Român și pe cale grațioasă, însă răspunsul organelor competente a fost de-a dreptul hilar căci Legea nr. 10/2001 nu are nicio legătură cu speța.
Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a formulat întâmpinare, invocând inadmisibilitatea acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile prevăzută de art. 7 al Legii nr. 554/2004 precum și lipsa calității procesuale pasive a pârâtului.
Aceeași instanță, prin sentința nr. 707 din 31 octombrie 2005 a respins acțiunea reclamanților ca inadmisibilă, reținând, în esență, că Statul Român, deși are calitatea de persoană juridică, nu este considerat de dispozițiile Legii contenciosului administrativ, în actuala reglementare, ca subiect al acestui raport juridic în mod direct, acesta neputând fi acționat direct în judecată, acțiunea în contencios administrativ putând fi exercitată față de orice organ al său care acționează în regim de putere publică, cu excepțiile prevăzute de art. 5 din lege.
S-a mai reținut că, în aceste condiții, nici procedura prealabilă nu a fost și nu putea fi îndeplinită, acțiunea nefiind circumscrisă față de o anumită autoritate publică.
Totodată, instanța de fond a reținut că nefiind îndeplinite condițiile pentru exercitarea unei acțiuni judiciare în contenciosul administrativ prevăzute de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pe baza dispozițiilor art. 18 din aceeași lege, acțiunea este inadmisibilă, ceea ce nu înseamnă însă că principiul constituțional prin care statul garantează proprietatea privată nu ar fi respectat, cât timp prin activitatea legislativă sunt create mijloacele de drept material și procesual atât în materie civilă cât și penală pentru apărarea acestui drept și asigurarea posibilității de exercitare a acestuia. Totodată, menționează instanța de fond, în plan executiv, prin autoritățile administrative și judiciare sunt stabilite atribuții cu ajutorul cărora, în cazul încălcării dreptului de proprietate se poate obține tragerea la răspundere a persoanelor fizice vinovate.
Reclamanții au declarat recurs, invocând dispozițiile art. 44 și 136 din Constituția României, cele ale Legii nr. 554/2004, ale art. 1 Protocol 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului precum și cele ale art. 3041_i 313 C. proc. civ. au solicitat casarea sentinței atacate și trimiterea pricinii spre rejudecare aceleiași instanțe.
în dezvoltarea motivelor de recurs se susține, pe de o parte, că instanța de fond a încălcat principiul contradictorialității și principiul garantării dreptului la apărare, soluționând excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român fără ca recurenții-reclamanți să-și fi prezentat punctul de vedere cu privire la această problemă de drept, încălcându-se astfel garanțiile constituționale ale unui proces echitabil.
Pe de altă parte, arată recurenții-reclamanți, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român trebuia respinsă ca nefondată, invocând ca argumente cele arătate și în acțiunea introductivă și reiterate în motivarea recursului.
în plus, recurenții-reclamanți susțin că Statul Român, în calitate de persoană juridică de drept public, răspunde pentru activitatea defectuoasă a serviciilor publice și are calitate procesuală pasivă.
Mai mult, arată recurenții-reclamanți, alături de raporturile juridice existente între Statul Român și serviciile publice de interes național pentru a căror activitate răspunde, există și un raport juridic ce decurge din lege, de mandat, între Statul Român și Ministerul de Finanțe, conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954, fără ca introducerea Ministerului Finanțelor în proces să aibă altă legătură cu fondul cauzei.
Recursul este nefondat.
Referitor la primul motiv de recurs, înalta Curte constată, contrar celor susținute de recurenții-reclamanți, că aceștia, prin răspunsul la întâmpinarea formulată în cauză în cadrul căreia s-a invocat excepția lipsei calității procesuale a Statului Român, și-au exprimat în scris, cu semnătura și ștampila avocatului împuternicit a le asigura asistența de specialitate, punctul de vedere cu privire la fiecare excepție invocată.
