Regimul juridic al străinilor. Stabilirea domiciliului în România. Condiții. Viză diplomatică
| Comentarii |
|
În conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr. 194/2002, privind regimul juridic al străinilor în România, republicată, își pot stabili domiciliul în România străinii care îndeplinesc cumulativ mai multe condiții, printre care și aceea a unei șederi temporare legale și continue de cel puțin 5 ani.Viza diplomatică nu poate fi asimilată unui drept de ședere temporară care să-i ofere titularului posibilitatea dobândirii dreptului de a-și stabili domiciliul în România. Cetățeanul străin, titular al unei astfel de vize, nu dobândește drepturi în nume personal, drepturile facilitățile și privilegiile de care se bucură pe teritoriul României fiind acordate de statul român în temeiul Convenției de la Viena privind relațiile diplomatice, la care părți sunt statele.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, nr. 3717 din 31 Octombrie 2006
Prin acțiunea înregistrată la 5 octombrie 2005, HK a chemat în judecată Autoritatea pentru străini, solicitând anularea deciziei nr. 39347/D.D./IV din 6 septembrie 2005, prin care i-a fost respinsă cererea de stabilire a domiciliului în România și admiterea cererii sale.
în motivarea acțiunii, reclamantul arată că a venit în România în urmă cu 10 ani și a avut viză de ședere în interes de serviciu, în calitate de funcționar la Ambasada Armeniei din București. Până în anul 2001 a avut legitimație de ședere temporară, prelungită anual în baza unui protocol încheiat între Ministerul Afacerilor Externe și Ministerul Administrației și Internelor, iar în perioada 2001-2004 i-a fost eliberată de Ministerul Afacerilor Externe o legitimație cu valabilitate de 3 ani, în pașaportul turistic fiindu-i aplicată viza de lungă ședere.
în anul 2004, Ministerul Afacerilor Externe i-a prelungit dreptul de ședere, atât reclamantului cât și familiei sale, prin aplicarea unei vize de lungă ședere, pentru o perioadă de 3 ani, în pașaportul turistic și prin eliberarea unei legitimații valabile pentru perioada 2004-2007.
Reclamantul a mai arătat că întrunește condițiile prevăzute de lege pentru stabilirea domiciliului în România.
Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal prin sentința civilă nr. 165 din 24 ianuarie 2006 a respins ca nefondată acțiunea, reținând că decizia de respingere a cererii de stabilire a domiciliului reclamantului în România, emisă de pârâtă în temeiul art. 73 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 este legală.
împotriva acestei soluții, reclamantul a declarat recurs susținând că în mod eronat instanța de fond a reținut că șederea sa în România nu este fundamentată pe existența unor legături economice, sociale, culturale cu statul român, de genul celor în temeiul cărora s-a realizat clasificarea și definirea tipurilor de vize de lungă ședere, conform art. 24 din O.U.G. nr. 194/2002. Dispozițiile acestui articol trebuiesc interpretate avându-se în vedere prin analogie dispozițiile alin. (2), el privind prelungirea dreptului de ședere temporară, avându-se în vedere faptul că legiuitorul a prevăzut ca viza diplomatică sau cea de serviciu constituie o formă a vizei de lungă ședere.
Viza diplomatică sau cea de serviciu, menționează recurentul, acordată în temeiul art. 25 din Ordonanță poate fi asimilată unui drept de ședere temporară care să le confere străinilor titulari ai unui pașaport diplomatic sau de serviciu, dreptul să solicite stabilirea domiciliului în România.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente.
Potrivit dispozițiilor art. 69 alin. (1) din OUG nr. 194/2002, dreptul de ședere permanentă este un drept de ședere acordat în condițiile prevăzute de ordonanța de urgență, pe o perioadă nedeterminată, străinului căruia i s-a aprobat stabilirea domiciliului în România.
Așadar dreptul de ședere permanentă, se acordă, la cerere, în condițiile legii, pe perioada nedeterminată, străinului titular al unui drept de ședere temporară.
Recurentul-reclamant nu are ședere temporară legală în România în ultimii 5 ani anteriori depunerii cererii, întrucât cetățeanul armean a avut drept de ședere temporară, prelungit numai în perioada 4 ianuarie 2000 - 4 ianuarie 2001.
Ulterior, acesta a intrat în România în calitate de funcționar al Ambasadei Republicii Armenia la București, având reglementat dreptul de ședere de către Ministerul Afacerilor Externe.
Contrar celor susținute în motivele de recurs, recurentul nu a intrat pe teritoriul României cu o viză de lungă ședere care să-i confere un drept de ședere temporară, drept care să poată fi prelungit.
Dispozițiile O.U.G. nr. 194/2002 republicate, cu modificările și completările ulterioare fac o distincție clară între categoria vizelor diplomatice și de serviciu și restul categoriilor de vize.
Astfel, dispozițiile art. 25 face referire la faptul că vizele diplomatice și de serviciu se acordă în scopul îndeplinirii de către titular a unei funcții oficiale și că ele sunt valabile pe perioada misiunii.
La art. 24 intitulat "viza de lungă ședere" sunt enumerate cazurile în care aceasta poate fi acordată. Conform alin. (2) al aceluiași articol "viza de lungă ședere" permite străinilor intrați pe teritoriul României să solicite prelungirea dreptului de ședere și să obțină un permis de ședere.
Este relevant faptul că art. 25 intitulat "viza diplomatică și de serviciu" nu conține o clauză similară celei din art. 24 care să permită străinilor intrați pe teritoriul României să solicite prelungirea dreptului de ședere și să obțină un permis de ședere.
în acest sens a fost și punctul de vedere exprimat de către Direcția Generală Afaceri Consulare din cadrul Ministerului Afacerilor Externe prin care a precizat faptul că, cetățeanul străin care este admis în scopul desfășurării unor misiuni cu caracter diplomatic, consular sau administrativ, nu formulează o cerere de intrare și ședere în România în nume propriu, ci statul trimițător este titularul acestei cereri. în mod corelativ, cetățeanul străin aflat în această categorie nu dobândește drepturi în nume personal, ci drepturile, facilitățile și privilegiile de care se bucură pe teritoriul României sunt acordate de statul român în temeiul prevederilor Convenției de la Viena privind relațiile diplomatice, la care părți sunt statele.
Hotărârea instanței de fond fiind legală și temeinică, recursul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat.
| ← Jocuri de noroc. Stabilirea bazei de impozitare a încasărilor... | Înlesniri la plata creanțelor bugetare. Nerespectarea... → |
|---|
