ICCJ. Decizia nr. 4468/2007. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4468/2007
Dosar nr. 732/32/200.
Şedinţa publică din 20 noiembrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bacău, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul D.N., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Judeţeană de Pensii Neamţ anularea hotărârii nr. 11354 din 23 martie 2007 emisă de Comisia pentru Aplicarea OG nr. 105/1999 din cadrul Casei Judeţene de Pensii Neamţ.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că în urma încheierii Pactului Molotov-Ribbentrop, ruşii au ocupat Basarabia, iar el, fiind elev la liceu şi necunoscând limba rusă a fost îndepărtat din şcoală, ulterior înscriindu-se la un liceu din localitatea Ismail şi apoi s-a refugiat în Galaţi, unde, pentru a-1 ajuta, armata 1-a trimis la Şcoala de Subofiţeri din oraşul Orăştie, jud. Hunedoara.
Prin sentinţa civilă nr. 78 din 11 iunie 2007, Curtea de Apel Bacău, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul D.N., a anulat hotărârea nr. 11354 din 23 martie 2007 emisă de Comisia pentru aplicarea OG nr. 105/1999, a constatat că reclamantul este îndreptăţit să beneficieze de prevederile OG nr. 105/1999, aprobată prin Legea 189/2000, având calitatea de refugiat din Basarabia în România, în perioada 1 iulie 1944 - 6 martie 1945 şi a dispus ca pârâta să stabilească prin hotărâre drepturile care i se cuvin reclamantului.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că refugiul în altă localitate decât cea de domiciliu presupune faptul că persoana refugiată a fost obligată să-şi schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice.
A mai reţinut prima instanţă faptul că reclamantul s-a refugiat în România abia în anul 1944, ca o consecinţă a situaţiei că după eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către armata germană împreună cu unităţi ale armatei române, în iulie 1941, a urmat o perioadă de relativă linişte până la contraofensiva sovietică, începută în februarie 1943, iar motivul refugiului 1-a reprezentat o măsură raţională de evitare a persecuţiilor etnice de către regimul sovietic.
A concluzionat instanţa de fond că reclamantul s-a refugiat din Basarabia în România nu datorită evenimentelor de război, ci din motive etnice, pentru a nu se afla, prin rămânerea în Basarabia sub regimul sovietic.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Casa Judeţeană de Pensii Neamţ, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs, se susţine că reclamantul nu îndeplineşte cea de-a treia condiţie impusă de Legea nr. 189/2000 şi anume aceea de a fi obligat să părăsească localitatea natală din cauza persecuţiilor etnice exercitate de regimul sovietic asupra cetăţenilor români din Basarabia.
Se mai arată că singurul act oficial care atestă situaţia reclamantului în perioada apreciată de instanţa de fond ca fiind de refugiu, este livretul militar al acestuia, ale cărui menţiuni au fost interpretate greşit în pronunţarea soluţiei.
Recursul este întemeiat.
Examinând sentinţa atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este fondat, după cum se va arăta în continuare.
Potrivit art. 1 lit. c) din OG nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, aprobată de Legea nr. 189/2000, cu modificările şi completările ulterioare, de prevederile acestui act normativ beneficiază persoana, cetăţean român, care, în perioada sus menţionată, a avut de suferit persecuţii etnice, în sensul că a fost refugiată, expulzată sau strămutată în altă localitate.
Din considerentele sentinţei atacate reiese că instanţa de fond a analizat pretenţiile reclamantului prin prisma datelor istorice generale referitoare la contextul socio-politic existent după ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către trupele sovietice, ca urmare a încheierii Pactului Molotov-Ribbentrop, fără a stabili corect situaţia de fapt în care s-a aflat reclamantul, astfel cum aceasta rezulta din actele oficiale depuse la dosar, precum şi din propriile afirmaţii ale petentului.
Astfel, statutul de refugiat, în înţelesul dispoziţiilor art. 1 lit. c) din actul normativ mai susmenţionat se poate dovedi, în principal, cu acte oficiale, iar în lipsa acestora cu declaraţii de martori autentificate.
În motivarea contestaţiei formulate de reclamant, acesta afirmă că în iulie 1944 s-a prezentat la Centrul militar Galaţi, fiind încorporat şi trimis la Şcoala militară de subofiţeri din oraşul Orăştie, jud. Hunedoara, iar lăsarea la vatră s-a produs în primăvara anului 1945. Această situaţie este atestată de un act oficial şi anume livretul militar al reclamantului în care se menţionează că reclamantul a fost recrutat la data de 1 iulie 1944 la Centrul militar teritorial Ismail şi a fost lăsat la vatră la data de 30 aprilie 1945.
De asemenea, este de reţinut aspectul că, în anul 2002 reclamantul s-a adresat prima dată Comisiei de Aplicare a OG nr. 105/1999, arătând în cerere că a fost încorporat la data 1 iulie 1944 la Centrul militar Ismail (aflat în prezent pe teritoriul Ucrainei) şi lăsat la vatră la data de 30 aprilie 1945, susţinând că în această perioadă a fost, de fapt, refugiat. Această cerere a fost respinsă prin Hotărârea nr. 191 din 18 septembrie 2002, pe care reclamantul nu a contestat-o.
Faptul că în sprijinul celei de-a doua petiţii formulate pentru recunoaşterea statutului de refugiat, reclamantul a depus declaraţii autentificate de martori, în sensul că în anul 1944 reclamantul cu întreaga familie s-a refugiat din Basarabia în România, înscriindu-se ca elev la Liceul „Timotei Cipariu" din localitatea Dumbrăveni, jud. Sibiu, nu poate fi luat în considerare, atâta vreme cât actele oficiale contrazic afirmaţiile martorilor, chiar D.N. susţinând că nu şi-a urmat familia în refugiu.
Pe de altă parte, susţinerea reclamantului, însuşită de instanţa de fond, referitoare la aspectul că acesta a fost nevoit să ceară ajutorul armatei, înrolându-se practic voluntar şi cerând să fie trimis în România, nu este verosimilă, raportat la faptul că în anul 1944 reclamantul avea 20 de ani (deci vârsta la care trebuia să fie încorporat), iar recruţii nu aveau posibilitatea de a alege locul unde să satisfacă stagiul militar, trimiterea la o Şcoală de subofiţeri de pe teritoriul României, neputând fi asimilată cu un refugiu din cauza persecuţiilor etnice.
In concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa instanţei de fond a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor OG nr. 105/1999 aprobată prin Legea 189/2000 cu modificările şi completările ulterioare, din situaţia de fapt atestată de înscrisurile depuse la dosar reieşind că reclamantul nu se în cadrează în prevederile art. 1 lit. c) din actul normativ menţionat.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte admite recursul şi modifică sentinţa atacată în sensul respingerii acţiunii reclamantului D.N. ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Casa Judeţeană de Pensii Neamţ, împotriva sentinţei civile nr. 78 din 11 iunie 2007 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Modifică în tot sentinţa atacată şi, în fond, respinge acţiunea reclamantului D.N. ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 noiembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4464/2007. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4470/2007. Contencios → |
|---|