Răspunsul a fost înregistrat la dosar anterior încheierii ședinței din 24 octombrie 2005 când s-au discutat și excepțiile (care ulterior au fost examinate pe larg și soluționate prin sentința atacată).
în aceste condiții, nu se poate reține încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituția României și de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale amendată prin Protocolul nr. 11.
Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, înalta Curte constată că și acesta este nefondat.
Astfel, conform dispozițiilor art. 52 alin. (1) din Constituția României "persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei, iar conform alin. (2) al aceluiași articol "condițiile și limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică".
Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, lege organică, "orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public", iar conform alin. (2) al aceluiași articol "se poate adresa instanței de contencios administrativ și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept".
Totodată, conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, noțiunea de autoritate publică semnifică "orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public".
De asemenea, potrivit art. 2 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 554/2004, noțiunea de serviciu public este definită ca fiind activitatea organizată sau autorizată de o autoritate publică, în scopul satisfacerii, după caz, a unui interes public.
Conform art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 554/2004 interesul public este definit ca fiind interesul care vizează ordinea de drept și democrația constituțională, garantarea drepturilor, libertăților și îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenței autorităților publice, iar interesul legitim privat, conform art. 2 alin. (1) lit. a) din aceeași lege, relevă posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat.
Este cunoscut că, în conformitate cu dispozițiile art. 44 din Constituția României, dreptul de proprietate este garantat, conținutul și limitele acestuia fiind subiect de lege, iar potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (5), (text constituțional), proprietatea privată este irevocabilă în condițiile legii organice.
De asemenea, sunt cunoscute și principiile statuate de art. 20 din Constituția României referitoare la aplicarea tratatelor internaționale la care România este parte precum și dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificat de România prin Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994.
Astfel, potrivit dispozițiilor paragrafului 1 al art. 1 din Protocol ("Protecția proprietății) "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional", iar conform alin. (2) al aceluiași articol "dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor".
Mai mult, este de necontestat că, potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drept și obligații, iar conform prevederilor alin. (2) al aceluiași articol, el participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anumite organe în acest scop.
Prin urmare, din coroborarea tuturor textelor arătate în cele ce preced, rezultă, astfel cum corect a reținut și instanța de fond, că Statul Român nu poate avea calitate procesuală pasivă în litigiile de contencios administrativ atunci când nu participă nemijlocit la un raport juridic sau când nu este prevăzut expres de lege, (în sensul prevăzut de art. 19 din Capitolul VI al Titlului VII din Legea nr. 247/2004).
în cauză, astfel cum corect a reținut instanța de fond, în condițiile în care după ce s-au obținut hotărâri judecătorești irevocabile în privința persoanelor care ocupă fără drept apartamentele aflate în proprietatea reclamanților și aceste persoane au revenit după punerea în executare silită a acestor hotărâri, recurenții-reclamanți au posibilitatea să promoveze în condițiile legii acțiuni atât în evacuare cât și despăgubiri, ori, după caz, plângeri penale.
în plus, referințele la doctrina și practica franceză în materie se constată a fi materializarea conștientizării fragilității argumentelor invocate în acțiune și recurs, respectiv a aspectelor nevralgice ale acestora.
De altfel, și în ipoteza extremă în care s-ar admite că în cauză Statul Român are calitate procesuală pasivă, se impune examinarea respectării dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004, or, recurenții-reclamanți nu au făcut dovezi în sensul parcurgerii procedurii prealabile prevăzute de lege. Lipsa procedurii prealabile are astfel tot consecința respingerii acțiunii. Aceasta întrucât legea organică prevede obligativitatea acestei proceduri și nicio dispoziție constituțională nu interzice ca prin lege să se instituie o procedură administrativă prealabilă, fără caracter jurisdicțional, cum este procedura recursului administrativ grațios sau al celui ierarhic, iar liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește.
Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, iar criticile formulate acesteia nefondate, recursul a fost respins.
| ← Concurs de ocupare a funcției de director al unui organ de... | Excepție de nelegalitate. Invocarea excepției împotriva unui... → |
|---|
