ICCJ. Decizia nr. 4674/2007. Contencios. Refuz acordare drepturi. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 4674/2007
Dosar nr. 32251/3/2006
Şedinţa publică din 4 decembrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul P.C. a chemat în judecată M.F.P., solicitând ca în contradictoriu cu acesta să dispună obligarea pârâtului să-i plătească prima de concediu pe anul 2003, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, la care se adaugă daunele interese potrivit art. 161 alin. (4) C. fam.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a fost funcţionar public în cadrul M.F.P. – direcţia de control fiscal în anul 2003 şi că potrivit art. 33 alin. (2) devenit după republicare art. 34, din Legea nr. 188/1999, are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 684 din 6 martie 2007 a respins excepţia de prematuritate a acţiunii invocată de pârât şi a admis în parte cererea reclamantului obligând pârâtul să-i plătească acestuia prima de vacanţă pentru anul 2003, actualizată cu indicele de inflaţie de la data naşterii dreptului la data plăţii efective.
Totodată, a dispus respingerea capătului de cerere privind daunele interese, ca neîntemeiat.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut că, suspendarea dreptului la prima de concediu pentru perioada 2001 – 2006 nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exerciţiul său.
Împotriva acestei sentinţe considerată nelegală şi netemeinică a declarat recurs M.E.F.
Recurentul a susţinut printr-un prim motiv de recurs excepţia prematurităţii acţiunii formulată de reclamant, raportat la data introducerii acesteia şi la legislaţia în materie.
Pe fondul cererii, de acordare a primelor de vacanţă a susţinut că suspendarea acordării primelor a fost succesivă în perioada 2001 – 2006 şi s-a realizat prin acte normative – legi, care au fost emise cu respectarea normelor de tehnică legislativă, a Constituţiei României şi a legislaţiei bugetare precum şi a salarizării funcţionarilor publici.
A mai susţinut că cererea de acordare a primelor de concediu este neîntemeiată şi din prisma prevederilor Constituţiei României, potrivit cărora, măsurile de protecţie socială sunt stabilite prin lege şi tot legiuitorul are posibilitatea de a suspenda acordarea măsurii pentru o anumită perioadă determinată, fără ca acest lucru să conducă la restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ce decurg din statutul de salariat a persoanelor.
Examinând cauza în raport cu actele şi lucrările dosarului precum şi cu dispoziţiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:
Reclamantul a fost angajat al pârâtei în calitate de funcţionar public, în anul 2003, având dreptul la o primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, conform art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.
Dispoziţiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuţie, au fost în fiinţă pe perioada menţionată şi fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituţia României, nu s-a constatat că ar fi neconstituţionale.
Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanţă a fost suspendată, însă aceste dispoziţii nu au conţinut vreo referire la eventualitatea desfiinţării dreptului, ci doar la suspendarea exerciţiului acestuia.
Suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, atâta timp cât nu există nici o dispoziţie legală prin care să fi fost înlăturată existenţa acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce, printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.
Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2006, pentru că exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept) cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ, care a prevăzut dreptul respectiv.
A considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziţiei de suspendare a aplicării unui text de lege şi după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput şi inadmisibil.
Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existentă este recunoscută, să fie golit de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.
Din cele prezentate rezultă că, prima de vacanţă i se cuvine reclamantului, iar executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.
Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câştigat nu mai poate fi anulat.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicaţi de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală şi în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamantul are dreptul la o primă de concediu corespunzătoare anului 2003, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii.
In consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de M.E.F. împotriva sentinţei civile nr. 684 din 6 martie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 4 decembrie 2007
| ← ICCJ. Decizia nr. 46692007/2007. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 4677/2007. Contencios. Contestaţie act... → |
|---|
